PDA

Afiseaza Forumul : " - Noi nu suntem urmaşii Romei ! "



Pagini : [1] 2

mariusTut
10-01-2010, 17:03
... N-a pierit nici o limba a Dacilor,
pentru ca ei n-au avut o alta limba proprie,
care sa fie inlocuita prin limba Romanilor si n-au avut
o astfel de limba pentru simplul motiv ca Dacii vorbeau latineste.
Limba Dacilor n-a pierit.
Ea a devenit in Italia intai limba Romanilor
care era o forma literara a limbii Daciei, iar mai tarziu limba italiana;
aceeasi limba a Dacilor, dusa in Franta a ajuns intai
limba Galilor, iar cu timpul limba franceza;
In Spania ea a devenit intai limba Iberilor, iar cu timpul limba
spaniola, iar aici a devenit cu vremea limba noastra romaneasca.

I. Al. Bratescu-Voinesti (1942)

N.Savescu
21-01-2010, 06:13
Ne aflăm astăzi, la început de nou mileniu, într-o perioadă ştiinţifică revoluţionară care marchează apusul tradiţionalei legende a “venirii Indo-Europenilor dinspre Asia” şi, în subsidiar, a o serie de “axiome istorice” cu trimitere lingvistică fantezistă, ce au afectat
orizontul cercetarilor româneşti tradiţionale, mai toate gata să dea grâul pe neghină şi adevarul istoric naţional pe “descendenţă” din te miri ce vecini, mai mult sau mai puţin apropiaţi: iniţial în intenţia de a câstiga simpatii cu revers social şi geopolitic, iar cu timpul… dintr-un penibil ( şi prin nimic justificat!) complex de inferioritate.

Pentru mai multe informaţii privitoare la originea limbii vorbite de noi azi, vă invit să intraţi pe www.dacia.org (http://www.dacia.org/) ..... ARTICOLE - LUCRARI - ROMANESTE (http://dacia.org/1articole/index.php?category_id=4&parent_id=0)...... ORIGINEA INDO-EUROPEANA:SUD-ESTUL EUROPEI sau direct pe :
http://dacia.org/1articole/index.php?news_id=154&start=0&category_id=4&parent_id=0&arcyear=&arcmonth= (http://dacia.org/1articole/index.php?news_id=154&start=0&category_id=4&parent_id=0&arcyear=&arcmonth=)

mariusTut
21-01-2010, 14:22
Deosebit respect pentru Dr.Napoleon Savescu (printre altele - autorul cartii "Noi nu suntem urmasii Romei !") pentru onoarea ce ne-a facut-o domnia sa de a posta in deschiderea topicului nostru (mesajul de mai sus)":

Napoleon Savescu: Cum incepe lichidarea unui popor?
martie 13, 2007 — ARP Schimbarile survenite de-a lungul mileniilor pe planeta Pamant au marcat viata, existenta stramosilor nostrii, a poporului nostru Carpato-Dunarean, dar spiritualitatea, tehnologia, continuitatea noastra multimilenara in acest spatiu, nu are dreptul nimenea sa ne-o conteste, aceasta fiind o crima, un act de inalta tradare sau de iresponsabilitate civica fata de patria si poporul nostru. Cum incepe lichidarea unui popor? Se incepe prin a-i sterge memoria: ii distrugi cartile, cultura, religia, istoria si apoi altcineva ii va scrie alte carti, ii va da alta religie, alta cultura, ii va inventa alta istorie (de origine latina, greaca, slavica, dupa momentul politic). Intre timp poporul incepe sa uite ceea ce este sau ceea ce a fost, iar cei din jur il vor uita si mai repede; limba nu va mai fi decit un simplu element folkloric, care mai devreme sau mai tirziu va muri de moarte naturala. Noile forme “istorice” vor aduce elemente si simboluri noi de adoratie care le vor indeparta pe cele vechi. Din vechiul strat spiritual vor ramane undeva, la un etaj inferior al cunoasterii, numai citeva expresii, traditii, impresii, fragmente de nume de localitati, munti si ape, fara un inteles aparent. Formele vechi care ,cindva, au ocupat valenta transcendentalului, vor fi deplasate de formele noi care vor dicta componenta si functia “noului popor”. Asa s-a intimplat si la noi! Dacia a fost cotropita de trupele “internationaliste” ale lui Traian in proportie de numai 14% si ,pentru o perioada istorica foarte scurta, de 165 de ani.86% din teritoriul Daciei nu a fost calcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut ca intr-o asa scurta perioada istorica dacii sa fi invatat latina, fara ca pe 86% din teritoriul lor sa-i fi intilnit pe soldatii romani. Dar daca nu de la romani au invatat dacii latina, atunci de la cine – se intreaba aceiasi demni urmasi ai lui Traian?Herodot relateaza ca cel mai numeros neam din lume, dupa indieni, erau tracii. Iar Dio Casius: “sa nu uitam ca Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian si Decebal au fost razboaie fraticide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul ca dacii vorbeau ” latina vulgara”, este “un secret” pe care nu-l stiu decat cei ce refuza sa-l stie. Daca astazi se considera ca 95% din cunostintele acumulate de omenire sunt obtinute in ultimii 50 de ani, sa vedem cum si notiunile noastre despre istoria poporului daco-roman pot evolua. Cand ,nu de mult, s-a publicat teoria evolutiei speciei umane in functie de vechimea cromozomiala, s-a ajuns la concluzia ca “prima femeie” a aparut in sud-estul Africii. Urmatorul pas urias a fost in nordul Egiptului, iar den aici spre Peninsula Balcanica si spatiul Carpato-Danubian. Cand profesoara de arheologie Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a inceput sa vorbeasca despre spatiul Carpato-Dunarean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a inceput sa existe, am fost placut surprins si m-am asteptat ca si istoricii nostri sa reactioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai… tacere. Cartile Marijei Gimbutas nu sint traduse in Romania. Cind profesorii Leon E. Stover si Bruce Kraig, in cartea “The Indo-european heritage”, aparuta la Nelson-Hall Inc., Publishers, 325 West Jackson Boulevard, Chicago, Illinois 60606, vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europa, a mileniului 5 i.d.H., care isi avea locul in centrul Romaniei de azi, sa nu fim mandri?Cind studiile de arheologie moderna a Universitatilor americaner ne indreptatesc sa ne situam pe primul plan in Europa ca vechime, nu-mi este usor sa le raspund unor persoane care nu citesc nici ce spun, inteligent, altii despre noi si nici macar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomiale, la nivel de mitocondrie folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea materna a unor mumii vechi de sute si mii de ani. Cand am scris “Epopeea Poporului Carpato-Dunarean”, m-am bazat pe astfel de cercetari, dar si pe cartea unei somitati in domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, caruia i se publica, in anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization- The Aryans”. El exploreaza intr-un mod fascinant originea si difuzarea limbilor in Europa preistorica. Iar intre paginile 176-177 publica si o harta aratand leaganul aryenilor in timpul primei lor aparitii si minune mare, spatiul Carpato-Dunarean este cel vizat. Cind roata, plugul, jugul, caruta cu doua, trei si patru roti apar pentru prima data in lume pe teritoriul nostru, dacic, cind primul mesaj scris din istoria omenirii se gaseste tot pe teritoriul nostru, cind primii fermieri din Europa sunt descrisi pe acelasi spatiu, intr-o perioada cind Anglia abia se separa de continent si din peninsula devenea insula – 6,500 d.i.H., (vezi John North, “A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas, New York, 10020, Chronology), nu-ti vine a crede ca tocmai cei pentru care aduni aceste informatii formidabile despre poporul si spatiul pe care il ocupa tara noastra, te deceptioneza. La Primul Congres International de Dacologie,din anul 2000,de la Bucuresti, dl.profesor doctor in istorie Augustin Deac ne vorbea despre “Codex Rohonczy”, o cronica daco-romaneasca insumand 448 pagini, scrisa in limba romana arhaica, “latina vulgara”cu alfabet geto-dac. Pe fiecare pagina se afla scrise circa 9-14 randuri. In text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezinta diferite scene laice si religioase. Directia scrierii este de la dreapta la stanga si textul se citeste de jos in sus. Descoperim ca in bisericele vechi, daco-romanesti, cultul ortodox se exercita in limba “latina vulgara”, chiar pina in secolele XII-XIII, cand s-a trecut la oficierea cultului in limbile greaca si slavona. Codexul cuprinde mai multe texte, ca Juramantul tinerilor vlahi, diferite discursuri rostite in fata ostasilor vlahi inaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o Cronica privind viata voievodului Vlad, care a condus Vlahia intre anii 1046-1091, Imnul victoriei vlahilor, condusi de Vlad asupra pecenegilor, insotit de note musicale etc. Atunci te miri si te intrebi : ” de ce institute de specialitate ale Academiei Romane au ramas pasive la descoperirea si descifrarea acestui document istoric, scris in limba daco-romana, latina dunareana” intr-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult inaintea celui latin al romanilor? Dar, dupa orientarea ideologica ce o au cei sus amintiti, ar fi preferat ca acest diamant sa nu se fi descoperit. Academia Romana ar fi trebuit sa organizeze o mare sesiune stiintifica cu caracter nu atit national, cat international. Dar si ei ,la fel ca si “romanii adevarati”, vajnicii urmasi ai lui Traian de la Deva si Judetul Hunedoara, arata ce inseamna sa-ti dispretuiesti stramosii, trecutul, neamul, patria si poporul . Faptul ca NOI suntem stramosi tuturor popoarelor latine si nicidecum o ruda marginala, abia acceptata, ar trebui sa ne faca sa ne mandrim si nu sa cautam contra-argumente. Noi vom continua sa facem dezinteresat aceea ce institutiile abilitate ale statului romin, care traiesc din bani publici, nu fac.
Dr. NAPOLEON SAVESCU, New York, SUA

mariusTut
21-01-2010, 14:23
Herodot din Halicarnas (istoric grec-cca 484 î.Hr. - 425 î.Hr.) considerat părintele disciplinei istoriei,în opera sa Historiai (Istorii), redactată în dialect ionic şi împărţită în epoca elenistică în 9 cărţi,scria că,citez:
- IV, 93. Înainte de a ajunge la Istru [12] [Darius] îi supune mai întâi pe geţii [13]care se cred nemuritori, căci tracii care au în stăpanirea lor Salmydessos [14] şi care locuiesc la miazănoapte de Apollonia şi de oraşul Mesambria [15] - numiţi skymiazi [16] şi nipsei [17] - i s-au inchinat lui Darius fără nici un fel de impotrivire. Geţii insă, care luaseră hotărarea nesăbuită [18] [de a-l infrunta] au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci.
- V, 3. După indieni, neamul tracilor este cel mai mare [30] dintre toate popoarele;dacă ar avea o singură conducere [31] şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neânfrânt şi cu mult cei mai puternici dintre toate seminţiile pământului. Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se infăptuiască, de aceea sunt ei slabi. Tracii poartă multe nume [32], fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au, în toate, obiceiuri asemănătoare, în afară de geţi, de trauşi şi de cei care locuiesc mai sus de crestoni [33].

Atât de ,,robiţi” au fost geţii de către perşi,încât cu 400 de ani mai târziu,poetul Publius Ovidius Naso (n. 20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona/Aquila - d. 17 sau 18d. Hr., Tomis, azi Constanţa),scria în „Pontice” (III, 2, v.37), că a învăţat să vorbească în limba geţilor şi a sarmaţilor.

Există păreri pro şi contra romanizării dacilor,unele hazardate şi lipsite de orice suport probatoriu,dar toată această dezbatere nu trebuie declarată ca fiind inutilă şi nu trebuie stopată,pentru a afla în sfârşit dacă ne tragem de la „Râm”(Roma),aşa cum scria cronicarul Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei”,sau nu!
Este greu să susţii o anumită cauză atât timp cât istoria noastră a fost scrisă în majoritatea cazurilor de alţii şi multe din mărturiile noastre scrise şi dovezile arheologice zac capturate prin Bibliotecile,Vistieria şi Muzeele altor ţări.În mod normal,aceşti martori mai mult sau mai puţin obiectivi, trebuiau să facă pe placul conducătorilor popoarelor din care făceau parte şi de aici provine subiectivitatea scrierilor lor!
La vremea aceea poveştile erau la ordinea zilei.Dacă un conducător de oşti se ducea cu 100 de soldaţi şi ucideau tot ce mişca într-o aşezare cu căţiva locuitori,spuneau că au învins o armată sau o ţară întreagă!Uneori se declarau victorioşi,chiar dacă erau învinşi!
Istoria este plină de minciuni de îngheaţă apele!Marile popoare cuceritoare şi coloniale au fost mitomane şi specializate în arta manipulării. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult între timp şi viaţa lor din trecut,ca şi a noastră din prezent era un compromis dintre balivernă şi adevăr,o viaţă presărată cu minciuni care mai de care mai gogonate,unele chiar cu valoare de sentinţă şi adevăr.
Deobicei,atunci când cineva îl admiră pe altul că este viteaz şi drept, nu se situează pe aceeaşi linie valorică cu cel ,,admirat” .Argumentul suprem al celor care susţin romanizarea este acela al prezenţei covârşitoare în limba română a cuvintelor de limbă latină !

Nimeni dintre aceia care susţin o părere pro sau contra nu pot fi atât de siguri de cele afirmate şi pentru aflarea adevărului trebuie bani,foarte mulţi bani!Testul ADN ar putea lămuri odată pentru totdeauna problema,dar este foarte greu să descoperi persoane ,,nealterate” sangvin, care ar putea fi folosite ca probă şi care să aibă amprenta genetică intactă!
Totuşi,din moment ce teritoriul Daciei a fost stăpânit vremelnic de către romani între anii 106-271 d.Hr (Dobrogea 46 d.Hr) şi ocupat doar în proporţie de o treime de către romani este mai puţin credibilă varianta romanizării tuturor dacilor.Provincia ,,Dacia Felix” a fost prima,din tot Imperiul,părăsită de romani,ceea ce arată că dacii liberi le-au dat foarte mult de furcă romanilor şi nu le-a fost indiferentă soarta fraţilor lor.


Noi am trăit în „Ţara Făgăduinţei” tot timpul!Dragostea de ţară şi arcul munţilor Carpaţi ne-a ţinut uniţi,credinţa,portul şi obiceiurile strămoşeşti! Datorită pactului „Molotov-Ribbentrop” (sau Stalin-Hitler) şi mai târziu a pactului Churchill-Roosevelt-Stalin, care a propus la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în anul 1945. o nouă reîmpărţire a sferelor de influenţă în Europa, vestul urmând a se afla sub influenţa Statelor Unite ale Americii, iar estul sub influenţa Uniunii Sovietice,am beneficiat de 50 de ani de comunism impus de prietenii sovietici şi de hăcuirea teritoriului nostru naţional.Am fost lăsaţi de izbelişte şi acum suntem arătaţi cu degetul,că suntem necivilizaţi şi am ajuns la coada Europei.Motivele scindării,apatiei şi dezamăgirii noastre sunt multiple! Unul dintre acestea ar fi jaful naţional practicat de aleşii neamului din decembrie 1989 încoace,dar cu o larga contribuţie a intereselor străine de ţara noastră,pentru a deveni piaţa lor de consum şi pentru a ne lăsa cu funduleţul gol,îndatorându-ne pentru o sută de ani,de acum înainte!

Cum să nu ?! Uite cam cum arată şi ce obiceiuri au "urmaşii Romei"!Din păcate,aceste obiceiuri sunt pe cale să se piardă şi în locul costumelor populare tradiţionale au apărut cărpele jegoase şi mascaţii boiţi cu acuarele !


http://www.youtube.com/v/Selnfb82GO0
http://www.youtube.com/v/tKhe_jpecWg
http://www.youtube.com/v/UbXsBCSYasE
http://www.youtube.com/v/GSNb_ucmfuQ
http://www.youtube.com/v/F-_TXmFG2Nc


"Aceast‘ populație ariană, euro-indiană, pelasgică, carpato-danubiană, ori cum vreți s‘ o numiți, așezată pe aceste bogate meleaguri, constituie Vechea Europă.
Cercetătoarea americană Marija Gimbutas consideră că apari]ia acestei culturi, aparținând neoliticului, formează vechea cultură europeană pe care o situează între 7.500-3.500 ..d.H. , cu o popula]ie pre-indo-europeană și care cunoaște apogeul dezvoltării sale .ntre 5.000-
4.000 ..d.H.

Cu mai bine de un mileniu înainte de cucerirea Daciei de cãtre Romani, mai multe triburi tracice emigraserã de pe Dunãrea inferioarã spre apus, stabilindu-se în Peninsula Italicã. Urmele lor au rãmas multã vreme în toponimele recongnoscibile si astãzi: ALTINA "Mãretie; Fericire" (actuala Oltina din Dobrogea); cf. Latium (regiunea din centrul Italiei, între Tibru si Campania); OESCOS "Luminã" (la vãrsarea râului Isker în Dunãre, astãzi Ghighi — Bulgaria) cf. Osci (veche populatie din Italia Meridionalã); RAMAE (loc. în Tracia); cf. ROMA; SABINI-BRIES "Prea Curatii; Cinstitii" (loc. în Tracia); cf. Sabini (neam locuind în tinutul muntos la N-E de Roma). Despre Messapii din Estul Italiei, ca si despre Venetii de pe cursul inferior al Padului se stie de mult cã erau traci (iliri).
Existã o paralelã revelatoare între lexeme tracice cu initiala A — antroponime, etnonime, hidronime, oronime, toponime etc. — si cuvinte latinesti si românesti."
...

mariusTut
21-01-2010, 14:24
"Asemãnãrile între limbile tracã si latinã erau cam aceleasi ca între românã si celelalte limbi romanice de astãzi. În timpul convietuirii cu Romanii, dacii au învãtat relativ usor latina, transmitând-o si conationalilor liberi. Cel mai romanizat tinut al Daciei a fost Oltenia, ce pãstreazã si astãzi perfectul simplu latinesc. Numele acestei regiuni vine, de altfel, de la ALTINA "Latinii", nu de la Olt, de la care si-au luat numele Tara Oltului din Transilvania si judetul de la Sud de Carpati.
Unii daci au învãtat mai întâi alfabetul latinesc, cum se vede pe o cãrãmidã gãsitã în castrul de la Drobeta. Inscriptia cuprinde cuvântul geto-dacic TYCHYS "de repetat; repetã!" (cf. rom stih si literele latine în ordinea — aproximativã— a alfabetului. Pe un fragment de vas, descoperit în pãdurea Resca (Romula — jud. Olt), se mai zãreste începutul alfabetului latin (ABCD) si sintagma geticã TAS X "de 10 ori" (adicã repetarea exercitiului).
Romanii îi numeau pe toti tracii nord-danubieni DACI, dupã numele celui mai important neam din Transilvania. Cuvântul DAC(US) este înrudit cu lat. audacia "curaj; îndrãznealã" si audax "îndrãznet; curajos; temerar; semet; încrezãtor". Cu sensurile de "curat; adevãrat" a rãmas în afirmatia româneascã DA
Însã pentru tracii de la Miazãnoapte dac avea doar un sens regional. Etnonimul lor comun era RO-MAN "foarte curat; frumos; luminos; fericit; strãlucitor; nobil", de unde au fost mostenite formele: român, rumen, romanitã, rohman, Caraiman s.a. Cuvântul este atestat într-o inscriptie dacicã de pe un opait descoperit la Drobeta (fig. 82). Textul este în asa fel scris încât poate fi citit în trei feluri: de la stânga la dreapta; ROMAN ESIS " Prea Curatul; Prea Curat" (supranumele fratilor Zalmoxis), de unde s-a mostenit varianta romanitã pentru "musetel"; de la dreapta la stânga: E NAMOR SSS "Cu numãrul 666"; si iarãsi de la stânga la dreapta: ROMANE S-IS "Luminã sã fie". O variantã geticã pentru ROMAN era EURYMENE (antrop.) care explicã diftongul din Caraiman si formele rohman (mit.) si aromân.

Cã amândouã popoarele, ce s-au înfruntat la Sarmizegetusa, aveau acelasi nume etnic ne-o demonstreazã denumirile foarte apropiate cu care strãinii îi numeau pe români si pe italieni în evul mediu. Aceste nume asemãnãtoare au fost observate încã de Miron Costin: "Nemtii italienilor le zic Walschen si nouã moldovenilor si muntenilor iar asa: Walachen; frantozii italianului îi zic vallon si nouã moldovenilor si muntenilor vallaques; lesii italianului îi zic wloch, iar nouã moldovenilor si muntenilor woloszyn". În evul mediu, în maghiarã "român" se spunea olah, iar "italian", olas. Ca sã nu se încurce denumirile, românii îi numeau pe venetici ROMULA, de unde româna medievalã a mostenit forma râmlean. De la ROMULA au mai rãmas în românã: hãrmãlaie, cormanã si Romanati. Acest cuvânt avea mai multe sensuri: "a tãia; a ucide; lamentatie; gãlãgie; anapoda" etc. Romula mai însemna si "tuns" si "ras " si poate cã acesta a fost cel mai important motiv pentru care tracii nordici i-au numit pe Romani astfel. Denumirea nobililor daci era PILEATI "cu pãr lung; bãrbosi; bãrbati; viteji " (cf. rom. plete) si astfel se explicã si rom. bãrbat (cf. lat. barbatus "bãrbos"), singular între limbile romanice. Unul dintre voievozii români a purtat numele de Bãrbat. Se stie cã Romanii purtau pãrul scurt si cã se bãrbiereau.
Asadar, legenda romanticã, dupã care numele nostru etnic vine de la cuceritorii de odinioarã este doar o... legendã, ca multe altele."
...

mariusTut
21-01-2010, 14:25
"Pe plan educational, influentele romane au fost net negative. De la un popor educat in cultul cotropirii si jafului, dacii n-aveau ce invata si nici nu au preluat nimic. Poporul român a ramas caracterizat de acelasi spirit pasnic, ospitalier si bland ca si stramosii lui traco-daci. Ei si-au continuat traditiile lor spirituale, mult mai bogate decat se credea, situatie pe care arheologicii nostri au demonstrat-o convingator si in repetate randuri dupa cel de-al doilea razboi mondial. Poate ca tocmai in aceasta rezida si unele cauze care i-au favorizat pe romani: productia redusa de arme si, in general, lipsa spiritului de agresivitate si a dorintei de a se infrupta din bunurile materiale ale vecinilor, transmisa de-a lungul secolelor pana in timpurile noastre.

Exista inca astazi autori la care problema incursiunilor dacilor in zonele ocupate de romani este trata confuz. Paul Mackendrick, de exemplu, pe de o parte insista permanent asupra bogatiilor fabuloase ale dacilor, releva spiritul lor pacifist pentru ca exact o pagina mai departe sa afirme ca "Dacii ... au intreprins incursiuni in teritoriul roman, de unde isi procurau mijloacele de cumparare". Acel incursiuni aveau rol militar de informare si distrugere a lucrarilor de pregatirea ale romanilor impotriva Daciei din perioada celor 200 de ani anteriori lui Traian, iar dupa aceea pentru eliberarea teritoriului ocupat de romani.
Dacii erau pacifisti dar nu lasi. Educatia lor ii facea nemuritori, asa cum de altfel au ramas in istorie!"...

mariusTut
21-01-2010, 14:25
FILE DIN ISTORIA MAI PUTIN CUNOSCUTA A BASARABIEI
Se mentioneaza mai multe izvoare documentare, unele chiar contemporane, care semnaleaza existenta intre riurile Prut si Nistru, prin Basarabia, teritoriul actual al Republicii Moldova, a unui aliniament de menhire a caror semnificatie este apreciata ca borne de marcaj ale unui drum de leagatura pe directia E-V intre centrele spirituale ale lumii stravechi.
Din pacate, nu s-au efectuat cercetari arheologice sistematice nici asupra acestui aliniament de menhire, nici asupra prelungirii eventuale a acestuia pe teritoriul Romaniei si al Ucrainei.
Un drum stravechi prin spatiul nordpontic spre Asia Centrala
Multi dintre noi au aflat, unii chiar au vazut acele aliniamente lungi de multi kilometri de pietroaie cunoscute sub numele de menhire (in limba bretona men inseamna piatra, iar hir, lung, deci pietre lungi), care constituie una dintre curiozitatile regiunii Bretagne din Franta. Nefiind monumente funerare, aceste siruri de pietroaie, dispuse la distanta unele de altele, nu se stie ce reprezinta, ce semnificatie au si nici cine le-a realizat. Aliniamente de astfel de pietroaie se mai gasesc si prin alte tari, in Spania, in Corsica s.a.m.d.
Marea surpriza o rezerva pentru noi insa Dimitrie Cantemir, care in monumetala sa opera Descrierea Modovei, in cap. IV Despre tinuturile si tirgurile Moldovei, scrie astfel despre tinutul Lapusnei: Ca urmare, cetatea cea mai de seama din acest tinut este acum Lapusna, asezata pe riusorul cu acelasi nume, unde se afla doi pircalabi rinduiti de domn sa grijeasca de nevoile tinutului. Pe langa aceasta (cetate) se afla pe riul Bicu, Chisinaul, un tirgusor de mica importanta(urbecula). Nu departe de el se vede un sir de pietre foarte mari asezate in linie atit de dreapta de parca ar fi puse de mina omului. Dar ce ma impiedica sa cred aceasta este atit marimea pietrelor, cit si lungimea traseului pe care se afla, caci unele au trei sau patru coti pe fiecare latura a unui patrat, iar sirul lor se intinde dincolo de Nistru, spre Crimeia. In limba tarii li se spune Cheile Bicului si taranii, in simplitatea lor, spun ca ele au fost lucrarea dracilor care s-au jurat sa astupe apa Bicului.(1)
Credinta aceasta populara este mentionata si de suedezul Weismantel in 1714, ratacit pe aceste meleaguri, la Tighina, dupa infringerea lui Carol XII la Poltava(1709), care a aflat de la localnici ca diavolul insusi ar fi facut o gaura mare intr-un munte stincos cu gindul de a abate apa riului… si ca de la riul Bicu pina la Nistru mai stau insirate pietrele pe care el le-a lasat sa-i cada…
B.P.Hasdeu ne-a lasat cel mai amplu si mai bine documentat studiu al Cheilor Bicului citind pe capitanul rus Zasciuk, insarcinat in 1823 de insusi tarul Rusiei cu cercetarea la fata locului a acestei lucrari. El relateaza: Acest aliniament de pietroaie pe directia vest-est incepea de la (Ungheni) Prut (insarcinarea sa nedepasind acest riu), trecind prin codrii Caprianei, pe la miaza-noapte de Chisinau, peste mosiile (satelor) Ghidighici si Petricani, care se afla langa Bic si mergand inainte traversa riul Bicu, dupa care se izbea de malul Nistrului…De aceste pietre vorbeste si poetul Constantin Stamate, dar si Alexandru Hasdeu, tatal lui B.P.Hasdeu, precizind ca aceste steiuri de piatra sint ingropate pina la jumatate in pamaint…dar localnicii rapesc treptat aceste pietre care le sint de trebuinta, asa ca lucrarea este amenintata de a ajunge peste putin timp la nimicire totala.(2)
O relatare mai apropiata de zilele noastre exista in amintirile din copilarie ale preotului Vasile Guma, care slujea, pina in 1940, la catedrala din Chisinau. (De fapt numele sau corect era de Huma, amintind si de Humulestii lui Ion Creanga, caci numele sau a fost rusificat in Basarabia, intrucit rusii nu au in alfabetul lor sunetul h. Ei se refera la Hitler, la Hegel vorbind despre Ghitler, Gheghel etc.) Citez din amintirile sale (3): Cind eram de 8 ani, varul meu, badita Toader Lupascu, m-a luat la Chisinau sa vad orasul prima oara…La Straseni s-a inoptat si dupa un popas am continuat drumul noaptea pe Valea Bicului pina la Chisinau. Intre Straseni si Ghidighici, pe o costisa, dupa Bic se zareau scalii (pietroaie, stinci, in limba rusa) de piatra insirati in linie. Tovarasii mei mi-au spus o legenda, ca aici dracii, intr-o noapte, s-au gramadit si au vrut sa iezeasca (a face un zid) pina la cucosi si apele gramadite sa inece Chisinaul, insa ei nu au dovedit sa aduca scalii de ajuns, caci cucosii au cintat mult inainte si dracii auzindu-I au lasat lucrul neimplinit si s-au imprastiat, iar pietrele insirate au ramas o amintire.
Concluzia rezultata din relatarea cpt. Zasciuk considera ca acest aliniament de pietroaie nu poate fi ramasita unei fortificatii atit prin distantarea pietroaielor intre ele, cit si faptului ca traseul lor in linii drepte nu urmareste nici cursul unui riu, nici culmea unor dealuri, principii elementare in armata, lasind sa se creada ca este vorba de marcajul unei cai de circulatie.(6)
In sprijinul acestei supozitii, redam in aceasta problema considerentele unor specialisti de la Institutul de Istorie din Bucuresti: Centrele spirituale ale lumii stravechi, cu toate distantele mari dintre ele, greu de strabatut, erau, logica presupune, intr-un contact aproape permanent, legaturile doctrinare facindu-se des pentru acele vremuri. Dovada, esenta aproape unitara a conceptiei tuturor spiritualitatilor stravechi incepind cu Rama sau poate si mai vechi, cu Crishna, Buda (Cristos adaugam noi), pina la Mahomed.(4)
Avem motive sa credem ca: Existau interferente intre spiritualitatea indiano-tibetana si spiritualitatea, si ea elevata, din zona carpato-danubiano-pontica si aceasta deoarece zona Carpatilor a constituit di cele mai vechi timpuri o regiune cu o spiritualitate dezvoltata si in acelasi timp o straveche vatra lingvistica euro-indiana din care s-au adapat multe culturi si civilizatii, asa xcum o dovedeste preluarea de la traci a multora din divinitatie lor ca Apollo, bendis, Orfeu si multe altele.
Pe lungul sau traseu intre Transilvania, Caucaz si estul M.Caspice, aceasta constructie megalitica primeste diferite denumiri ca: Drumul Zeilor, Caile Sacre, Cheile Bicului, Exampaeos, Scitici Tryumphi, Solitudinile Scitilor, Termini Liberi Patris s.a.m.d.
Ideea marcarii unui drum mai important in zona apare fireasca cunoscand ca invaziile multor ostiri pe aceste meleaguri au constatat marea dificultate de orientare intr-o regiune de intinsa cimpie lipsita de repere de referinta. Acest neajuns a facut ca si ostile persane ale lui Darius trecind Istrul prin anul 514 i.H. probabil pe la Noviodunum (azi Isaccea) si depasind riul Tyras (Nistru), sa rataceasca prin stepa traversata de pilcuri de ceata (deoarece eravin timpul unei toamne inaintate) fara a putea avea o infruntare decisiva cu scitii, fiind nevoit a face calea intoarsa. O relatare similara exista legata si de o incursiune a ostilor lui Alexandru Macedon. (*)
Este, de asemenea, cunoscut ca marile centre religioase ale antichitatii aveau cite o cale sacra mai lunga sau mai scurta, dar decorata in mod deosebit, care marca intrarea in incinta zeitatilor respective.
Amintim de aleea marginita de statuile berbecilor ce conduce spre intrarea in templul de la Karnak in Egipt, de leii care marginesc calea sacra din insula Delos, de taurii care bordeaza o cale sacra la Avilla in Spania si chiar de calea sacra, frumos pavata, de la Sarmizegetusa Regia din Muntii Orastiei.
Lasind friu liber imaginatiei creatoare, N.Densusianu emite ipoteza ca una dintre denumirile caii sacre Termini Liberi Patris se refera la calea sacra a Hyperboreenilor, popoare de care vechii greci amintesc cu multa teama si respect (invaziile acestora in doua rinduri prin anii 2200 i.H. si 1250 i.H. au modificat structural societatea elena veche din Creta si apoi de pe continent).
Aceasta cale sacra catre popoarele Hyperboreene ar fi opera zeului Osiris, venit pe aceste tarimuri pentru a aduce elementele civilizatiei egiptene. Supozitiile acestui autor uimesc in continuare. Zeul era numit in vechime si Bahos, dar in limba slavona cuvintul Bic inseamna bour, taur, ori Osiris la egipteni avea ca reprezentare vie pe taurul Apis.
N.Densusianu mai remarca aun fapt revelator si anume ca putin mai la nord de varsarea Bicului exista comuna Speia, situata atit pe un mal, cit si pe celalat al Nistrului.(5) Comune dublete exista in multe locuri in Europa, acolo unde cursul riului nu reprezinta pentru localnici o dificultate de traversare, existind vaduri, poduri naturale etc., ceea ce era exclus, Nistrul fiind chair navigabil in zona.
Cunoscind pe padurarul din comuna Speia, acesta mi-a spus ca Nistrul este strins intre maluri in zona si, curgind cu mare viteza, oamenii au construit acolo un pod umblator intinzind un cablu intre maluri pe care rula un scripete legat de o pluta. Prin simpla orientare a cirmei respective, curentul apei impingea pluta catre un mal sau catre celalalt, incit pentru localnici nu exista nici o dificultate sa stea intr-o comuna Speia si sa aiba pamintul de lucrat pe malul opus, ceea ce a facut sa se dezvolte aici o singura localitate, Speia, pe ambele maluri ale Nistrului (marcata si pe hartile actuale).
In legatura cu denumirea de Speia, N.Densusianu mentioneaza ca Herodot, in scrierile sale, numea calea sacra a Hyperboreenilor cu numele de Exampaeos, dar renuntind la particula grecizanta os, radacina cuvintului ramas seamana surprinzator cu denumirea comunei Speia, care astefl ar putea indica cu precizie locul unde calea sacra traversa Nistrul.
Desigur ca cele relatate reprezinta ipoteze bazate doar pe uenel marturii existente, dar ele ar trebui corelate si cu alte descoperiri arheologice din antichitatea incipienta de pe meleagurile noastre, cum ar fi: celebrele placute de ceramica gasite la Tartaria, linga Sebes-Alba, pe malul riului Mures, purtind pe ele o scriere runica nedescifrata in prezent, dar carora li se atribuie o vechime mai mare decit a Sumerului, reliefurile reprezentind lanci, sageti si cutite de tip akinakes, specifice civilizatiei scito-iraniana (persana veche) gravate pe peretii unei pesteri de linga satul Nucu, in zona subcarpatilor Buzaului, desenele rupestre de pe bolovanii gasiti pe vaile din Muntii Calimani (depozitati in satul Gura Haitii) si multe altele. Aceste marturii, completate cu ceea ce s-ar mai putea gasi prin efectuarea de cercetari si studii mai aprofundate, ar putea pune in evidenta lucruri de deosebita valoare din preistoria locurilor din tara noastra de acum 6000-7000 de ani.


* Obiceiul de a marca drumurile de mare circulatie este bine cunoscut la romani. Pe munte, ciobanii, pentru a feri locurile rele pe timp de ceata, marcheaza drumurile lor cu gramezi de pietre numite momaii. In lungul soselei spre litoral din Bucuresti prin Urziceni, Slobozia si piodul de la Giurgeni, exista din loc in loc mari cruci de piatra, frumos decoaret cu sculpturi. Am socotit aceasta deprindere potrivit obiceiului crestin de a implanta o cruce pe locul altarului vreunei biserici darimate de timp. Am gasit scris insa intr-o publicatie a lui N. Iorga ca aceste cruci au cu totul alta semnificatie, aceea de a marca in Baragan, pentru timp de toamna, pe drumurile de transhumanta ale ciobanilor catre baltile Dunarii, locurile bune de popas unde se gaseau apa si lemne de foc in apropiere. Paul Emil RASCU

1. Dimitrie Cantemir- "Descriptio antiqui et hodierni statua Moldavae".
2. B.P. Hasdeu- "Basarabia in sec. XIX"
3. Guma V.- "Povestea vietii mele. Copilaria 1865-1874"
4. Chiriac Al.- "Un drum stravechi din Ardeal in Asia Centrala prin spatiul Nord-Pontic; caietele Studioului de Istorie N.Iorga nr.3"
5. Densusianu N.-"Dacia preistorica"
6. Mihaescu Gruiu C.- "Istoria Moldovei. Pe timp de 500 de ani pina in zilele noastre"

nicandra
21-01-2010, 14:38
Alexei Mateevici - Limba Noastra

Limba noastra-i o comoara
În adâncuri înfundata
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.
Limba noastra-i foc ce arde
Într-un neam, ce fara veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastra-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zari albastre.

Limba noastra-i graiul pâinii,
Când de vânt se misca vara;
In rostirea ei batrânii
Cu sudori sfintit-au tara.
Limba noastra-i frunza verde,
Zbuciumul din codrii vesnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfesnici.
Nu veti plânge-atunci amarnic,
Ca vi-i limba prea saraca,
Si-ti vedea, cât îi de darnic
Graiul tarii noastre draga.

Limba noastra-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Si citindu-le 'nsirate, -
Te-nfiori adânc si tremuri.
Limba noastra îi aleasa
Sa ridice slava-n ceruri,
Sa ne spiue-n hram si-acasa
Vesnicele adevaruri.
Limba noastra-i limba sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng si care o cânta
Pe la vatra lor taranii.

Înviati-va dar graiul,
Ruginit de multa vreme,
Stergeti slinul, mucegaiul
Al uitarii 'n care geme.
Strângeti piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Si-ti avea în revarsare
Un potop nou de cuvinte.
Rasari-va o comoara
În adâncuri înfundata,
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.

mariusTut
21-01-2010, 14:44
"DIURAPNEUS, supranumit si ...Decebal


In perioada secolului I A.D. spatiul Carpato-Dunarean-Pontic ne apare ca o mare zona de hartuire a populatiei autohtone tracice, care este continu pradata, furata, impinsa, lovita, izbita si jefuita de popoarele noi sosite care reusesc sa se aseze si... sa-si creeze propria "istorie" si "cultura", furand-o de la noi. Grecii sositi in 3 valuri din zona Estica a Marii Caspice (1900-1400 B.C.) s-au asezat linistiti si sunt si ei acum cuceriti de... Romani... si vor sta sub jugul acestora 500 de ani mai mult ca noi, dacii, ...dar "minune", ei nu-si vor "schimba" limba, ci, numai noi tracii, si nu in 500 de ani, ci in 100 si ceva... sa fie aceasta adevarata ori adevarat sa fie ca, limba tracilor a fost asa zisa "latina barbara" dupa cum ne spunea Ovidiu Densuseanu, si, in felul asta, ei, tracii, nu au mai trebuit sa invete "o noua limba", si s-o uite pe a lor ?
In aceasta perioada, in vara anului 87 AD, imparatul roman Domnitian, trimite sub comanda lui Cornelius Fuscus trupe romane sa ocupe Dacia de la nordul Dunarii. Acesta trece pe un pod de vase Dunarea, la Tapae (Portile de Fier ale Transilvaniei) dar sunt atacati de daci, prin surprindere, si… invinsi. Legiunea romana a V-a Alaude este complet nimicita iar generalul ei Cornelius Fuscus, ucis in lupta. Dar cine a fost conducatorul armatei dacice?... Numele Lui, numele dacului invingator, a fost consemnat numai de Tacitus (din opera caruia se va inspira Orasius in secolul V A.D. si Iordanus sec. VI A.D.)... numele LUI era... DI-URAPNEUS "Cel Orfan", un tarabostes din Sud-Vestul Daciei, care a fost apoi divinizat, ca un semizeu, de populatia dacica, supranumandu-l DE-CEBALUS, "Neam de Cal" ori Pe Cal, Cavaler, ori "I NOROGUL" (Ducipalul) si caruia, regele dac de atunci, DURAS, printr-un gest nobil si inteligent, ii va ceda tronul. Pe vasul funerar decoperit la Gradistea de Munte - Sarmizegetusa - apar doua stampile cu inscriptia: "DE CE BALUS PERS CORILO" in oglinda, ce se poate traduce "Decebalus a platit inaltarea la cer"... iar daca il citim in oglinda "Oliroc Srep Sula Beced": adica "Viteazul Cal s-a sinucis."
Dar inscriptia se mai poate citi si: "DE CEBALUS PERSCO RILO": "De neamul calui va pieri dusmanul". Se pare ca acest blestem a circulat printre Daci pina la disparitia imperiului Roman.
Gotii care se credeau urmasii Getilor au avut un rege cu nume predestinat, ALARIC, Inorogul, nascut in ... Dacia (in zona actuala Deltei Dunarii), care, purta in sufletul lui acest blestem astfel ca la inceputul secolului V A.D., vizigotii, condusi de Inorog au parasit Hemus - Peninsula Balcanica si au patruns im Italia. Alaric cucereste Roma la 24 August 410 A.D., distrugind-o pina in temeli, trecind-o prin foc si sabie... Sa se fi indeplinit astfel blestemul lui De-Cebalus ?!?
Dacii s-au luptat sub stindardul Lupului, stindard traditional al traciilor: capul de lup cu corpul de dragon; si se luptau... Romanii, a caror capitala Roma a fost intemeiata "sub semnul Lupului"... si dupa vechile legende, de un trac, de un troian, Eneas, care i-a dus pe troieni in valea Padului-valea celor sapte coline-scapandu-i de ahei. Si daca Eneas i-a adus pe troieni... cine stie?
Dar numele de Roma inca nu-si are rezolvate originea, provenienta. Anul infiintarii Romei nu este sigur. Nici numele ei nu este de la Romulus, cum afirma legenda pastrata de la istoricul Titus Livius: "CONDITA URBES, CONDITORIS NOMINE APPELLATA" - ci de la situatia orasului, asezat langa o apa, "RAU" sau "RUMON" (cuvant trac ori etrusc echivalent pentru rau. Romulus nu a putut fi intemeietorul ei, ci doar fiu al orasului de pe "RAU" sau "RUMON", fiul Romei. Intreaga legenda cu Romulus, pare a fi fost imprumutata de Titus Livius, mai degraba, din vechile legende ale poporului pelasgic (tracic), din care si ei se trageau. Asa ca, ei, dacii si romanii, vorbeau aceeasi limba si daca vrem sa lasam la o parte anilor... nu este o ironie a istoriei ca , azi, ei ROMANII se numesc italieni, iar noi tracii-pelasgi, ROMANI?
Dar sa revenim la viteazul DIURAPNEUS - DECEBAL: ca rege, reface unitatea statala a Daciei, intareste armata si stabileste legaturi de alianta cu popoarele vecine
formand noua Confederatie Dacica, Dacia incadrandu-se intre granitele naturale precizate ulterior de Ptolomeu, din Carpati si pana la Nistru (Tyros) si de acolo la Dunare. Neamurile getice imprastiate in rasaritul Moldovei pana dincolo de Bug, iazygii si roxalanii, se vor alatura si ei confederatiei opusa Romei.
Din timpul lui Decebal dateaza constructiile grandioase de la Sarmisegetuza, incinta sacra, discul solar de andezit, sanctuarele patrulatere cat si atelierele metalurgice de la Gradistea Muscelului. In acelasi timp la Roma Domitianus nemultumeste pe contemporanii sai prin "politica de grandoare" ce o duce: secatuirea finantelor, propagarea despotismului, reprimarea crunta a crestinismului.
La 18 septembrie 96 A.D. Domitianus este asasinat de un libert iar in ziua urmatoare armata si conspiratorii il vor proclama imparat pe batranul senator MARCUS COCCEIUS NERVA, care il va adopta ca fiu si asociat pe MARCUS ULPIUS TRAIANUS la 29 octombrie 97 A.D.
Traian, dupa invingerea Germanilor, suparat pe "dispretul pe care-l aveau dacii fata de romani" (Pliniu cel Tanar), hotaraste marirea efectivelor militare din Moesia inferioara, edifica castrul de la Barbos - Galati, consolideaza fortificatiile din orasele pontice pana la Tyros (Nistru), dispune terminarea soselei de la malul sudic al Dunarii la Cazane (inscriptia Tabula Traiana confirma aceasta). Dar adevarata cauza a reizbucnirii razboiului cu Dacia o constituie aurul pe care Dacia il stapanea, reprezentand pentru Roma un "EL DORADO", o "CALIFORNIE" a antichitatii.
Traian adauga celor noua legiuni de la Dunarea mijlocie si inferioara, inca alte patru, aduse din provinciile germane si alte doua create special cu prilejul primului razboi dacic.La 25 martie 101 mparatul Traian paraseste Roma asezandu-se in fruntea a 150000 de soldati, ca sa cucereasca... ce?... o tara de analfabeti, fara limba si cultura?... o tara cu foarte putina populatie (cum le place ungurilor sa spuna de noi). Daca eram asa de putini de ce ii trebuiau lui Traian 150000 de soldati?!... Daca eram asa de saraci de ce veneau la noi?!...
In vara anului 101 legiunile romane conduse de Traian debarca la Lederata (Rama) si se indreapta spre Acidava (Varadita). Decebal ii lasa sa patrunda pana in Banat, concentrandu-si oastea in zona de la Tapae - Bucova, unde Traian obtine o modesta victorie. Totusi aceasta victorie deschide romanilor drumul spre Tara Hategului situata in apropierea nucleului dacic Muntii Surianu. Datorita diversiunii facuta de Decebal, care se aliaza cu burii, bastornii si roxalanii trecand Dunarea si atacand asezarile romane acum asezate intre Dunare si Pontul Euxin (Constanta), Traian este silit sa-si retraga o parte din legiunile din Dacia, pentru a-i respinge pe daci si pe aliatii lor din sudul Dobrogei, unde mai tarziu, in 109, va ridica Monumentul de la Adamclisi si Tropaeum Traiani.
In primavara anului 102 Traian preia ofensiva, strabate Muntenia prin pasul Bran, invingandu-l pe Decebal. In urma pacii incheiate, Decebal pierde Banatul, Tara Hategului, Oltenia, Sudul Munteniei si al Moldovei. In decembrie 102, la Roma, Traian primeste numele de DACICUS (invingator al dacilor). Traian intareste linia Dunarii cu efective militare.
Intre 103-105, cu ajutorul lui Apollodor din Damasc (Siria), construieste podul de piatra de peste Dunare la Drobeta-Turnu Severin. Apollodor din Damasc era cel mai vestit arhitect al timpului sau; lui i s-a incredintat mai tarziu si constructia Columnei lui Traian. A scris si o carte despre constructia podului, care insa s-a pierdut; cuprinsul ei pare sa-l fi cunoscut DIO CASSIUS, care da in istoria sa o descriere amanuntita si exacta a podului. Marile constructii de poduri au intotdeauna ceva simbolic, aproape eroic, semnificand tot atatea marturii curajoase despre perpetua silinta umana de a inlatura piedicile pe care natura le asterne adeseori in calea noastra; menirea lor este inlesnirea legaturilor de comunicatie sigure intre un tarm si altul... dar in cazul podului lui Apollodor, acesta a insemnat inlesnirea jefuirii tarii noastre, a subjugarii si sclavismului poporului dac, al cotropirii in proportie de 14% a teritoriului Daciei, cum inca mai spun unii dintre "istoricii nostrii "in scop" civilizator"!
Si daca inrobirea, injosirea, jefuirea o numesc dansii proces civilizator, de ce sa nu le spunem si rusilor tot... "civilizatori" pentru ca si ei ne-au "civilizat" mai bine de 50 de ani, de am ramas saraci dupa atata "civilizatie"... ori "bunului prieten Hitler" si germanilor sai care vazand ca nu vrem sa intram in razboi alaturi de ei ne-au "civilizat" impartind cu generozitate trupul tarii: Transilvania la unguri, Bucovina la rusi, Cadrilaterul la bulgari, Romania devenind astfel pentru un timp "prietena" civilizatorilor" sai... si astazi mai bombanesc unii ca am intors armele impotriva lor, atunci in 1944!
Al doilea razboi a lui Traian impotriva lui Decebal, incepe in vara anului 105, cand Traian soseste la Drobeta -Turnu Severin. Deschidem o mica paranteza, reamintind ca intre timp a avut loc o tentativa de asasinat impotriva lui Traian care insa a esuat. Ar fi schimbat oare reusita atentatului, soarta noastra de azi ?... Am fi aratat diferit?... Am fi vorbit o alta limba?... Iata intrebari ce raman fara raspuns. Sa revenim deci la armatele romane, care doritoare nu de faima ci de aurul si averile dacilor, inainteaza in trei coloane:
- prima coloana inainteaza pe Valea Cernei (prin locurile unde legendele tracice povesteau ca venea tocmai din Nordul Egiptului, sa moara pasarea PHOENIX; ea tinea in cioc cel mai vechi insemn pelasgic, iar in gheare "oul", din cenusa caruia, undeva in muntii Cernei, pasarea PHOENIX renastea). Asadar prima coloana romana inainteaza prin Valea Cernei, Tara Hategului, ajunge la cetatile Costesti, Blidaru si Piatra Rosie, pe care le distruge.
- a doua coloana, urca pe Valea Jiului, Castrul de la Bumbesti, patrunzand in Masivul Surianul pe la Banita.
- a treia coloana, condusa de Traian, se deplaseaza de la Drobeta la Sucidava si Romula, strabate Valea Oltului pana la Castra Traiana (Simbotin - Valcea) ajunge la
Tilisca, apoi la Capalna.
Restul coloanelor romane pornite din Moesia inferioara, trec pe la Bran, Bratocea, Oituz. Batalia pentru Sarmisegetuza Regia se da la inceputul verii anului 106 A.D., cu participarea legiunilor a II a ADRIUTIX, a IV a FLAVIA FELIX si a unui detasament (vexillatio) din Legiunea a VI-a FERRATA. Dacii resping primul atac, dar sunt distruse conductele de apa care aprovizionau capitala Daciei. Cetatea este incendiata, sunt retezati toti stalpii sanctuarelor in incinta sacra, se distruge intreaga fortificatie. Razboiul, insa, continua. Prin tradarea lui Bacilis (confident al regelui dac), romanii gasesc in albia raului SARGESIA, tezaurul lui Decebal (evaluat de JEROME CARCOPINO la 165500 kg. de aur si 331000 kg. de argint). Ultima lupta cu oastea regelui dac are loc la POROLISSUM (MOIGRAD).
Era adanc inradacinat in firea tracilor obiceiul de a nu se teme de moarte. De aceea se spunea despre ei ca plecau la lupta mai veseli decat in oricare alta calatorie. In retragerea spre munti, Decebal este urmarit de cavaleria romana condusa de decurionul Tiberius Claudius Maximus. Religia dacica a lui Zalmoxes admitea sinuciderea ca o ultima usurare pentru cei prea greu loviti de nenorocire, ba chiar o inalta si prea mareste cu fagaduinte supra naturale. Dacii care au ascultat ultima cuvantare a lui Decebal, se imprastie si se sinucid. Numai nesupusul rege,mai mare decat zeul sau, nu-si cauta uitarea in moarte, ci incearca sa se sustraga dinaintea romanilor, in speranta mareata ca va mai putea gasi inca, in strafundurile muntilor sau in codrii neumblati, mijlocul de a pregati reanceperea luptei si razbunarea. Dar cavaleria romana il urmareste fara ragaz, este gata sa puna mana pe el si atunci marele Decebal isi implineste destinul punandu-si capat zilelor. Scena mareata a mortii sale poate fi regasita pe Columna lui Traian.
Am fost zdrobiti, invinsi dar... nu NIMICITI !
Ne putem mandri cu Decebal! Dar cu Traian ?... Ce a avut el comun cu noi ?!... Vom vedea! "

(http://dacia.8m.net/Diverse/Diurpaneus/diurpaneus.html)

nicandra
21-01-2010, 16:15
CINSTIRE NEAMULUI RUMUN !


Ignoranţa este adevărata rădăcină a răului.

Dragostea de omenire, care nu se sprijină pe patriotism, pe dragostea
pentru naţiunea ta, nu este decît o iluzie, iar cei ce se laudă că iubesc
pe toată lumea, o fac pentru a demonstra că de fapt nu iubesc pe nimeni.
Johann Herder


http://www.ariminia.ro/getii/cinstirea-neamului-rumun.html


(http://forum.ush.ro/newreply.php/do/postreply&t/8418)

mariusTut
21-01-2010, 16:58
CINSTIRE NEAMULUI RUMUN !
http://www.ariminia.ro/getii/cinstirea-neamului-rumun.htmlExcelent articol ! Nu il ocoliti !
Acest articol arata exact de cand, de catre cine si de ce ne-a fost pus valul pe ochi, ca sa uitam si sa nu mai vedem adevarul in ceea ce priveste radacinile.....originea noastra si limbii ce o vorbim !
Multumesc, Dana !

mariusTut
21-01-2010, 21:00
~Dr. Napoleon Săvescu: „Originea rasei umane“



Daca din Cartea Genezei aflam ca Adam si Eva au avut trei copii, pe Cain, Abel si Seth, de la geneticieni aflam de existenta a 10 fii ai lui Adam si 18 fiice ale Evei. Studiul genomului uman devine un important instrument stiintific in cercetarea istoriei si preistoriei rasei umane, de la inceputurile existentei acesteia si pana in zilele noastre. Astfel, de la Nicholas Wade, “Science Time”, New York Time, din 2 mai 2000, aflam ca oamenii de stiinta, studiind ADN-ul matern, mostenit din generatie in generatie, au putut urmari traseul cromozomial al speciei umane, mergand pana la originea ei, ajungand, pur si simplu, la acea pereche primordiala, la Adam si Eva. Americanii isi redescopera istoria, studiile recente cromozomiale aratand migratia omului preistoric spre America, nu din Africa, ci din Asia. Aceasta migrare s-a produs din Asia acum 35.000 de ani, cu o singura exceptie, a unei Eve venita din Europa, de undeva din nordul spatiului Carpato-Dunarean. Dar cum Eva aceasta a migrat, traseul ei nu s-a gasit, astfel incat se considera ca s-a facut pe calea apei: fie spre vest, traversand Oceanul Atlantic, fie spre est, prin Marea Nordului. Peste noapte, englezii si irlandezii devin frati, descoperindu-si radacini comune, ciudate, din timpuri imemoriale. Norman Davies publica “The Isles” – Oxford University Press -, un studiu despre ADN-ul mitocondrial extras din scheletul omului din Cheddar, de acum 8.980 ani, care s-a potrivit cu acela al unui invatator din satul ceddar, Adrian Targett, dovedind astfel continuitatea genetica a populatiei locale, in ciuda numeroaselor invazii care s-au suprapus in timpul celor aproape 9.000 de ani.
Spre deosebire de analiza ADN folosita in medicina forensica, in studiile de mai sus se analizeaza legaturile dintre indivizi, si nu indivizii in sine. Biologii pot determina, astfel, chiar marimea unei populatii antice si, de asemenea, ramurile ei in cazul raspandirii acesteia in diferite grupuri. Astfel, arheologii descopera o alta dimensiune in studiile lor care le revolutioneaza gandirea. Cel mai precis arbore al umanitatii, cel mai detaliat, a fost construit, dupa o munca de ani, de catre dr. Douglas C. Wallace si colaboratorii acestuia de la Emory University School of Medicine din Atlanta, Georgia, SUA. Arborele uman al dr. Wallace este bazat pe ADN-ul mitocondrial, care este reprezentat de cateva mici inele genetice apartinand originii primordiale materne. Un arbore uman, de data aceasta avand la origine analiza cromozomului “Y” ( cel care stabileste sexul masculin), a fost elaborat de dr. Peter A. Underhill si dr. Peter J. Oefner de la Stanford University, CT, SUA. Geneticienii considera, astfel, ca populatia de baza, “The ancestral human population”, a fost foarte mica, de circa 2.000 de indivizi. Problemele au aparut in cadrul studiului cromozomului “Y” si al arborelui acestuia, ca o consecinta a faptului ca unii barbati, din aceeasi generatie, pot sa nu aiba copii ori sa aiba numai fete. Astfel, numarul cromozomilor “Y” stabili se poate diminua, chiar daca populatia, ca numar, nu se modifica. Prima populatie umana a aparut undeva in Africa, dupa parerea geneticienilor, in urma cu 144.000 de ani. |n urmatorii 10.000 de ani, prin interferenta mitocondriala si a cromozomului “Y”, vor aparea primele ramuri. Mitocondria, care este localizata in interiorul celulei, dar in afara nucleului acesteia, nu este afectata de schimbarile genetice ulterioare, fiind trecuta neschimbata de la mama la copii. |n principiu, toti oamenii ar trebui sa aiba acelasi cod ADN mitocondrial. |n practica, ADN-ul mitocondrial va suferi modificari in decursul secolelor, fie datorita copierii gresite, fie radiatiilor. Cunoscand astfel raspandirea pe glob a celor 18 Eve care au suferit schimbari in codul ADN mitocondrial, putem determina azi originea materna a unei persoane, indiferent daca a schimbat sau nu regiunea ori continentul de origine. Dr. Wallace descopera ca aproape toti indienii americani au o mitocondrie care apartine ramurilor, pe care el le numeste: A, B, C si D.
Europenii apartin unui set diferit de ramuri, de la H pana la K, plus T pana la X, sugerand ca primii europeni moderni au sosit in Europa in urma cu 39.000-51.000 de ani, corespunzand, cu datele arheologice, anului 35.000 i.d.H. |n Asia, cea mai veche linie genetica cunoscuta, M, va avea ca descendenti feminini liniile A pana la D si F plus G. Ramurile A, B, C, D se vor deplasa in America de Nord si, de acolo, in America de Sud. Dar cum lucruri misterioase se intampla totdeauna si peste tot in lume, tot in America de Nord vom gasi ramura feminina X, plecata din Europa, din nordul spatiului Carpato-Dunarean, pe o ruta nestiuta. La ce a dat ea nastere, vom vedea mai tarziu. Vedem astfel cum de la originea primei Eve, din sud-estul Africii, de fapt a radacinilor primordiale feminine – L1, L2 si L3 – din care se va pastra numai una (L3), se vor naste cele 18 ramuri cunoscute ca “haplo groups”, dar cunoscute popular ca cele 18 fiice ale Evei. Originea paterna, arborele cromozomial “Y”, am gasit-o in cartea “Genes, people and language”, aparuta in luna martie a.c. si scrisa de dr. Luca Cavalli-Sforza, fara insa sa avem o comunicare oficiala a cercetatorilor de la Stanford. Acest arbore are 10 ramuri principale.
Primele trei ramuri I, II si III au fost gasite exclusiv in Africa. Ramura III migreaza insa in Asia, din ea desprinzandu-se ramurile de la IV pana la X, care vor popula lumea. |n Marea Japoniei gasim fiul IV, in nordul Indiei – fiul V, iar in sudul Marii Caspice – fiii VI si IX. Dr. Cavalli-Sforza considera ca aceste ramuri ale cromozomului “Y” ar putea fi asociate cu grupurile principale de limbi vorbite in lume. Cand Dr. Wallace a fost intrebat daca ramurile mitocondriale ADN sunt si ele in corelatie cu limbile principale vorbite in lume, el a fost mai circumspect. |ntr-un articol publicat, in martie a.c., in “The American Journal of Human Genetics”, Dr. Wallace identifica o populatie in sudul continentului african, nord-vestul desertului Kalahari, Vasike Kung, a carei vechime crozomiala este cea mai apropiata de radacina cromozomiala originala. O alta populatie africana, care este aproape la fel de veche ca cea sus-amintita, este cea a pigmeilor Biaka din centrul Africii. Amandoua grupurile de populatie traiesc in regiuni izolate si aceasta pare a fi cauza pentru care ADN-ul lor mitocondrial nu arata prea multe schimbari fata de cel ancestral. America, fiind tara care investeste cei mai multi bani in aceste studii, are si cei mai multi cercetatori in acest domeniu de pionierat. Astfel, dr.Joseph Greenberg, lingvist la Stanford University, a propus trei migratii, corespunzatoare cu cele trei grupuri lingvistice ale americanilor, cunoscute ca: amer-ind, Na-Dene si Eskimo-Aleut.
Studiul mitocondrial al dr.Wallace arata ca sosirea primelor grupuri in America a fost mult mai complexa decat o simpla migrare de populatie. Din ramurile A, B, C si D gasite la populatia bastinasa nord-americana, A, C, si D se gasesc si in Siberia, sugerand ca principala sursa migratia acestora in America de Nord. Absenta ramurii B in Siberia ne sugereaza sosirea acesteia de undeva de peste ocean. Surpriza mare s-a produs in anul 1998, cand dr. Wallace gaseste ramura X, o ramura europeana foarte rara printre nativii Americii de Nord, ca Ojibwa si Sioux. La inceput, el a considerat ca aceasta a aparut in urma casatoriei localnicilor cu europenii moderni. Dar, X-lineage-ul american s-a dovedit a fi…pre-columbian (!), avand o varsta intre 15.000 si 30.000 de ani. X-lineage-ul european a avut doua cai de a ajunge in America: una trans-Siberiana, dar nu s-au gasit urmele ei in populatia siberiana; alta trans-Atlantica…acum mai mult de 20.000 de ani!!! Cand primii oameni “moderni” au inceput sa paraseasca Africa, acum 50.000 de ani, au facut-o probabil in grupuri mici, de cateva sute, aventurandu-se ca vanatori, in cautarea hranei. Ei au venit in contact cu populatia de Neanderthal, care i-a precedat. Biologul Edward O. Wilson, intr-un interviu acordat in The Wall Street Journal, vorbind despre istoria originii rasei umane, spunea: “noi trebuie sa rescriem epopeea originii rasei umane”. Si tot el adauga : “Homo Sapiens a avut si are o istorie data naibii! Si cand spun asta, ma refer la acea istorie indepartata, la istoria evolutiei, la istoria lui genetica, la care trebuie sa adaugam si istoria culturala si religioasa a ultimilor 10.000 de ani” .
Multi biologi ai lumii, care reconstruiesc istoria rasei umane, spun:”Noi toti suntem frati africani la origine”! Cand oare si istoricii nostri se vor trezi si vor accepta originea poporului nostru Carpato-Dunarean ca fiind cel ce a dat nastere poporului european modern, cand se va termina cu basmul romanizarii populatiei dacice si se va accepta si de catre ei adevarul: ca spatiul Carpato-Dunarean este vatra Vechii Europe, iar poporul nostru este cel mai vechi popor european ?
NAPOLEON SAVESCU
sursa: MONITORUL CULTURAL * ON LINE

mihapred
21-01-2010, 23:02
Pentru Marius și Nicandra:
OvUF72tkdY8&feature=related

Sinceră să fiu sunt o admiratoare a culturii romane. Am avut privilegiul de a-l cunoaște în adolescență pe Hadrian Daicoviciu, care ne-a prezentat personal într-o zi de vară a anului 1976 micul muzeu de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Era într-o zi de luni când am ajuns acolo împreună cu mama și sora mea mai mică (o excursie cu trenul și cu rata- aproape o aventură!). Lunea muzeul era închis. Totuși, prof. Daicoviciu l-a deschis pentru noi și ne-a fost un ghid minunat și pasionat. După vreo 15 ani am citit cartea sa, ”Dacii” ca pe un roman, ca pe un ”best seller”. Nu pot să-mi exprim părerea cu privire la teoriile lui Napoleon Săvescu pt. că am citit prea puțin. De asemenea sunt foarte circumspectă la noile teorii apărute peste noapte ori scoase din anonimat, gen Michael Moore. Cred că scopul lor principal este să șocheze și apoi să facă bani. Asta nu înseamnă că nu pot accepta alte păreri, mai ales când ele sunt prezentate de oameni pe care îi prețuiesc.
Promit că atunci când voi avea mai mult timp voi citi mai mult!

mariusTut
21-01-2010, 23:18
Pentru Marius și Nicandra:
OvUF72tkdY8&feature=related
YZfslOgZEmU&feature=PlayList&p=50621E83C7216BD0&playnext=1&playnext_from=PL&index=2
N-32c6XK_lo
EI2G1lUGzhA&feature=related
Sinceră să fiu sunt o admiratoare a culturii romane. Am avut privilegiul de a-l cunoaște în adolescență pe Hadrian Daicoviciu, care ne-a prezentat personal într-o zi de vară a anului 1976 micul muzeu de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Era într-o zi de luni când am ajuns acolo împreună cu mama și sora mea mai mică (o excursie cu trenul și cu rata- aproape o aventură!). Lunea muzeul era închis. Totuși, prof. Daicoviciu l-a deschis pentru noi și ne-a fost un ghid minunat și pasionat. După vreo 15 ani am citit cartea sa, ”Dacii” ca pe un roman, ca pe un ”best seller”. Nu pot să-mi exprim părerea cu privire la teoriile lui Napoleon Săvescu pt. că am citit prea puțin. De asemenea sunt foarte circumspectă la noile teorii apărute peste noapte ori scoase din anonimat, gen Michael Moore. Cred că scopul lor principal este să șocheze și apoi să facă bani. Asta nu înseamnă că nu pot accepta alte păreri, mai ales când ele sunt prezentate de oameni pe care îi prețuiesc.
Promit că atunci când voi avea mai mult timp voi citi mai mult!Te rog citeste si acum chiar (iti ia cel mult 3 minute) sa citesti ce am subliniat eu aici: #9 (http://forum.ush.ro/showpost.php?p=946958&postcount=9) . Si nu e scris de N.Savescu !

mariusTut
21-01-2010, 23:22
http://www.youtube.com/watch?v=ToN4quahG2w&feature=player_detailpage#t=66 s


http://www.youtube.com/watch?v=rh6sx7BrTEM&feature=player_detailpage#t=8s


http://www.youtube.com/watch?v=8kCRdieucs0&feature=player_detailpage#t=0s

mariusTut
21-01-2010, 23:26
.................................................. ................
La data de 24.01.1990,”Deşteaptă-te, române!" este proclamat Imnul de Stat al României. Sunt versurile poeziei "Un răsunet", scrisă de Andrei Mureşan, puse pe muzica lui Anton Pann,dar aş aduce o mică rectificare,şi anume aceea că prin venele noastre curge sânge de dac şi cei ,,veniţi”,coloniştii aduşi din toata lumea romană" (ex. toto orbe romano) au fost asimilaţi de marele popor dac !
Portul nostru,costumele noastre naţionale amintesc în vreun fel de romani,sau de iţarii,căciulile şi cămăşile dacilor reprezentaţi pe Columna lui Traian de la Roma ?
În speranţa că Dumnezeu nu a uitat de noi,cu umilinţă şi cumsecădenie am să îi amintesc încă odată de adresa României : A treia planetă de la Soare, ,,Planeta albastră Terra”,sistemul solar ,galaxia Calea Lactee(iniţial a făcut parte din galaxia ,,Sagittarius Dwarf”-Săgetătorul pitic,dar această galaxie a fost înghiţită de galaxia canibală Calea Lactee) ,sud-est-ul Europei Centrale,nordul peninsulei Balcanice şi nu componentă a ei,situată pe Dunărea Inferioară, cu ieşire la Marea Neagră întinzându-se la momentul actual între 43° 37´ 07´´ şi 48° 15´ 06´´ latitudine nordică şi 20° 15´ 44´´ si 29° 41´ 24´´ longitudine estică. Paralela 45° (la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord) traversează România la 70 km nord de capitala ţării şi meridianul 25° longitudine estică (la jumatatea distanţei între Coasta Oceanului Atlantic şi Munţii Urali) se întinde la 90 km vest de Bucureşti.Noi nu suntem balcanici !Alpii şi Carpaţii fac parte din sistemul muntos Alpino-Carpato-Himalayan.Legându-se cu munţii Atlas din nordul Africii,acest sistem leagă de fapt trei continente;Africa,Europa si Asia.Cele doua lanţuri principale Alpii şi Carpaţii deşi fac parte din acelaşi sistem prezintă o serie de asemănări dar şi multe deosebiri .
Alpii şi Carpaţii sunt situaţi în centrul Europei,fiind desparţiţi de Dunăre între Bratislava şi Viena.Carpaţii se continuă la sud cu munţii Balcani fiind desparţiţi de valea Timocului.
Dacii sunt continuatorii vechiului popor pelasg! Pentru greci, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe pământ (Homer, Ephor, Eschil) ba chiar sfinţi (Dionisiu din Halicarnas) sau divini (Homer). Ei se aflau în Crecia încă dinaintea celor două potopuri, unul petrecut pe vremea regelui Ogyges, celălalt pe vremea lui Deucalion, ambele înainte de Noe. Ba, mai mult, ei trăiseră înaintea de apariţia Lunii pe cer. Primul om născut pe pământ se numea Pelasg şi era un exemplar deosebit din toate punctele de vedere, care i-a civilizat pe sălbaticii care existau deja înaintea lui. Poetul Asini şi Pausanias spun că Pelasg s-a născut din pământul cel negru pe culmile înalte ale munţilor. Cu el s-a început speţa de oameni muncitori. Altă personalitate pelasgă a fost Prometeu care era fiul lui Iapet, mamă fiindu-i Geea. Şi el i-a civilizat pe băştinaşi, printre altele învăţându-i să extragă minereuri şi aurul.
Pelasgii şi populaţiile componente dar cu nume diferite în timp şi spaţiu ca: hiperborei, arimi, ramani, sciţi (vechi), geţi, valahi, ocupau o suprafaţă foarte mare a Europei a cărui centru de greutate era spaţiul carpato-danubiano-pontic, spaţiul stabilit de arheologii contemporani pe baza unor probe materiale care nu se găsesc decât în această parte de răsărit a Europei.
Pământul negru menţionat de Pausanias este evident că se afla la nord de Dunăre (cel din Basarabia este celebru şi astăzi) din care cauză până nu de mult ţara noastră era considerată grânarul Europei. Exploatarea minereurilor şi a aurului (vezi Baia de Fier, Baia de Aramă, şi munţii Apuseni) Prometeu nu putea s-o facă decât tot pe acest teritoriu, deoarece aur în Europa nu se mai găsea decât în Spania.
În Geneză 9 şi 10 se arată că primul dintre cei trei fii ai lui Noe a fost SEM. Urmaşii acestuia au fost: Elam, Asur, Arpacşad, Lud şi Aram. Din Arpcşad urmaşii sunt Şelah, Eber, Ioctan şi Peleg, şi aşa mai departe. Ne oprim la acesta pentru că : „în zilele lui s-a împărţit pământul, cuvântul însuşi însemnând împărţire”. Dar, încă mai mult, Peleg prea seamănă cu Peleaga Vârful de 2509 m., cel mai înalt al munţilor Retezat şi ne reamintim că Asin şi Pausanias au scris că Pelasg s-a născut pe culmile înalte ale munţilor. Revenind la Geneză se mai poate adăuga că lui Eber i s-a născut Peleg când avea 34 de ani şi că la rândul lui acesta a devenit tată la 31 de ani fiul său fiind Reu. Peleg a trăit 239 ani, de altfel ca şi Reu.După cronologia tradiţională sau mistică bazată pe mişcarea Soarelui şi a Terrei pe ecliptică, Nostradamus şi Tritheme consideră că: Sem a trăit 600 de ani din care 98 înaintea Potopului, Arpacşad a trăit 438 ani, născându-se în anul 2 după potop, Şelah a trăit 433 ani, născându-se în anul 37 d.P., Peleg a trăit între anii 101-340 d.P., Reu a trăit între anii 131-370 d.P.
Aceeaşi cronologie consideră că de la Adam la Noe s-au scurs 8608 ani, 4304 de la Noe la Abraham, 2152 de la Abraham la Iisus Hristos. Perioada de la Noe la Abraham de 4304 ani corespunde la două perioade zodiacale în care s-a aflat Omenirea, respectiv în Gemeni şi Taur. După teoria ciclurilor vieţii pe Terra, fiecare din acestea s-a terminat cu mari convulsiuni care conduc la pieirea omenirii respective, cu câteva excepţii căci o continuitate a existat şi va exista. Înaintea ciclului în care ne aflăm acum, omenirea începută de la Adam a fost distrusă prin Foc pe vremea când se trecea din Zodia Scorpionului în Balanţă. Ciclul de viaţă următor a corespuns zodiilor Balanţă, Fecioară, Leu şi Rac şi a fost distrusă prin Apă, respectiv Potop. Fixarea în timp ţinând seama de mersul soarelui pe ecliptică a acestor perioade se poate face ştiind că omenirea se află într-un semn zodiacal timp de 2152 ani. Ciclul în care ne aflăm şi care cuprinde zodiile: Gemeni, Taur, Berbec şi Peşti se va încheia în anul 2137 elementul distrugător fiind la data aceea Aerul.
Ţinând seama de cele de mai de sus, înseamnă că începutul actualului ciclu respectiv potopul lui Noe a avut loc pe la anul 6471 î.H. şi că deci Pelasg, cel care ne interesează pe noi, a trăit între anii 6370 şi circa 6131 î.H., ceea ce nu înseamnă că populaţia care, de atunci s-a numit pelasgi nu era mult mai veche.
Reţinând că marele popor pelasg îşi avea centrul geometric de răspândire tocmai aproximativ actualul judeţ Hunedoara şi mai la sud pe valea Cernei incluzând Clisura Dunării, şi ştiind că cei care conduceau destinele oamenilor locuiau zonele înalte ale munţilor, este aproape firesc ca Vf. Peleaga să poarte numele regelui sacerdot Peleg (sau Pelasg) al pelasgilor. Probabil că în poiana Pelegii era reşedinţa lui obişnuită, pe vârf sau pe Valea Rea retrăgându-se doar periodic conform obiceiului consemnat mai târziu la Zalmoxe.
În momentul istoric în care, în expansiunea lor, pelasgii au ajuns şi în Orient Mijlociu respectiv în Mesopotamia, ei au lăsat amprenta numelui regelui atât în Vechiul Testament cât şi în toponimia locală. Peleg este un urmaş al lui Arpacşad care trimite direct la Arpaş, localitate aflată în linie dreaptă la 140 km de vf. Peleaga. Ham, care era al doilea fiu al lui Noe, l-a avut ca urmaş pe Canaan care ar putea să provină de la Câineni, care se află numai la 111 km de vf. Peleaga, şi unde de asemenea se întâmplă unele evenimente ciudate inclusiv, în ultima vreme, a unei frecvenţe mai ridicate de accidente auto. Investigaţia poate cuprinde şi nume de localităţi ca Gherar (Geneza 10,19) care poate fi foarte bine Ghelar, care cu 40 Km este încă şi mai aproape de vf. Peleaga. Celebra Gomora poate fi la fel de bine Govora aflată la 105 km. distanţă, şi periclitată şi zona ei dealungul mai multor ani, cu dispariţia prin gaze toxice care se fabricau în apropiere. Altă localitate Leşa poate fi foarte bine Lisa la 175 km de-a lungul munţilor. Din cartea Genezei s-a văzut că genealogia după Noe apare şi Peleg care a trăit 239 de ani şi care la 31 de ani l-a avut ca fiu pe Reu. “Valea Rea” din Munţii Retezatului se scria la începutul sec. XX “Valea Reu”.
Se poate observa că toate aceste nume de localităţi şi de oameni se regăsesc numai în Carpaţii Meridionali şi la o distanţă maximă în linie dreaptă de maxim 175 km de vf. Peleaga.Este bine de amintit aici şi de cele peste 500 placuţe de plumb, turnate în perioada sec IV/i.H. şi sec. I/d.H., pe care Regele Carol le-a dat primarului oraşului Sinaia şi din care doar circa 38 bucăţi au ajuns în muzeul României, fără niciun proces-verbal. Pe aceste placuţe de plumb este consemnată în vechea limbă a dacilor istoria noastră înainte de venirea Romanilor, cât şi foarte multe figuri şi hărţi ale cetăţilor din Carpaţi.
...............................
zUqegfhsElg&feature=related

mariusTut
21-01-2010, 23:55
DACII
Cei mai drepti si mai viteji dintre traci

DACIA , lacrima romanilor

ascultati-l pana la sfarsit
"Nu toti dacii au murit la Sarmizegetusa!", "Puterea lupului e in haita iar puterea haitei e in lup!", "Noi sintem D'aci!",


LlPve3cnUIY&hl=en_US&fs=1&

Motto: "Era un popor brav acela care a impus tribut superbei imparatese de marmura a lumii: Roma. Era un popor nobil acela a carui cadere te imple de lacrimi, iar nu de dispret, si a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblete, de amor de patrie si libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost si nu va fi rusine niciodata ." (Mihai Eminescu).

Din rândurile numeroaselor triburi care s-au manifestat în timp, politic si militar, în cadrul marilor uniuni - unele devenind ulterior regate - ale moesilor, triballilor, bessilor, odrisilor, etc., primele scrieri ale istoriografiei grecesti evidentiaza, în cadrul marii ramuri a tracilor nord-balcanici, pe getii si dacii care "vorbesc aceeasi limba", "poporul nemuritorilor", drept "cei mai drepti si mai viteji dintre traci". Ei locuiau "dincolo de Haemus de-a lungul Istrului". Dupa istoricii romani îndeosebi, "dacii sunt un vlastar al getilor", si anume "getii de dincolo de Istru". "Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniti mai sus, cum îsi spun ei însisi si cum le zic si romanii - nota Cassius Dio - macar ca stiu prea bine ca unii dintre helleni îi numesc geti, fie pe drept, fie pe nedrept".

port
Este stiut ca taranii nostri mai poarta si azi, in multe zone ale tarii, aceeasi imbracaminte ca dacii de pe columna lui Traian (itari, camasa lucrata cu flori pe poale si maneci, cojocele lucrate cu flori, caciula - pe care romanii nu le aveau) si ca femeile dace erau net superioare celor romane ca stil si arta in toalete (camase cu decolteu, ie, fusta cu clos, fote, bazma etc, pe care - de asemenea - femeile romane nu le cunosteau). De asemenea, insusi cuvantul imbracaminte este de origine dacica, fiind grefat pe cuvantul dac braca "pantaloni", cuvant care a evoluat in limba româna sub forma de bracinari "itari" si bracinar "curea, sfoara, cingatoare pentru strans pantalonii". Primul care foloseste brava este Ovidius, apoi Tacitus. Amandoi se refera la estul Europei: Ovidius descriind pe geti, Tacitus folosind litere elene. Deci cuvantul braca nu este celtic, ci dac. Dimpotriva, romanii, veniti in Dacia au adoptat portul dac, astfel cum ne informeaza D. Protase. Pana in prezent nu s-a gasit nici un monument in care sa fie reprezentat un dac in toga romana. In fapt, colonistii erau obligati sa adopte portul dac pentru a nu "crapa" iarna de frig, asa cum ne demonstreaza monumentul sculptural de la Casei (Jud. Cluj) al lui Iulius Crescens imbracat intr-un cojoc mitos, ca si cel de la Apulon. Ca element de permanenta a elementelor de port de-a lungul mileniilor, in afara closului si decolteului, avem originala caciula dacica pe care o mai poarta inca taranii nostri, ca mostenire din timpurile imemoriale ale pelsagilor dunareni si carpatici si ale lui "Mithras genitor luminis" reprezentat ca un tanar imbracat in costum traditional dac: camasa lunga, cingatoare peste mijloc, mantie ce-i ajunge pana mai jos de genunchi si caciula traditionala daca pe cap. E o costumatie identica cu cea a dacilor sculptati pe columna lui Traian. Imaginea taurului este simbolul unei bogatii a dacilor stravechi: cresterea vitelor si agricultura. Aceeasi reprezentare o intalnim, ca element de traditie, la Corbea din colectia Teodorescu.

agricultura
Dacia a avut cea mai veche agricultura din Europa, fiind cotatat printre cele mai vechi din lume (neolitic). Ei au folosit brazdarul de fier inca din prima jumatate a secolului IV i.e.n., acesta fiind gasit in mormantul tracic de la Kalacanovo (Bulgaria). In nordul Dunarii, brazdarul de fier este prezent in aproape toate asezarile mari cercetate, incepand cu sec. II i.e.n.: Ocnita-Valcea, Cetatenii din Vale, Comalau, Costesti, Craciunesti, Cristesti, Gradistea-Muncelului, Pecica, Strambu, Mosneni, Poiana, Tinosu, Capaina, Piatra Neamt, Odorhei.

medicina
Nu s-a pastrat nici o planta medicinala din limba latina, dacii fiind cei mai mari specialisti ai antichitatii in cunoasterea, cultivarea si folosirea plantelor medicinale si neavand ce imprumuta de la romani. La Sarmizegetusa Dacica, s-a gasit o trusa medicala ( o cutie de lemn ferecata in alama si cu maner de fier, ce continea: un scapel, o penseta, pulbere de piatra ponce si vase miniaturale pentru poduse farmaceutice), dovada a nivelului ridicat al practicii medicale in timpul lui Decebalus. Tot atat de importanta este si metoda lor de a trata si sufletul odata cu trupul.

administratie
Bruma de administratie adusa de romani in scopul spolierii dacilor de fabuloasele lor bogatii a cazut odata cu parasirea Daciei de catre Aurelianus la 271 e.n. Reorganizarea statala dupa navalirea tatarilor (1241) nu a folosit nimic din sistemul roman, pornind de la baze cu totul noi. Singura realizare pozitiva a romanilor de care a beneficiat intr-o oarecare masura posteritatea, este sistematizarea normelor juridice cunoscute azi sub denumirea data in epoca moderna de dreptul roman, cu precizarea ca el nu a fost adoptat in epoca romana, codificarea facandu-se sub Napoleon. In toate tinuturile locuite de români, inclusiv Polonia, s-a folosit acel drept consuetudinar, numit obiceiu al pamantului sau dreptul valah, pana prin sec. XVI-XVII.
armata
Romanii au imprumutat de la daci vestitul stindard reprezentand lupul si sarpele, unic in lumea antica si care va fi insusit de toate legiunile romane. Insasi organizarea de lupta a fost la inceput de origine traco-macedoneana sub forma bine cunoscutei falange. Dacii invinsi nu au mai avut ce prelua, deoarece armata lor a fost desfiintata. In schimb romanii nu au reusit sa invete niciodata sa lupte calare folosind totodata arcul, ceea ce explica rapida lor capitulare in fata partilor, a carpilor si a popoarelor migratoare.
cultura spirituala
In timpul stapanirii romane, in toata Dacia ocupata, n-a fost creat macar un centru de cultura. De altfel romanii nu aveau nici un interes sa ridice nivelul cultural al acestui popor pe care il dusmaneau si-i invidiau atat de mult. Asa se explica faptul ca dacii nu si-au insusit alfabetul latin deoarece era al lor (Paul Lazar Tonciulescu - De la Tartaria la Tara Luanei). Putinele inscriptii latine gasite pe teritoriul dac se refera in primul rand la problemele de administratie ale ocupantilor romani sau care impodobeau mormintele acestora si ale unui numar foarte mic din componenta aristrocratiei locale, interesate ca in toate situatiile similare din lume in pastrarea unor privilegii (a zis cineva ca toti dacii au fost "curati"???). Astfel de inscriptii s-au gasit in numar mult mai mare in restul lumii romane, dar n-au contribuit cu nimic la romanizarea egiptenilor, evreilor, fenicienilor, caldeoasirienilor, elenilor, populatiei din Asia Mica, a persilor, maltezilor etc. Dacii nu au scris, ca si etruscii, dar au folosit foarte mult alfabete proprii, diferentiate pe regiuni si avand un fond comun, pentru insciptii, alfabete din care a fost selectat alfabetul zis chirilic (ibidem). Dacii cunosteau si foloseau un calendar original solar, care poate fi considerat cel mai precis din antichitate. Eroarea acestui calendar era de 1,78 zile la 34 de ani, adica 1h15'3" pe an de unde rezulta o eroare diurna de 12" 34/100, ceea ce constituie o precizie de-a dreptul uimitoare pentru acele timpuri. (Paul Lazar Tonciulescu - Impactul Romei asupra Dacilor). Romanii au avut, initial, un calendar in care anul era de 10 luni totalizand 304 zile. Numa Pompilius (717-763) mai adauga 2 luni a 30 de zile, ajungand astfel la 366 zile si 12h. Deci eroarea acestui calendar era de 1 zi si 12 ore pe an, adica 4'55" si 62/100 pe zi (ibidem), cu mult mai mare decat a celui dacic. De aceea, sub Caius Iulius Caesar, a trebuit corectat din nou anul 46, ajungandu-se la 365 zile, cu o eroare de 6h 48' si 46", deci eroarea diurna atingea 1'7" 2/100. Rezulta o precizie a calendarului dacic fata de cel roman-iulian de aproximativ 5,6 ori mai mare, ceea ce este de asemenea fantastic, avand in vedere ca cel iulian este de o data mult mai recenta decat cel dacic si, dat fiind pretinsa inalta cultura romana, acesta din urma ar fi trebuit- logic- sa atinga o perfectiune superioara celui dac. De altfel, calendarul Iulian nu era o creatie romana, fiind imprumutat de la astronomul elen Sosigenes din Alexandria. Superioritatea gandirii si culturii dacice o putem aprecia mult mai bine amintind ca eroarea diurna era compensata prin corectii efectuate la 104 ani, 520 ani si 8840 ani, dupa care anul dacic cuprindea 365,242197 zile, fata de 365,242198 la care a ajuns astronomia moderna. Aceasta precizie se pare ca "frizeaza perfectiunea", nu?

Ca element de originalitate, se poate mentiona cifra 6 pe care o foloseau dacii in calculul calendarului si pe care o intalnim si in alte ocazii. Spre exemplu:
- pe basorelieful de la Ostia sub forma numaraului de altare ce se afla deasupra pesterii;
- pe basorelieful de la Sarmizegetus, unde 6 altare inconjoara capul lui Mithras;
- pe sculptura de la Alba Iulia, asemanatoare basoreliefului precedent;
- numarul de martori folositi in dreptul consuetudinar vechi românesc in toate tinuturile locuite de români, chiar si in Polonia;
- confederatia etrusca (2x6=12) si numaratoarea sumeriana sexazecimala), explicabile prin plecarea sumerienilor si etruscilor din zona muntilor apuseni (Paul Lazar Tonciulescu - De la Tartaria la Tara Luanei);
- duzina, in general, ca numar;
- folosirea cifrei 6 in sens de atentionare.


Pe plan educational, influentele romane au fost net negative. De la un popor educat in cultul cotropirii si jafului, dacii n-aveau ce invata si nici nu au preluat nimic. Poporul român a ramas caracterizat de acelasi spirit pasnic, ospitalier si bland ca si stramosii lui traco-daci. Ei si-au continuat traditiile lor spirituale, mult mai bogate decat se credea, situatie pe care arheologicii nostri au demonstrat-o convingator si in repetate randuri dupa cel de-al doilea razboi mondial. Poate ca tocmai in aceasta rezida si unele cauze care i-au favorizat pe romani: productia redusa de arme si, in general, lipsa spiritului de agresivitate si a dorintei de a se infrupta din bunurile materiale ale vecinilor, transmisa de-a lungul secolelor pana in timpurile noastre.
Exista inca astazi autori la care problema incursiunilor dacilor in zonele ocupate de romani este trata confuz. Paul Mackendrick, de exemplu, pe de o parte insista permanent asupra bogatiilor fabuloase ale dacilor, releva spiritul lor pacifist pentru ca exact o pagina mai departe sa afirme ca "Dacii ... au intreprins incursiuni in teritoriul roman, de unde isi procurau mijloacele de cumparare". Acel incursiuni aveau rol militar de informare si distrugere a lucrarilor de pregatirea ale romanilor impotriva Daciei din perioada celor 200 de ani anteriori lui Traian, iar dupa aceea pentru eliberarea teritoriului ocupat de romani.

Si, într-adevar, ca regula generala, "getii" erau "numiti de romani daci".

Zeului suprem, pe care Iordanes îl identifica cu Marte "adorat"- printr-un cult foarte salbatic", ambii autori îi asociaza sacrificii omenesti, trimiterea de soli în scopul captarii bunavointei atunci când alte procedee, ca trasul cu arcul asupra norilor care-i acopera fata, nu erau suficiente, pentru a-i atrage privirile binevoitoare peste pamânturile poporului pe care, om fiind prin nastere, Zamolxis îl pastorise odinioara. Astfel pregatiti, geto-dacii se avântau în lupta cu "glas aspru, chip salbatic", parând "cea mai adevarata întruchipare a lui Marte". Si datorita "credintelor lor deosebite" toti tracii nordici erau "cu totul gata sa înfrunte moartea, mai ales getii". Spiritul razboinic îi caracteriza într-o asemenea masura, încât însusi numele de dac ar fi derivat dupa Strabon din "daoi" sau "davi" însemnând "cei care sunt asemeni lupilor", lupul, simbolul redat de stindardul lor de lupta (draco) fiind animalul cu care se comparau prin cutezanta, abilitate în mascare si atac si ferocitate. "Neam otelit în lupte", geto-dacii, în urma confruntarilor acerbe cu scitii, persii, celtii, macedonenii, bastarnii si romanii aveau sa-si înscrie, în operele marilor autori ai antichitatii, pamânturile ca "tinuturi razboinice" sau "tara martiala". O tara pregatita sa dea riposta cuvenita oricarei agresiuni!


Cele mai importante evenimente din viata omului (nastere, botez, nunta, inmormantare) sunt marcate de vechi ritualuri carora, de multe ori, nici nu le banuim adevarata origine.
Majoritatea sarbatorilor religioase crestine (Craciunul, Pastele, Sanzaienele, etc.) grefate pe credintele zamolxiene ale dacilor isi pastreaza in continuare dublul sens, coexista cu acestea. Stravechile ritualuri geto-dacice, care inca sunt practicate de catre taranii romani : Alamori (ramasita a cultului Soarelui la inceputul primaverii), Armindeni (1 Mai), Caloianul si Paparudele (pt. combaterea secetei are o vechime de mai bine de 5 milenii), Ciuleandra (semnifica trimiterea solului la ceruri era inceput doar de preotesele soarelui), jocul calusarilor (dans ritual facut cu sulita semnifica tot sacrificiile umane facute lui Zamolxis), Dragobetele (ziua iubirii simbolizeaza logodna animalelor, a fetelor si feciorilor), Dragaica (stravechi cult soalr de Sanziene), Lazarul (se imparte paine la saraci), Matcalaul (flacaii se prind frati de cruce iar fetele, surori sau matcute), Varaticul (ceremonie pastoreasca) , etc.
Dar cea mai evidenta dovada a continuitatii spiritului geto-dac peste milenii, o constituie portul, costumele populare din diferite zone ale tarii. Este bine de stiut ca taranii mai poarta si azi aceeasi imbracaminte ca dacii de pe Columna lui Traian sau de pe metopele monumentului de la Adamclisi: itari, camasa lucrata cu flori, originala caciula dacica, ii incretite la gat, valnice, fote, basmale, fuste cu clos toate cusute cu motive decorative respectand din instinct stilul stramosesc.
LIVIU REBREANU: "Multi invatati considera nasterea si inceputurile neamului romanesc drept o enigma si un miracol sau in sfarsit , ceva inexplicabil prin obisnuitele metode istorice . Este fara indoiala , o minune cum a rezistat si a persistat aici poporul nostru , in mijlocul tuturor uraganelor , dar taranul roman , existenta lui permanenta pe aceste plaiuri poate dezlega taina aceasta si altele care ne privesc . Taranul e inceputul si sfarsitul . Numai pt. ca am fost neam pasnic de tarani am putut sa ne pastram fiinta si pamantul."
Dacii erau pacifisti dar nu lasi. Educatia lor ii facea nemuritori, asa cum de altfel au ramas in istorie!

x4-26M-l4Vc&hl=en_US&fs=1&...

mihapred
22-01-2010, 00:01
În copilărie am bătut România împreună cu părinții mei. Așa s-a născut dragostea de țara mea... Și totuși, datorită minunatei mele profesoare de istorie din gimnaziu, m-am îndrăgostit și de Italia ( de fapt de toate țările mediteraniene, dar, mai cu seamă, de Italia!).
În vara lui 2009 am reușit să vizitez Italia - țara pe care am iubit-o din copilărie. Am dormit aproape doar în mașină (pt. a face economie în favoarea vizitării ”vestigiilor istorice”, pe care eu le numesc minuni minunate).
Aș dori să împart cu voi aceste minuni:
V101z2BD7yI&feature=related
Md06xN-PFHU

E frumos să admiri imginile, dar nimic nu se poate compara cu aventura de a bate cu piciorul, de a atinge cu mâinile toate aceste minuni, chiar dacă poți să te și topești de căldură... iar, dacă nu ești informat și prevăzător, poți da până la 2 euro pe o sticlă cu apă rece de 500 ml... Nu încetez să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puterea să sper și că acest vis al meu din copilărie s-a împlinit! (nu mă refer neapărat la sticla de 2 euro!)


Vise plăcute, dragii mei!

mariusTut
22-01-2010, 00:12
În copilărie am bătut România împreună cu părinții mei. Așa s-a născut dragostea de țara mea... Și totuși, datorită minunatei mele profesoare de istorie din gimnaziu, m-am îndrăgostit și de Italia ( de fapt de toate țările mediteraniene, dar, mai cu seamă, de Italia!).
În vara lui 2009 am reușit să vizitez Italia - țara pe care am iubit-o din copilărie. Am dormit aproape doar în mașină (pt. a face economie în favoarea vizitării ”vestigiilor istorice”, pe care eu le numesc minuni minunate).
Aș dori să împart cu voi aceste minuni:
V101z2BD7yI&feature=related
Md06xN-PFHU
XlqTwYGCW8A&feature=related

E frumos să admiri imginile, dar nimic nu se poate compara cu aventura de a bate cu piciorul, de a atinge cu mâinile toate aceste minuni, chiar dacă poți să te și topești de căldură... iar, dacă nu ești informat și prevăzător, poți da până la 2 euro pe o sticlă cu apă rece de 500 ml... Nu încetez să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puterea să sper și că acest vis al meu din copilărie s-a împlinit! (nu mă refer neapărat la sticla de 2 euro!)


Vise plăcute, dragii mei! Daca e - conform semnaturii mele - sa mai si zambesc, e destul sa leg titlul topicului, de titlul ultimului videoclip postat de tine ! :ipb_bigsmile:

mihapred
22-01-2010, 00:16
Te rog citeste si acum chiar (iti ia cel mult 3 minute) sa citesti ce am subliniat eu aici: #9 (http://forum.ush.ro/showpost.php?p=946958&postcount=9) . Si nu e scris de N.Savescu !

Mulțumesc, Marius, dar în seara asta trebuie să pun capul pe pernă - mâine mă așteaptă copiii la școală și mă iau de odihnită! Mi-am salvat pentru orice eventualitate adresa în PC-ul meu.
Noapte bună tuturor!

mariusTut
22-01-2010, 03:42
Trebuie sa stim adevarata noastra obarshie, pentru a transmite mai departe copiilor nostri !
Sa-i invatam istoria adevarata !
Sa nu permitem ca ei sa invete o istorie falsa, asa cum am invatat-o noi, care a fost 'confectionata' de catre 48-isti, pentru "a da bine" la portile mai-marilor Europei !

jipax
22-01-2010, 15:50
... N-a pierit nici o limba a Dacilor,
pentru ca ei n-au avut o alta limba proprie,
care sa fie inlocuita prin limba Romanilor si n-au avut
o astfel de limba pentru simplul motiv ca Dacii vorbeau latineste.
Limba Dacilor n-a pierit.
Ea a devenit in Italia intai limba Romanilor
care era o forma literara a limbii Daciei, iar mai tarziu limba italiana;
aceeasi limba a Dacilor, dusa in Franta a ajuns intai
limba Galilor, iar cu timpul limba franceza;
In Spania ea a devenit intai limba Iberilor, iar cu timpul limba
spaniola, iar aici a devenit cu vremea limba noastra romaneasca.

I. Al. Bratescu-Voinesti (1942)

Istoria predata la scoala e asa, o poveste care nici macar nu reusea sa ma adoarma. Preferam Miorita, pentru ca reflecta realitatea de demult, tare demult, de pe vremea in care umblau zeii la pas pe aici pe aceste meleaguri, printre Carpati, printr-un leagan de-al lui Zalmoxis, care a facut si limba si spatiul, de acum, in care inca se simte informatia vie TGD, spre constiparea unora in eforturile de a o omori. Traian, asa in mersul lui agale, nu a reusit decat sa se amestece printre multimea de suprafata; juca si el un rol, ca asa e pe scena... nu zic politica sa nu se interpreteze.

geoo
24-01-2010, 17:30
“Acolo unde toti gandesc la fel, nimeni nu grandeste prea mult” – Walter Whitman

“Noi nu suntem urmasii Romei!”

Hmmm … sa fie oare nevoia de “blazon” chiar atat de mare?
Este adevarat ca “istoria este scrisa intotdeauna de invingatori”, dar asta nu inseamna decat ca noi, romanii, am fost mai mereu cei invinsi.
Cu tristete putem remarca faptul ca am fost si suntem doar “o populatie”, si doar intr-o foarte mica masura “un popor”.
Nu va vine sa credeti? Priviti cu atentie in jurul vostru...
Vrem sa “ne imbatam cu apa rece”? Nimic mai simplu. Asta am stiut sa facem dintotdeauna.
Vrem sa avem “istorie”? Poate n-ar fi rau sa incepem sa o si cream. De fapt ar cam fi si timpul.
Si cum o boala nu poate fi tratata niciodata corespunzator, in lipsa unui diagnostic corect, prima grija ar trebuii sa fie “diagnosticul”. Oricat ar fi “diagnosticul” de crud, el ar trebui inteles, acceptat si in baza lui cautate solutii. Cine sa-l puna? Greu de spus. Suntem pregatiti sa-l acceptam? Si mai greu de spus.
Va propun in continuare un "diagnostic" pus de un cetatean roman (greu de “digerat”, cei drept).

Horia Roman Patapievici - "Politice"

„Traditia de a scrie carti pentru a face rau cu scopul de a face bine este veche. Mi-am gandit Politicele ca pe o arma ofensiva, la faurirea careia mi-am folosit exasperarea si dezgustul in chip de instrumente de analiza politica. Nimic nu este subiectiv din ceea ce, în această carte, este exasperat; iar ceea ce mi-a instrumentat obiectivitatea a fost vointa de a pune in calea prabusirii tarii mele o constiinta vie si necrutatoare. Cred că vindecarea de trecut trece cu necesitate prin reconcilierea lucida nu numai cu înfrangerile care ne-au invalidat, ci si cu victoriile pe care nu le-am putut exploata (sau suporta)”. .................................................. .................................................. .......................
”Sprijinit de enormul capital de prostie al romanilor, Iliescu are dreptate sa nu discute cu cei care au avut de infruntat represiunea militara a lui Ceausescu. Revolutia din decembrie a fost facuta de 1% din populatie si asumata post factum de 95%: cei 95% s-au acomodat cu noua situatie, legitimandu-se in acel tembel si pur romanesc adagiu "asta e situatia"; restul de 4% au fost sincer dezagreati de rasturnare, dar nu au îndraznit sa-si exprime dezaprobarea decat atunci cand a devenit clar ca Iliescu doreste sa organizeze in acelasi sens campul social al puterii: idealul politic al lui Iliescu este Romania lui Ceausescu cu Iliescu in locul lui Ceausescu”.

„NU NE PUTE. Asta ne condamna: vedem raul si nu il recunoastem. Am uitat tot: deci vom retrai absolut totul, nevrednici si clevetitori. "Un neam preacurvar a cerut un semn, si i s-a dat semnul lui Iona." Nimeni nu l-a înteles”.

„...poporul roman nu a vorbit direct in istorie, iar cand a inceput sa vorbeasca (votul universal si egal), a inceput sa spuna numai prostii”.

GEOGRAFIA ROMANIEI: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inimă ca un cur, fara sira spinarii.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediitia 1996, pag.63)

POPULATIA ROMANIEI:
„23 de milioane de omuleti patibulari.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag 53)
„Un popor cu substanta tirita. Oriunde te uiti, vezi fete patibulare, ochi mohoriti, maxilare incrincenate, fete urite, guri vulgare, trasaturi rudimentare.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag. 34)
„Romanii nu pot alcatui un popor pentru ca valoreaza cit o turma: dupa gramada, la semnul fierului rosu.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag. 64)

LIMBA ROMANĂ: „Romana este o limba in care trebuie sa incetam sa mai vorbim sau... sa o folosim numai pentru injuraturi...“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag.64)

ISTORIA ROMANILOR: „Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cand i-au lasat romanii pe daci in forma hibrida stramoseasca, ne-au luat in urina slavii: se cheama ca ne-am plamadit din aceasta clisa, daco-romano-slava, ma rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era sa ne inecam, asa temeinic au facut-o. Demnitatea noastra consta in a ridica mereu gura zvantata iar ei reancepeau: ne zvantam gura la Calugareni, ne-o umpleau iar la Razboieni, si asa mai departe, la nesfarsit. Apoi ne-au luat la urina rusii, care timp de un secol si-au incrucisat jetul cu turcii, pe care, in cele din urma, avand o basica a udului mai mare (de, betiile...) i-au dovedit.” (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag.63)

CULTURA ROMANILOR: „Puturosenia abisala a statutului suflet romanesc... spirocheta romaneasca isi urmeaza cursul pana la eruptia tertiara, subreptice, tropaind vesel intr-un trup inconsient, pana ce mintea va fi în sfirsit scobita: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag 49) „Cu o educatie pur romaneasca nu poti face NIMIC.“ (Din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag.56) „Romania are o cultura de tip second hand“ a enuntat intr-o emisiune televizata. (dupa Viorel Patrichi in Revista „Rost“ nr.24/ 2005)

VIITORUL ROMANIEI: „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie sa ne debarasam daca vrem sa intram in Uniunea Europeana.“ (dupa Viorel Patrichi in Revista „Rost“ nr. 24 / 2005)

mariusTut
24-01-2010, 20:29
“Acolo unde toti gandesc la fel, nimeni nu grandeste prea mult” – Walter Whitman

“Noi nu suntem urmasii Romei!”

Hmmm … sa fie oare nevoia de “blazon” chiar atat de mare?
Este adevarat ca “istoria este scrisa intotdeauna de invingatori”, dar asta nu inseamna decat ca noi, romanii, am fost mai mereu cei invinsi.
Cu tristete putem remarca faptul ca am fost si suntem doar “o populatie”, si doar intr-o foarte mica masura “un popor”.
Nu va vine sa credeti? Priviti cu atentie in jurul vostru...
Vrem sa “ne imbatam cu apa rece”? Nimic mai simplu. Asta am stiut sa facem dintotdeauna.
Vrem sa avem “istorie”? Poate n-ar fi rau sa incepem sa o si cream. De fapt ar cam fi si timpul.
Si cum o boala nu poate fi tratata niciodata corespunzator, in lipsa unui diagnostic corect, prima grija ar trebuii sa fie “diagnosticul”. Oricat ar fi “diagnosticul” de crud, el ar trebui inteles, acceptat si in baza lui cautate solutii. Cine sa-l puna? Greu de spus. Suntem pregatiti sa-l acceptam? Si mai greu de spus.
Va propun in continuare un "diagnostic" pus de un cetatean roman (greu de “digerat”, cei drept).
Dar daca suntem sinceri cu noi insine ...

Horia Roman Patapievici - "Politice"

„Traditia de a scrie carti pentru a face rau cu scopul de a face bine este veche. Mi-am gandit Politicele ca pe o arma ofensiva, la faurirea careia mi-am folosit exasperarea si dezgustul in chip de instrumente de analiza politica. Nimic nu este subiectiv din ceea ce, în această carte, este exasperat; iar ceea ce mi-a instrumentat obiectivitatea a fost vointa de a pune in calea prabusirii tarii mele o constiinta vie si necrutatoare. Cred că vindecarea de trecut trece cu necesitate prin reconcilierea lucida nu numai cu înfrangerile care ne-au invalidat, ci si cu victoriile pe care nu le-am putut exploata (sau suporta)”. .................................................. .................................................. .......................
”Sprijinit de enormul capital de prostie al romanilor, Iliescu are dreptate sa nu discute cu cei care au avut de infruntat represiunea militara a lui Ceausescu. Revolutia din decembrie a fost facuta de 1% din populatie si asumata post factum de 95%: cei 95% s-au acomodat cu noua situatie, legitimandu-se in acel tembel si pur romanesc adagiu "asta e situatia"; restul de 4% au fost sincer dezagreati de rasturnare, dar nu au îndraznit sa-si exprime dezaprobarea decat atunci cand a devenit clar ca Iliescu doreste sa organizeze in acelasi sens campul social al puterii: idealul politic al lui Iliescu este Romania lui Ceausescu cu Iliescu in locul lui Ceausescu”.

„NU NE PUTE. Asta ne condamna: vedem raul si nu il recunoastem. Am uitat tot: deci vom retrai absolut totul, nevrednici si clevetitori. "Un neam preacurvar a cerut un semn, si i s-a dat semnul lui Iona." Nimeni nu l-a înteles”.

„...poporul roman nu a vorbit direct in istorie, iar cand a inceput sa vorbeasca (votul universal si egal), a inceput sa spuna numai prostii”.

GEOGRAFIA ROMANIEI: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inimă ca un cur, fara sira spinarii.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediitia 1996, pag.63)

POPULATIA ROMANIEI:
„23 de milioane de omuleti patibulari.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag 53)
„Un popor cu substanta tirita. Oriunde te uiti, vezi fete patibulare, ochi mohoriti, maxilare incrincenate, fete urite, guri vulgare, trasaturi rudimentare.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag. 34)
„Romanii nu pot alcatui un popor pentru ca valoreaza cit o turma: dupa gramada, la semnul fierului rosu.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag. 64)

LIMBA ROMANĂ: „Romana este o limba in care trebuie sa incetam sa mai vorbim sau... sa o folosim numai pentru injuraturi...“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag.64)

ISTORIA ROMANILOR: „Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cand i-au lasat romanii pe daci in forma hibrida stramoseasca, ne-au luat in urina slavii: se cheama ca ne-am plamadit din aceasta clisa, daco-romano-slava, ma rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era sa ne inecam, asa temeinic au facut-o. Demnitatea noastra consta in a ridica mereu gura zvantata iar ei reancepeau: ne zvantam gura la Calugareni, ne-o umpleau iar la Razboieni, si asa mai departe, la nesfarsit. Apoi ne-au luat la urina rusii, care timp de un secol si-au incrucisat jetul cu turcii, pe care, in cele din urma, avand o basica a udului mai mare (de, betiile...) i-au dovedit.” (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag.63)

CULTURA ROMANILOR: „Puturosenia abisala a statutului suflet romanesc... spirocheta romaneasca isi urmeaza cursul pana la eruptia tertiara, subreptice, tropaind vesel intr-un trup inconsient, pana ce mintea va fi în sfirsit scobita: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag 49) „Cu o educatie pur romaneasca nu poti face NIMIC.“ (Din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag.56) „Romania are o cultura de tip second hand“ a enuntat intr-o emisiune televizata. (dupa Viorel Patrichi in Revista „Rost“ nr.24/ 2005)

VIITORUL ROMANIEI: „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie sa ne debarasam daca vrem sa intram in Uniunea Europeana.“ (dupa Viorel Patrichi in Revista „Rost“ nr. 24 / 2005)Daca cineva se declara filosof, uite ca nu e obligatoriu sa fiu mandru ca sunt contemporan cu el !
Trebuie sa trag vreo concluzie, ca urmare a ceea ce 'debiteaza' filosofic dumnealui?!
Pai, o trag !
Ca, in veci - daca pana acum nu am avut ocazia sa citesc nimic din operele 'domniei' sale - nu o sa citesc nimic ! Oricata dreptate ar parea sa aiba, noi trebuie sa vedem partea buna a celor ce s-a intamplat cu noi de-a lungul istoriei, sa ne cautam radacinile si sa fim mandri de ceea ce suntem; NU rusine !
Dumnealui, daca nu-i place cum ii miros hainele si parul dupa ce a cautat insistent sa vada cine a mai urinat pe domnia sa, n-are decat sa emigreze !
Eu, personal, o sa ma simt mai curat dupa aceea !

mihapred
24-01-2010, 20:32
Dragii mei, sinceră să fiu , aștept în continuare păreri. Vă sfătuiesc însă - așa cum și e de așteptat la cei aproape 49 de ani ai mei - să priviți cu echilibru ideea dezbătută aici.
Nu pot să vă cer să nu puneți suflet, ”cestiunea” ne doare prea tare!
Am mai auzit în copilărie ideea că Edenul s-ar fi aflat pe plaiurile românești... Metaforic vorbind, chiar cred: avem o țară minunată... dar oare... nu exagerăm?
Unde se oprește adevărul științific, adevărul demonstrat? Unde începe dorința? Unde apare interesul? Care sunt dorințele? Care sunt interesele? Cum vom putea fi obiectivi?

mariusTut
24-01-2010, 20:49
"Scrisoare Deschisa

Prea Fericitului TEOCTIST
Patriarhul Romaniei
si
Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane Decembrie 09 2005


In calitate de fondator si presedinte al Societatii “DACIA REVIVAL” (“Re-Invierea Daciei”) de la New York, organizatie dedicata studiului si aplicatiilor in domeniul istoriei vechi a RomAniei, supun aprecierii Pre Fericirii Voastre o problema romaneasca de acuta importanta si urgenta, in care opinia Bisericii Ortodoxe Romane este hotaratoare.



.................................................. .................................................. .........
In vara acestui an, in Bucuresti, la Hotelul Intercontinental - s-a desfasurat editia a 6-a a Congresului International de Dacologie, la care s-au prezentat peste 100 de comunicari stiintifice, audiate de peste 1600 persoane.


La incheierea lucrarilor acestui Congres participantii au solicitat in unanimitate, ca in anul 2006 Congresul sa fie dedicat comemorarii a 1900 de ani de la moartea regelui dac Decebal, erou al luptei de neat^rnare a stramosilor acestui pam^nt, luptator neinfricat impotriva caderii tarii sale sub jugul legionarilor romani si sub sceptrul unuia dintre cei mai mari prigonitor al crestinilor, Nerva Traian Augustus.

In contrast, Ministerul Culturii si Cultelor a hotarat sa dedice national si international Anul Romanesc 2006 “personalitatii imparatului roman Traian, cuceritorul Daciei”.

Punctul nostru de vedere, supus aprecierii publice romanesti, pleaca de la realitatea ca,potrivit datelor istorice din insasi sursa Latina, cotropirea, jefuirea si colonizarea Daciei (fie si doar a 14%! din teritoriul ei ) au fost rezultatul unei actiuni de agresiune externa, de invadare a pamanturilor noastre stramosesti.

Prin “celebrarea unui invadator” (indiferent care ar fi numele acestuia) in locul logicei comemorari a luptei eroice de auto-aparare, poporul Roman transmite omenirii un grav si complet eronat mesaj: acela ca suntem un popor gata sa-si glorifice… cotropitorii.. si pe un Anti-Crestin!

Ce urmeaza? Celebrarea lui Atila, a tatarilor lui Ginghiz Han, a lui Robert de Anjou, a lui Sinan Pasa, a lui Baiazid, a lui Hitler, si de ce sa nu ne intoarcem, ca in urma cu catva ani, si la Stalin?!!…

In luna octombrie a.c., cu prilejul unei conferinte de presa oferita la New York, am inmanat personal presedintelui Romaniei (Basescu)un nou memoriu in acest sens, rugandu-l sa intervina pentru oprirea unei actiuni daunatoare adevaratelor interese ale Romaniei. Raspunzand ca D-sa “ nu este istoric” dar… asa stie, ca “de asta vorbim romaneste, pentru ca ne-am nascut din unirea cu Romanii” (!) presedintele roman a reiterat, involuntar, colosala confuzie cultivata vreme de doua secole privind originea Romanilor si a Limbii Romane.
Aceasta aprecierea eronata, insistent lansata din ratiuni politice si consecvent impusa, a fost initial o arma pozitiva prin care corifeii Scolii Ardelene si clerul (initial de “rit grecesc-ortodox” dar devenit si pe aceasta cale “greco-catolic”) primeau favoruri politice si sociale pentru romani. Aceste avantaje se obtineau prin curtarea cancelariilor europene catolice si, mai ales, a Scaunului Papal, revendicand o “inrudire directa” cu etnia a carei traditie post-antica era reclamata de Vatican. In sprijinul acestei revendicari se aduceau:

1. argumentul relativei asemanari dintre limba romana si cea latina, cea dintai fiind, pasamite, urmasa limbii legionarilor romani(?!) cantonati pe 14 % din teritoriul Daciei “Pre-Romane”(!),

2. argumentul invingerii dacilor de catre legiunile si cohortele romane, care a dus la sugestia starpiri dacilor si limbii dacice. Aceasta limba a fost declarata “necunoscuta” si gonita cu nonsalanta, fara nici un temei stiintific, undeva in lumea idiomurilor estice inghitite de istorie. Chiar si azi in cercurile cele mai inalte ale “intelighentiei romanesti,” circula legenda absurda a nasterii poporului roman din “casatoria militarilor romani cu femeile dace ramase fara barbati!”


Stim astazi, ca intreaga teorie a “derivarii limbii romane din latina” (ca si a derivarii celorlalte limbi europene “romanice”) este o flagranta eroare, in pofida faptului ca pe acest neadevar a fost construita o intreaga disciplina lingvistica: Romanistica.

Mai toti lingvistii de autentica competenta recunosc ca “limbile romanice” – inclusiv idiomurile latine care nu le sunt precursoare ci surori acestora – au evoluat in mileniile III si II i.d.Hr. dintr-o aripa “romanica”, central si est-europeana, dezvoltata din straturile mai vechi ale Indo-Europenei si Paleo-Indo-Europenei, vorbite de o populatie locata pe cursul mediu si inferior al Dunarii, pana in nordul Marii Negre. Deci, aceste initiale “graiuri romanice” au migrat spre sudul si sud-vestul european, asa cum, din acelas centru, cu 2-3 milenii in urma, migrasera in toate cele patru vanturi fragmente de triburi care au dezvoltat, in timp, toate celelalte “limbi indoeuropene” din Europa si Asia.

Este o chestiune de elementara logica recunoasterea faptului ca si pe “teritoriul de formare” a ramas, constant, un nucleu conservativ al caracteristicilor idiomului initial. Faptul ca limba romana veche (probabil identica cu forma strabuna a dialectelor aromanesti), la o analiza mai atenta, prezinta un net caracter conservativ (de elemente lexicale, de flexiune si fonologie) este un argument, in ultima instanta, hotaritor. Exista acute premize pentru identificarea acestui idiom mai vechi decat latina de pe Tibru, cu limba vorbita de intinsa populatie geto-daca (din teritoriul actualei Slovacii pana dincolo de Nistru), adica populatia nordica si nord-estica din latura traco-pelasgilor balcanici.

A atribui limba urmasilor acestora, limbii latinilor de pe Tibru, inseamna a ne intoarce la ineptiile dictionarului lui Laurian si Massim. Multimea eterogena a militarilor legionari “romani” in realitate nici nu vorbeau limba latina. De pilda, principala legiune “romana” cantonata c^teva decenii in inima redusului teritoriu al “Daciei Felix”, era Legiunea a V-a MACEDONICA, formata din balcanici “macedoneni”, care vorbeau un dialect… “macedo-carpatic!”

La memoriul pe care l-am inaintat Presedintelui Romaniei mi-a raspuns Secretarul de Stat, dl. Virgil Stefan Nitulescu, din Ministerul Culturii si Cultelor; probabil o persoana bine intentionata si docta in domeniul sau specific de activitate, dar, din nefericire, insuficient cunoscatoare a problemei in discutie. Raspunsul d-sale este urmatorul:

Stimate Domnule Dr.Napoleon Savescu

Ca raspuns la petitia (sic! memoriul) dvs. adresata Presedintelui Rom^niei, Domnul TRAIAN BASESCU, va transmitem faptul ca Ministerul Culturii si Cultelor a aprobat propunerea privind declararea anului 2006 ca “Anul Cultural TRAIAN”. Anul 2006 marcheaza momentul aniversarii a 1900 de ani de la cucerirea (sic! a 14% din teritoriul) Daciei de catre Traian, eveniment de importanta capitala pentru formarea poporului rom^n, cu multiple conotatii aniversare, printre care cele mai importante se refera la intrarea teritoriului actualei Romanii (sublinierile imi apartin, N.S.) in “orbis romanus”(sic! Corect: Orbis Romae, ori Orbis Romanii sau, in ultima instanta, Orbis Romaniae!) si inceputul (!) primei comuniuni de limba, cultura si civilizatie europeana.

Adevarul este ca, inainte de a se consemna in istorie “activitati italice” (de sorginte greceasca, deci egeeana si deloc “europeana”!) exista un numar impresionant de “culturi preistorice” si “incipient istorice”( vezi Cucuteni, Gumelnita, Cris-Starcevo, Hamangia, Vincea, L.B.K., etc.), respectiv din mileniile IV si III i.d.C., determinante pentru conturarea perimetrului “indoeuropean incipient”, care se afla pe teritoriul… geto-dacilor!

Sugeram d-lui Secretar de Stat sa studieze identitatile cultual-constructive ale sanctuarelor de la Dealul Gradistei – Sarmisegetusa Regia - (probabil legendarul Kogaion) cu monumentele megalitice de la Stonehenge, Avebury, Woodhenge,DinneverHill si alte revelatoare “rude-strabune” ale structurilor cultuale profesate de geto-daci, cat si conexiunilor tulburatoare dintre cultura geto-daca si culturile celte, germanice si sarmatice - toate acestea, cu sau fara acceptul d-lui Secretar de Stat- structural si exclusiv europene!

Ar mai fi de mentionat si faptul ca “din teritoriul actualei Romanii” doar 27% (iar din teritoriul “ nord-dunarean geto-dac” doar 14 %!) a fost temporar sub ocupatie militara si control commercial roman (sintagma “Dacia Felix” insemnand, in perioada in care a fost formulata, “Dacia cea rodnica” si… nicidecum “Dacia cea Fericita”, cum a tradus, partizan, Petru Maior!).

In alte teritorii din “orbis romanus” (sic!), care au suferit o ocupatie cu sute de ani mai lunga decat teritoriul geto-dacic (cum sunt, spre exemplu, Britania 400 de ani, Grecia 641 de ani, Egiptul 425 de ani sau Palestina 325 de ani), populatiile repective nici nu s-au “mixat cu invadatorii” si nici nu si-au modificat limbile native! Ba chiar mai mult, in Italia, romanii nu au reusit sa creeze o limba unitara, existand azi, acolo, peste 150 de dialecte!

Este, cumva aici sugestia ca stramosii romanilor, care astazi sunt gata sa-si celebreze invadatorii, jubilau la ideia acceptarii unui jug si sistem social strain si a uitarii complete a limbii intr-o perioada istorica atat de nesemnificativa, de 165 de ani?!… Ce ne facem cu frecventele rascoale ale “Dacilor Liberi”, ale Carpilor si, in ultima instanta ale celor numiti “GOTI” de Romani (dar GAETI de istoricul Iordanes), care au determinat elocventa “retragere aureliana” peste Istru, la 276 d.Hr.? De ce oare Dacii Liberi, sositi pe teritoriile nord-dunarene parasite de romani, si-au uitat imediat limba si au inceput sa vorbeasca latina?

Sunt nevoit sa propun spre examinare, pro-domo, si un alt aspect. Este astazi un fapt bine stabilit ca modificarea credintei populatiilor nord-dunarene pe linia CRESTINISMULUI nu a fost, in nici un fel, o actiune premedievala venita dinspre Roma (cum a fost, de pilda, cazul crestinarii triburilor maghiare la anul 1000), ci una pulsand dinspre sudul bizantin.

Spatiul social daco-get premedieval reprezenta un pivot in procesul crestinizarii europene. Este atestat aici arianismul, al carui adept a fost episcopul Wulphila (un “moesian sud-dunarean” genial, considerat de unii istorici a purta un nume neaos, doar alterat de scriitura latinizanta: “Vulpila”!! ). Au activate aici cei patru bine cunoscuti mucenici dobrogeni, episcopiile “dunarene” mentionate de condeie ecleziastice de prima mana, “manastirile” ulterior ortodoxe din nordul Dobrogei (Cocos, etc.). Toata aceasta “orbis” a credintei a patruns, dinspre sud si cu relativa usurinta.

Celebrarea unei actiuni militare romane de jaf si colonizare, sub conducerea unuia dintre cei mai de frunte persecutori ai crestinilor, este o ofensa impotriva natiunii romane si a crestinismului neaos. Amintim faptul ca Biserica Catolica l-a declarat pe c, inlocuind elocvent statuia acestuia de pe Columna Traiana cu cea a Sfintului Petru. A ceda lipsei de informatie a celor care, din ignoranta, socotesc util sa-l celebreze in anul 2006 pe acest agresor si prigonitor al crestinilor, este o greseala pe care Biserica Ortodoxa Romana nu trebuie sa o accepte.

Ne adresam, in ultima instanta, Bisericii Ortodoxe Romane, pentru a lua atitudine impotriva eronatei intentii guvernamentale. In sondajele de opinie, alaturi de Armata Romana, Biserica Ortodoxa Romana ocupa locul de frunte in ceea ce priveste increderea populatiei. Interventia Bisericii in aceasta problema care nu este una de resortul unui “Minister al Culturnicilor”, ci una de profunda conotatie ETNICA este vital necesara si determinanta.

Supunem aprecierii si actiunii Prea Fericirii Voastre si onoratilor ierarhi ai Sfantului Sinod temeiurile acestei adresari.

Va multumim respectuos pentru examinarea scrisorii noastre, cerandu-Va ingaduinta de a o a publicitatii.

In numele tuturor membrilor si sustinatorilor din intreaga Lume a Societatii DACIA REVIVAL,Dr. Napoleon Savescu
Presedinte „Dacia Revival International Society”
21-26 Broadway, New York, 11106
[/GRILA]

mariusTut
24-01-2010, 20:50
De vorba cu acad.Napoleon Savescu, despre cei 47 de km din buncare, reprezentand arhivele secrete ale Vaticanului:

"Prin intervenţia lui Marco Merlini, am fost la Vatican şi am discutat cu Luca Carbone, secretarul general al arhivelor secrete de-acolo. În prima zi, m-a invitat să vizitez arhivele secrete ale Vaticanului. Erau numai buncăre. Şi am văzut că aceste arhive se întind pe o distanţă de 47 de kilometri. Au 600 de colecţii din care doar 400 au putut fi analizate superficial. Singurul lucru sub cheie după gratii sunt documentele referitoare la al doilea Război Mondial. Toate informaţiile vor fi puse pe computer. Nu este nimic altceva secret la Vatican. Carbone mi-a promis o prezentare şi o mică expoziţie despre România.

- Cum vă explicaţi că nici un român nu a cercetat aceste buncăre ale Vaticanului, unde există informaţii referitoare la daci?
- S-a ocupat domnul Snagov, dar l-au preocupat doar subiectele religioase. Nu trebuie să confundăm însă arhivele secrete ale Vaticanului cu Biblioteca Vaticanului. Sunt complet distincte. Biblioteca Vaticanului conţine 75% din informaţiile vechi ale lumii. Pentru a găsi informaţiile privind pasiunile mele pentru daci, despre cărţile aşa-zis pierdute - De bello dacico a lui Traian, Getica lui Criton, doctorul lui Traian, Getica lui Dio Hrisostomos şi altele - am început să fac investigaţii. Pentru asta am angajat doi oameni: unul se ocupă de Biblioteca Vaticanului, altul care se ocupă de Biblioteca Gregoriana şi Angelica din Roma. Îi plătesc din banii mei, le dau premii dacă găsesc ce mă interesează. La Biblioteca Vaticanului se află parţial toate informaţiile într-un index. La arhivele secrete lucrează doar 47 de oameni, începând cu portarul, oameni de serviciu, şi terminând cu cardinalul. Este imposibil să ţii piept cu 47 de oameni la 47 de kilometri de arhivă. Au început să fotocopieze arhivele. În şase luni, fac ce făceau înainte în zece ani. După ce am discutat cu ei, pot să spun că am rămas cu o impresie deosebită. Erau încântaţi de Patriarhul Teoctist, au vorbit despre minunata întâmpinare a papei Ioan Paul al II-lea. Au avut numai cuvinte de laudă despre modul în care România l-a primit pe papă.
- Credeţi că Vaticanul deţine şi documente privind campania de creştinare a Daciei de către Apostolul Andrei ?
- E posibil. Însă arhivele secrete încep cu anul 800. La Biblioteca Vaticanului însă se poate găsi orice. Trebuie doar timp, omul priceput şi mult noroc. "Ai omul potrivit, doctore, omul care vrea bani, care vrea succes, care ştie ce caută. Ai nevoie de mult noroc", cum îmi spunea Schiavolli, omul meu de-acolo.
- Au trecut 500 de ani de când custozii acestor valori se ocupă de documente. Nu le-au clasificat, nu ştiu ce au acolo?
- Repet: 47 de kilometri. Vezi un vraf imens, de un metru, pe care este o mică etichetă, scrisă de mână, în care se spune cam ce ar fi acolo, dar nimeni nu a citit documentele. După patru ore şi jumătate de mers, am înţeles ce este acolo. Nu este rea-voinţă. Ar trebui să ai 10.000 de oameni specializaţi în limbile latină şi greacă veche pentru a vedea ce este acolo, să lucreze 24 de ore din 24 ca să realizeze în 10-15 ani catalogarea informaţiilor."

mariusTut
24-01-2010, 21:10
Dragii mei, sinceră să fiu , aștept în continuare păreri. ... Metaforic vorbind, chiar cred: avem o țară minunată... dar oare... nu exagerăm?
Unde se oprește adevărul științific, adevărul demonstrat? Unde începe dorința? Unde apare interesul? Care sunt dorințele? Care sunt interesele? Cum vom putea fi obiectivi?Mihaela !
Te-am invitat sa citesti materialele de aici.
Si eu sunt de acord (de aceea a si fost deschis topicul, printre altele) sa discutam; insa, inainte de a vedea care sunt interesele - daca nu au fost clare si declarate chiar in titlul topicului - sa plecam , cum spui de la adevarul stiintific, demonstrat (eu i-as zice "adevarul istoric" dovedit de arheologie, scrierile contemporanilor dacilor, etc), daca in cele cateva randuri pe care ti le citez din articolul de mai sus #29 (http://forum.ush.ro/showpost.php?p=957715&postcount=29) nu le regasesti:

"...
Ar mai fi de mentionat si faptul ca “din teritoriul actualei Romanii” doar 27% (iar din teritoriul “ nord-dunarean geto-dac” doar 14 %!) a fost temporar sub ocupatie militara si control comercial roman ....
...
Argumentul relativei asemanari dintre limba romana si cea latina, cea dintai fiind, pasamite, urmasa limbii legionarilor romani(?!) cantonati pe 14 % din teritoriul Daciei “Pre-Romane”(!),
....
Multimea eterogena a militarilor legionari “romani” in realitate nici nu vorbeau limba latina. De pilda, principala legiune “romana” cantonata c^teva decenii in inima redusului teritoriu al “Daciei Felix”, era Legiunea a V-a MACEDONICA, formata din balcanici “macedoneni”, care vorbeau un dialect… “macedo-carpatic!”
....In alte teritorii din “orbis romanus” (sic!), care au suferit o ocupatie cu sute de ani mai lunga decat teritoriul geto-dacic (cum sunt, spre exemplu, Britania 400 de ani, Grecia 641 de ani, Egiptul 425 de ani sau Palestina 325 de ani), populatiile repective nici nu s-au “mixat cu invadatorii” si nici nu si-au modificat limbile native! Ba chiar mai mult, in Italia, romanii nu au reusit sa creeze o limba unitara, existand azi, acolo, peste 150 de dialecte!"
...."


Plecam de la cele de mai sus.
Dar, mai intai contestand acestea, ca sa putem veni cu alte argumente.

mariusTut
24-01-2010, 21:18
"Aurul dacilor" - L'oro dei daci", o ampla expozitie reunind peste 200 de piese, prezentate in premiera publicului italian, va fi deschisa, in martie, la Muzeul Forurilor Imperiale de la Roma, transmite Romanian Global News, care citeaza it-si-ro.com.

Este o onoare pentru noi de a expune in preajma Columnei lui Traian piese mai putin cunoscute in lume si o incercare de a prezenta opiniei publice italiene valori deosebite ale civilizatiei romanesti", a spus directorul general al Muzeului National de Istorie a Romaniei, institutia organizatoare, Crisan Museteanu. Expozitia include exponate de o deosebita importanta, incepand cu piese de tezaur de la MNIR si de la alte institutii muzeale din Cluj-Napoca, Constanta, Piatra Neamt, Turda si Deva, precum o parte din piesele din mormantul de la Agighiol, ca si din mormantul princiar getic de la Teretu, piese din tezaurele dacice de la Cucuteni-Baiceni, cosoni. Vor putea fi admirate bijuterii apartinand civilizatiei Epocii Provinciei Romane sau piese din Epoca Migratiilor descoperite intr-un mormant gepidic de la Turda. La Roma ar putea fi expuse si o parte din bratarile dacice, recuperate in ultimii ani de statul roman si intrate in patrimoniul MNIR. Expozitia din Italia, asemenea unora similare prezentate in anii trecuti in Germania si Suedia, va fi deschisa cu sprijinul Ministerului Culturii si Patrimoniului National din Romania

Sursa: Romanian Global News, 12.01.2010
Specialiştii MNIR au finalizat o primă fază a proiectului Columna lui Traian, referitoare la Primul război dacic (101-102). Considerat "actul de naştere al poporului român", Columna este cel mai important monument antic cu scene istoriate în relief. Copia monumentului, la scară naturală , este găzduită în spaţiul Lapidarium al muzeului, permiţând cea mai minuţioasă cercetare a reliefurilor. Dorim, prin acest proiect, să oferim vizitatorilor comentarii istorice mai ample, care nu pot fi nici cuprinse în afişaje, nici nu sunt la îndemâna oricărui ghid muzeal, sau pe măsura timpului aflat la dispoziţ ia grupurilor care vizitează expoziţ ia. Cei doritori de a aprofunda semnificaţ iile istorice ale monumentului au ocazia de a-l studia pe îndelete, din faţa calculatorului. Sursa: MNIR, 11.01.201

Multumesc pe aceasta cale domnului Marian Mărchidanu pentru materialul pus la dispozitie mai sus si am speranta ca, in curand (cat de curand!) o sa avem onoarea sa posteze dumnealui insusi aici, pe topicul nostru !

geoo
24-01-2010, 23:59
....In alte teritorii din “orbis romanus” (sic!), care au suferit o ocupatie cu sute de ani mai lunga decat teritoriul geto-dacic (cum sunt, spre exemplu, Britania 400 de ani, Grecia 641 de ani, Egiptul 425 de ani sau Palestina 325 de ani), populatiile repective nici nu s-au “mixat cu invadatorii” si nici nu si-au modificat limbile native! Ba chiar mai mult, in Italia, romanii nu au reusit sa creeze o limba unitara, existand azi, acolo, peste 150 de dialecte!"
...."


Plecam de la cele de mai sus.
Dar, mai intai contestand acestea, ca sa putem veni cu alte argumente.
[/COLOR]
Grecia, Egiptul sau Palestina, au avut cultura proprie foarte solida. Demn de retinut este si faptul ca Imperiul Roman de Rasarit(Bizantin), in timp, a "uitat" latina, Heraclius elenizand imperiul prin adoptarea limbii grecesti ca limbă oficiala.
Dacii au avut o cultura a lemnului nu a pietrei si o limba fara scriere proprie (se presupune ca foloseau alfabetul grecesc). Asa se explica putinatatea dovezilor arheologice cu privire la ei.
Cat priveste limba romana, lingvistii au o parere:

Într-o lucrare de referinţă, echipa lui Marius Sala (lingvist român, membru al Academiei Romane din 2001, membru corespondent din 1993, iar din 2005 vicepresedinte al acestei instituţii) construieşte vocabularul reprezentativ al limbii române, cuprinzând 2581 de cuvinte.
Structura etimologică a acestuia se prezintă astfel:


Elemente romanice 71,66%, din care

30,33% latineşti moştenite
22,12% franceze
15,26% latineşti savante
3,95% italiene





Formaţii interne 3,91% (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine)
Slave total 14,17%, din care

9,18% slava veche
2,6% bulgăreşti
1,12% ruseşti
0,85% sârbo-croate
0,23% ucrainene
0,19% poloneze


Germane 2,47%
Neogreceşti 1,7%
Traco-dace de substrat 0,96%
Maghiare 1,43%
Turceşti 0,73%
Englezeşti 0,07% (în creştere)
Onomatopee 0,19%
Origine incertă 2,71%

Potrivit unei statistici anterioare, făcută de lingvistul Dimitrie Macrea, compoziţia etimologică a 49.642 de cuvinte şi variante înregistrate în DLRM (Dicţionarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) este clasificabilă în 76 de grupe, dintre care numai 14 depăşesc procentajul de 1%. Elementele latine 20,02%, slave vechi 7,98%, bulgare 1,78%, bulgaro-sârbe 1,51%, turce 3,62%, maghiare 2,17%, neogreceşti 2,37%, franceze 38,42%, latine literare 2,39%, italiene 1,72%, germane 1,77%, onomatopeice 2,24%, de origine nesigură 2,73%, de origine necunoscută 5,58%. Din cele 9.920 cuvinte latine numai 1.849 sînt primite direct din latină, 8.071 constituie derivate pe teren românesc de la rădăcini aparţinînd cuvintelor moştenite din latină.
Tot Macrea a făcut în 1942, în privinţa etimologiei, o analiză statistică a poeziilor lui Eminescu publicate antum. Elementele latine reprezintă 48% din vocabularul folosit de poet, în circulaţie (sub raportul frecvenţei) procentul crescînd la 83%. Elementele slave reprezintă 16,81%, în circulaţie numai 6,93%. Macrea a conchis că fizionomia lexicală este latină în proporţie asemănătoare cu aceea a limbii franceze, după ce a comparat cu examenul statistic al vocabularului poetului Paul Verlaine.
Semnificativ pentru criteriul circulaţiei cuvintelor este şi studiul (din 1937) al lui D. R. Mazilu, Luceafărul lui Eminescu (Expresia gândirii, text critic şi vocabular, în care autorul conchide că 13 din 98 de strofe ale poemului sunt alcătuite din cuvinte de origine latină. Întregul poem conţine 529 de cuvinte-titlu sau unităţi lexicale distincte, dar multe se repetă sub diferite forme gramaticale. Numărul apariţiilor concrete (cuvinte-text) se ridică la cifra de 1.908, dintre care 1.688 de origine latină, 144 slave şi 76 de origini diverse. Elementul latin moştenit constituie baza lexicului românesc în circulaţie, elementul lui invariabil mai ales ca frecvenţă.
Cercetări mai recente ridică procentajul elementelor autohtone în vocabularul reprezentativ al limbii române la 1,43% .

mariusTut
25-01-2010, 00:15
Elementul latin moştenit constituie baza lexicului românesc în circulaţie, elementul lui invariabil mai ales ca frecvenţă.
Cercetări mai recente ridică procentajul elementelor autohtone în vocabularul reprezentativ al limbii române la 1,43% .

Ceva nu se potriveste.
Daca in toate articolele anterioare, plus mesajul meu de mai sus, in care am subliniat cu rosu ca era practic imposibil ca intr-un timp atat de scurt si doar pe 14 la suta din teritoriul Daciei, niste membri ai unor legiuni romane care ei insisi nu vorbeam latina, nu putea sa-si puna amprenta intr-atat incat si restul de 86 la suta din populatia ce ramasese necolonizata sa invete de la acestia, ma repet....ce nici ei nu stiau, inseamna ca dacii vorbeau latina; ar fi normal ca cel mai mare procent din ceea ce alcatuieste fondul de cuvinte al limbii ce o vorbim azi sa fie latina.
Atunci.....la ce se refera acei 1.43 la suta, cand se vorbeste de elemente autohtone?!

jipax
25-01-2010, 00:41
Daca cineva se declara filosof, uite ca nu e obligatoriu sa fiu mandru ca sunt contemporan cu el !
Trebuie sa trag vreo concluzie, ca urmare a ceea ce 'debiteaza' filosofic dumnealui?!
Pai, o trag !
Ca, in veci - daca pana acum nu am avut ocazia sa citesc nimic din operele 'domniei' sale - nu o sa citesc nimic ! Oricata dreptate ar parea sa aiba, noi trebuie sa vedem partea buna a celor ce s-a intamplat cu noi de-a lungul istoriei, sa ne cautam radacinile si sa fim mandri de ceea ce suntem; NU rusine !
Dumnealui, daca nu-i place cum ii miros hainele si parul dupa ce a cautat insistent sa vada cine a mai urinat pe domnia sa, n-are decat sa emigreze !
Eu, personal, o sa ma simt mai curat dupa aceea !

Filosof?! Acest gen de filosofare il au cei care-si administreaza cultura de stat si colon vertebral cu limba. Te-ai putea intreba ce IQ are, dar arta nu are nevoie de IQ, si totusi in acest caz chiar si arta pute.

jipax
25-01-2010, 00:47
Ceva nu se potriveste.
Daca in toate articolele anterioare, plus mesajul meu de mai sus, in care am subliniat cu rosu ca era practic imposibil ca intr-un timp atat de scurt si doar pe 14 la suta din teritoriul Daciei, niste membri ai unor legiuni romane care ei insisi nu vorbeam latina, nu putea sa-si puna amprenta intr-atat incat si restul de 86 la suta din populatia ce ramasese necolonizata sa invete de la acestia, ma repet....ce nici ei nu stiau, inseamna ca dacii vorbeau latina; ar fi normal ca cel mai mare procent din ceea ce alcatuieste fondul de cuvinte al limbii ce o vorbim azi sa fie latina.
Atunci.....la ce se refera acei 1.43 la suta, cand se vorbeste de elemente autohtone?!

Latina a fost folosita doar pentru fecundarea limbajului TGD, folosindu-se si germana pentru reinterpretare.

mariusTut
25-01-2010, 00:53
Latina a fost folosita doar pentru fecundarea limbajului TGD, folosindu-se si germana pentru reinterpretare.Ai uitat sa pui emoticonul: ":ipb_bigsmile:" !

jipax
25-01-2010, 00:59
Ii las intai pe "filosofii copy-paste".

Lorena
25-01-2010, 01:08
Anume, care sunt aceia? Si te-as ruga sa nu mai invarti raspunsul.:ipb_bigsmile:

jipax
25-01-2010, 01:11
Gen HRP sau orice alta combinatie.

geoo
25-01-2010, 01:16
Ceva nu se potriveste.
Daca in toate articolele anterioare, plus mesajul meu de mai sus, in care am subliniat cu rosu ca era practic imposibil ca intr-un timp atat de scurt si doar pe 14 la suta din teritoriul Daciei, niste membri ai unor legiuni romane care ei insisi nu vorbeam latina, nu putea sa-si puna amprenta intr-atat incat si restul de 86 la suta din populatia ce ramasese necolonizata sa invete de la acestia, ma repet....ce nici ei nu stiau, inseamna ca dacii vorbeau latina; ar fi normal ca cel mai mare procent din ceea ce alcatuieste fondul de cuvinte al limbii ce o vorbim azi sa fie latina.
Atunci.....la ce se refera acei 1.43 la suta, cand se vorbeste de elemente autohtone?!
Legiunile romane vorbeau asa numita latina vulgara (sermo vulgaris). Romanii au ocupat aproape o treime din actualul teritoriu al Romaniei(27%). De presupus ca era vorba de treimea importanta pentru ei, din teritoriul Daciei. Daca ar fi dorit, nimic nu ii putea impiedica sa colonizeze intreg teritoriul. Limba latina s-a impus de la sine, in timp (probabil chiar dupa Retragerea Aureliana), in tot spatiul dacic, fiind limba cea mai cunoscuta si mai vorbita in epoca.
Cei 1,43% element autohton, reprezinta tocmai mostenirea traco-dacica in limba romana actuala.

mariusTut
25-01-2010, 01:31
Legiunile romane vorbeau asa numita latina vulgara (sermo vulgaris). Romanii au ocupat aproape o treime din actualul teritoriu al Romaniei(27%). De presupus ca era vorba de treimea importanta pentru ei, din teritoriul Daciei. Daca ar fi dorit, nimic nu ii putea impiedica sa colonizeze intreg teritoriul. Limba latina s-a impus de la sine, in timp (probabil chiar dupa Retragerea Aureliana), in tot spatiul dacic, fiind limba cea mai cunoscuta si mai vorbita in epoca.
Cei 1,43% element autohton, reprezinta tocmai mostenirea traco-dacica in limba romana actuala.Ma scuzi ca indraznesc.
Tot ce spui m-au invatat si profesorii la scoala. Deci, nimic nou.
Pentru cei ce au citit, cu rabdare articolele din urma, se vede clar ca tu nu ai parcurs nimic din astea.
Structura limbii romane actuale, fondul de cuvinte in procente se gaseste pe Wikipedia, dar acolo nu trateaza si provenienta, daca pot spune asa a acestei limbi latine.
Ce ai scris in mesajul asta nu are legatura cu nimic din ce s-a scris aici.
Te-as ruga, daca ar trebui s-o fac, sa citesti articolele lui Arhanghel despre pelasgi, apoi despre imperiul tracic.
Nu in cele din urma, mesajul lui nicandra, adica #10 (http://forum.ush.ro/showpost.php?p=947165&postcount=10) in care vei gasi un link ce duce la un articol despre cum s-a pus la cale toata povestea cu romanizarea dacilor de catre Traian, exact doar de la 1860 incoace !
Nu are rost, cum zice jipax, sa tot dau copy-paste, desi nu m-am dat niciodata filosof si nu am gandit vreodata ca facand asta as putea deveni peste noapte un nou 'Papa-Taievici', doar sa reiterez ceea ce este deja scris in urma.

arhanghel
25-01-2010, 01:53
Gen HRP sau orice alta combinatie.
Mă văd nevoit să repet acest citat, scris pe topicul "Aici este casa noastră...", copy-paste din memorie:
“Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi cetit de când eşti.
Ceteşte, rogu-te, şi aceste şi, unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală,
ia pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la
iveală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut.”
Ion Creangă

Ştii, am mai fost acuzat de copy-paste pe un alt topic de un individ care ne îndemna să votăm cu un anumit om politic, dar persoana nu observase că răspunsul meu, prin care îl acuzam de sofism, se întindea pe aproape o pagină de format A4 ( fără falsă modestie ) şi il dădusem doar în 2 minute şi 50 de secunde!
Nu ştiu dacă s-a observat, dar unele informaţii aduse de mine pe acest subforum sunt unicat! Dacă uneori mai sunt folosite metode de copy-paste, nu se datorează faptului că nu am fi capabili de texte proprii, ci doar din raţiuni de timp, timp ce nu poate fi niciodată consumat în exces, chiar dacă o facem pentru o cauză nobilă, ca şi aceea de ,,Artă,Cultură şi Ştiinţă", şi nu poate ocupa prea mult spaţiu din existenţa noastră! Timpul nostru este la fel de preţios ca şi al d-voastră! De ce s-a deschis acest subforum? Explicaţiile le găsiţi pe topicul ,,Aici este casa noastră, casa haretiştilor".
Jipax! Noi doi ne-am mai întâlnit pe autostrada forumistică şi te apreciez pentru faptul că ai fost unul dintre puţinii colegi care s-au oferit să participe la acel miting de vara trecută, bine organizat, pe care intenţionam să îl facem în faţa Ministerului Educaţiei, Culturii şi Inovării, sau cum i-o mai fi spunând în prezent! După câte ştiu eu am rămas prieteni, cum dealtfel doresc să rămân cu absolut toţi colegii mei, indiferent de atitudinea lor, deoarece consider că în fiecare dintre noi există o parte bună, care poate fi scoasă în evidenţă! Sincer să fiu, chiar duceam dorul comentariilor tale şi precizarea ta , aceea că este vorba despre eruditul domn Horia Roman Patapievici şi nu de altcineva, a fost una binevenită!
Subiectul este unul extrem de sensibil şi am rugămintea, dacă se poate, ca măcar pe acest subforum de ,,Artă,Cultură şi Ştiinţă" să lăsăm deoparte ironiile, aluziile transparente, saxofoanele răguşite, flauturile fermecate, ş.a.m.d. Doamne fereşte, nu interzice nimeni acest obicei al suflatului în instrumente, dar totuşi, un pic de decenţă şi respect colegial nu strică! Cântatul la un instrument muzical te poate ajuta să te concentrezi mai bine, aşa cum făcea dealtfel şi Bill Clinton în Biroul Oval, preşedintele cu IQ -ul cel mai ridicat din istoria Statelor Unite. Discutăm, dezbatem, dar totul sub semnul bunei cuviinţe!
Nimeni nu deţine adevărul absolut şi nu am auzit ca, să existe vreun Nemuritor, care să ne relateze ce s-a întâmplat atunci , deşi chiar şi în acest caz ar fi riscant, dacă persoana în cauză ar avea darul să le cam înflorească!Giordano Bruno a fost etichetat ca şi eretic şi a fost ars pe rug, deşi avea dreptatea de partea sa!
Din păcate alta este problema! Ai vizitat Sarmisegetusa Regia de curând? Este strigător la cer cum poate fi lăsat în paragină şi nu este pus în valoare un astfel de loc încărcat de Istorie, deşi face parte din patrimoniul UNESCO! Ne batem joc de memoria înaintaşilor noştri! Grecii şi dacă au o gaură în pământ, scriu lângă ea , aici a binevoit să filosofeze (conform DOOM şi forma de filozofeze este corectă) şi să moţăie intelectual , mai întâi "copy-paste", adică văzut, citit, memorat şi interpretat din învăţătura altora şi după aceea adăugând şi el căte ceva din înţelepciunea sa pe forumurile antichităţii ,devenind astfel "părintele Istoriei"!
Argumentele deschiderii unui astfel de topic au fost prezentate deja şi nu mai are rost să le repet aici! In esenţă, doresc formarea unui curent de opinie publică favorabil, menit să atragă atenţia guvernanţilor, pentru a aloca fondurile şi resursele necesare Ministerului Culturii, în vederea restaurării şi punerii în valoare a preţiosului nostru patrimoniu naţional şi pentru aflarea adevărului istoric, serios şifonat şi prelucrat în era comunistă! Dacă veţi avea răbdare, vom putea citi aici, în direct, şi mesajele scrise de renumiţi şi eminenţi "dacologi", printre care se numără şi d-l dr. Napoleon Săvescu!
Te rog foarte mult să te alături proiectului nostru , acela de ,,Artă,Cultură şi Ştiinţă", aducându-ţi contribuţia, prin exemplul personal, la dezvoltarea acestuia!
Toată stima:ipb_mafioso:!

jipax
25-01-2010, 13:07
Arhanghele, ma bucur sa vad dezbatandu-se problematica radacinilor dacilor si a cuvantului lor, dar pentru cei ce cred ca viitorul Romaniei sta in debarasarea de Eminescu, gen haita din "Politice", intotdeauna voi avea o replica. Este o mare diferenta intre a da copy-paste unor cuvinte vii spuse din neam in neam sau a da copy-paste unui rahat nefiltrat si acceptat drept adevar. La fel cum este evident daca cele asternute sunt simtite.
Frumos cuvanteaza si Creanga si e bine sa se mai aminteasca asta din cand in cand, odata cu semnaturile unora de aici pentru care am un mare respect.
Vreau sa cred ca nu era nevoie sa specific despre cine era vorba, la fel cum absenta semnului bunei cuviinte se manifesta deja intr-un mesaj anterior.
Am toata stima pentru natura interioara a fiecarui om in parte, dar nu si pentru manifestarea acesteia din partea unora.
:ipb_mafioso:

mariusTut
25-01-2010, 14:33
... dar oare... nu exagerăm?
Unde se oprește adevărul științific, adevărul demonstrat? Unde începe dorința? Unde apare interesul? Care sunt dorințele? Care sunt interesele? Cum vom putea fi obiectivi?
Te mai citez odata, pentru ca am recitit postarile si m-am gandit ca de fapt, la intrebarile acestea ale tale gaseai raspunsul in alta ordine: mai intai trebuia poate, sa urmaresti linkul postat de nicandra http://www.ariminia.ro/getii/cinstirea-neamului-rumun.html care te va face abia apoi sa te intrebi ca, daca nu e asa cum s-a perpetuat de la 1860 incoace, atunci cum e ?!
Dupa care, sa te apleci si sa gasest evidentza in ceeea ce am citat eu cu 'copy-paste' !!!
De altfel, intre timp cred ca ai parcurs cele ce am recomandat, insa, acum realizez ca tu nu erai straina de toate acestea, cata vreme, tu insati ai postat clipurile din emisiunea "Nashul"; asta inseamna ca le-ai urmarit; si, mai sunt convins ca ai urmarit si celalalt 'set' de 5 (!) capturi postate de mine, tot din acele emisiuni.
Atunci, ce anume din ceea ce eu si oricine (s-a dovedit ca 'aproape' oricine !) vad ca evidentza - doar parcurgand cateva date si procente de necontestat in toata lumea - pentru demersul intreprins de N.Densusianu la inceput de veac, iar acum, chiar printre noi, de domnul N.Savescu ramane sub semnul intrebarii?! Si care sunt argumentele prin care ne indoim de acestea ?!
Un exemplu de minimalizare: e usor sa sporesti procendul de ocupare a Daciei, de la 14 la suta la 27 la suta, ca sa faci macar o treime, ceea ce ar fi adevarat, daca nu am vorbi de limba romana, deci de ceea ce se vorbeste pe teritoriul Romaniei de azi, nu de a Daciei de atunci, care, pentru a face acei 27 la suta, vorbim si despre teritoriile de la Sud de Dunare !
Daca vreti speculatii matematice, invit pe unul care sta ceva mai bine la capitolul matematica, sa ne spuna: daca in vreo 165-170 de ani cat au colonizat legiunile romane doar 14 % din Dacia acestia au reusit performanta sa-i invete si pe acestia, dar si pe ceilalti 86 % din Dacia neocupata o limba pe care nici eu nu o cunoasteau, latina, mai mult de atat: sa-i faca sa-si uite aproape complet limba lor proprie... atunci cate mii de ani le-ar fi trebuit sa-i faca pe greci sa vorbeasca latina, plecand de la cei 641 de ani de ocupatie (si inca nu doar o particica din ea !), pe cei din Egipt, plecand de la 425 de ani de ocupatie si chiar pe Iisus , daca ar fi sa se reintoarca pe pamant vorbind in latina, ca doar si Palestina a fost colonizata pe vremea Lui vreme de 325 de ani (iertata sa-mi fie blasfemia, daca se considera ca am comis-o !).

geoo
25-01-2010, 15:16
...
Structura limbii romane actuale, fondul de cuvinte in procente se gaseste pe Wikipedia, dar acolo nu trateaza si provenienta, daca pot spune asa a acestei limbi latine.
Ce ai scris in mesajul asta nu are legatura cu nimic din ce s-a scris aici.
Te-as ruga, daca ar trebui s-o fac, sa citesti articolele lui Arhanghel despre pelasgi, apoi despre imperiul tracic...

Am parcurs cu atentie (printre altele) un atasament al unei postari facute de catre colegul Arhanghel : Adrian Husar – Dacia romana. Redau in continuare cateva randuri:
In Dacia, ca si in alte provincii – de pe artera rheno-danubiana – saturate de trupe, armata si administratia romana par a fi inhibat populatia indigena. In aceste circumstante, pare mai verosimila opinia potrivit careia trebuie făcuta distinctia intre romanizarea prin colonizare si integrarea – lenta, dar persistenta – a autohtonilor in structurile de civilizatie si cultura romana, inclusiv prin isusirea limbii latine.
Contactul direct intre „romani”/colonistii latinofoni si autohtonii daci nu a rămas la nivelul unor entitati etnice. Acest contact s-a realizat –in decursul mai multor decenii, după reticente firesti la inceput- prin penetraţti reciproce pe niveluri sociale, ceea ce a dus treptat la inlocuirea constiintei apartenentei etnice diferite prin constiinta apartenentei sociale comune.

De altfel, in epoca in care s-a efectuat colonizarea Daciei, etnia persoanelor din provincii este arareori pura, mixajul etnic –mijloc si rezultat al integrarii provincialilor in structurile de civilizatie ale Romei imperiale- avad o traditie de cel putin doua secole.
In fond, majoritatea lor sunt romani provinciali, de o sorginte sau alta, vorbitori si propagatori ai latinei, reprezentanti ai romanitatii sub variatele ei aspecte.
In general, se considera că originea etnic-teritoriala se topeste in romanitate.

Cat priveste pelasgii ... "pun si eu umarul" cu un link. http://www.google.ro/url?sa=t&source=web&ct=res&cd=2&ved=0CAoQFjAB&url=http%3A%2F%2Fwww.lovendal.net%2Fwp52%2Furmasii-lui-noe-pelasgii-isi-au-originea-in-muntii-retezat%2F&rct=j&q=pelasgii&ei=yYhdS_yYMqSmmwPE2IWoAg&usg=AFQjCNFB0Iivqrnje3Oot905MrIwgmHDWg
(credeam ca doar chestia cu flacara violeta ma va lasa masca, dar nu a fost asa)
Avand in vedere faptul ca nu pot impartasi astfel de opinii, pentru a nu fi mereu "Gica contra", ma opresc aici.

Mărchidanu M.
25-01-2010, 17:12
Ioan Al. Bratescu-Voinesti "Originea neamului românesc si a limbii noastre"

http://www.dacia.org/mag-2008-54.pdf pag.18


1. "... Am avut încã din copilãrie o aversiune pentru istorie. Obligaţia de a învãţa nume de regi şi de împãraþi, anii în care au domnit, duşmanii cu care s-au rãzboit, localitãţile unde au repurtat izbânzi sau au suferit înfrângeri, cu precizarea anului şi zilei în care s-au întâmplat asemenea evenimente, departe de a mã interesa, îmi pricinuiau un supliciu insuportabil - ca o nevralgie. Mintea mea, în care totuşi alte cunoştinţe se întipãreau cu înlesnire, nu putea, cu toate silinþele ce-mi dam, sã reþie asemenea cunoştinţe istorice.
De aceastã meteahnã nu m-am putut vindeca niciodatã. În clasa VI-a de liceu, rãposatul Ion Bianu, cu care mai târziu am ajuns coleg de Academie, era sã mã lase corigent, pentru cã nu ştiam data naşterii şi morţii personagiilor de care ne vorbea la cursul sãu de Istoria Literaturii Române. M-a scãpat de aceastã ruşine profesorul de Ştiinþe Naturale, rãposatul Sava Ştefãnescu, la care aveam nota 10. Ştiinþele Naturale! Zoologia! Acesta era izvorul din care se adãpa setea mea de a cunoaşte...
În privinþa istoriei ajunsesem sã gãsesc lipsei mele de interes pentru cunoştinþele de domeniul ei o justificare. Îmi ziceam: Ce este istoria? Ce reprezintã ea? De vreme ce omul este ultima creaþie a evoluþiei vieþii pãmânteşti, istoria reprezintã ultimele pagini ale biologiei. Pentru ca sã poatã cineva sã extragã din evenimentele istoriei o sintezã, o
interpretare logicã şi raþionalã a lor, trebuie sã cunoascã mai întâi paginile precedente ale vieþii pãmânteşti, drumul parcurs de predecesorii omului pe acest pãmânt.
Poate cã greşesc, dar îmi pãstrez şi astãzi credinţa cã - afarã numai de cazul când e înzestrat cu o intuiþie genialã - cineva nu poate ajunge adevãrat istoric, precum nu poate ajunge nici un bun sociolog, decât dacã înainte de a se avânta în aceste domenii de cunoştinţe, va fi fost viu interesat de fenomenele biologice..."

Aceste cuvinte parcă ar fi fost scoase din jurnalul un antecesor. Gîndim exact la fel şi am trecut prin aceleaşi experienţe. Deci nu sînt singurul care crede că numai privind ştiinţa ca un întreg putem afla Adevărul cu A mare.
"Super-specializarea sparge cunoaşterea într-o mie de bucăţi şi o lasă să sîngereze." Isaak Asimov
S-a acordat prea multă atenţie ANA-TOMIEI (ştiinţa părţilor) şi astfel se pierde imaginea de ansamblu si relatiile dintre parti. Mai mult, se uită că scopul specializării este de a obţine informaţii care să servească cunoaşterii generale aşa după cum a început în ultima vreme să-şi dea seama şi ştiinţa modernă apreciind din ce în ce mai mult studiile "inter-" şi "multi-" disciplinare. Dar asta nu e suficient. Într-o lume a savanţilor Specialişti avem nevoie de Generalişti care să le coordoneze cercetările. La ce bun o super-specializare dacă nu o putem integra în necesităţile generale ale umanităţii? Lipsa acută de Savanţi Generalişti a dus Ştiinţa într-o situaţie absurdă: avem informaţii speciale despre domenii inguste ale cunoşterii dar nu ştim ce să facem cu ele sau sunt utilizate numai la o infimă parte din potenţialul lor!
În ultimele secole rolul savanţilor generalişti (precum Leonardo Davinci) a fost preluat de Economişti (proprietarii marilor trusturi internaţionale) şi marionetele lor - politicienii.
Istoricii de azi sunt precum cei dintotdeauna, doar nişte analişti politici ce nu au reuşit să depăşească acest stadiu şi sunt în continuare doar unelte ale politicienilor, iar politica este, aşa cum prea-bine ştim cu toţii, arta de a minţi mulţimile într-un mod convingător şi dacă se poate, atragator.

2. "Totul devenise cu timpul, cum v-am spus, o adevãratã
obsesie, pânã când, într-o zi, stând pe marginea apei la pescuit, departe de zgomotul şi de frãmântarea oraşului, am simţit cã mi se lumineazã mintea... Nu existau probleme ci doar pseudo-probleme... Însãşi întrebarea e o pseudo-problemã; punându-şi-o, cineva se gãseşte înaintea unei petiţii de principiu, adicã porneşte la cercetare, socotind drept dovedit un lucru care nu e deloc dovedit.
Tot aşa e şi cu întrebarea: cum a pierit limba dacilor şi a fost înlocuitã cu a romanilor? Aceastã întrebare nu ar formula o problemã, decât dupã ce se va fi fãcut dovada cã în adevãr a existat o limbã specialã, proprie, a dacilor, deosebitã de aceea a romanilor şi care a fost înlocuitã cu a romanilor. Dar cine, când şi cum a dovedit acest lucru? Nimeni. Acel care-şi pune aceastã întrebare se gãseşte deci în faþa unei (clasice) petiţii de principiu: porneşte la cercetare, socotind drept dovedit un lucru absolut nedovedit...
Un domn istoric, cãruia îi vorbeam de acest lucru, mi-a rãspuns:
“În materie de ştiinþã, argumentele logice de felul acesta nu sunt suficiente. Trebuiesc dovezi. Cu ce dovedeşti d-ta cã n-a existat o limbã proprie a dacilor?” Am rãmas încremenit şi i-am rãspuns: Eu sã dovedesc? Mie îmi impui obligaţia de a face o probã negativã? Eu constat cã nu existã actualmente nimic dintr-o limbã, pe care dumneata pretinzi cã ar fi înlocuit-o limba romanilor, şi neputându-mi explica în nici un fel dispariţia ei, conchid cã n-a existat nici în trecut; iar d-ta, care susţii cã a existat, îmi ceri ca eu sã dovedesc cã n-a existat!? Ce fel de socotealã e asta?"

Iată cum, în faţa oricărui tribunal din lume cei care ar susţine teza latinizării Daciei vor pierde!
Poate că totuşi, dacă nu se potolesc, în ultimă instanţă ar trebui acţionaţi în justiţie latinomanii care susţin fără temei latinizarea Daciei.
Un mare ajutor în acest proces ne acordă tot latinomanii din Academia Română care au decis ca cuvintele dacice fără corespondeţi în alte limbi să fie catalogate cu "originea necunoscută" în Dicţionarul Explicativ al Limbii Romîne, DEX.
Alt ajutor ne acordă lingviştii care suţin originea limbilor europene (una dintre cele 3 ramuri principale ale limbii Indo-Europene, alături de grupul Anatolian şi grupul Indo-Persan) în spaţiul cultural al "Vechii Europe"
(Mă bate gîndul să-mi pun prietenii avocaţi să studieze temeiul şi şansele de a cîştiga un asemenea proces)

3. "... Noi suntem aici de 15.000, de 20.000 de ani. Neamul nostru... e unul din cele mai vechi neamuri din Europa.
Fraţi de un neam cu noi, plecaţi spre Apus, au întemeiat civilizaţii cu care se mândreşte omenirea, iar noi, cei rãmaşi aici, am slujit drept parapet de care s-au lovit nãvãlirile tuturor barbarilor..."

Coincidenţă sau nu, genetica îi confirmă spusele: pe criteriul descendenţei masculine directe, noi suntem aici de 15-20.000 ani, grupul I Y-DNA; am creeat vechea civilizaţie Europeană (neoliticul) în urmă cu 8-10.000 ani, I1b Y-DNA, în vreme ce alţii au plecat spre vest, nord şi est răspîndind civilizaţia europeană, I1a, I1c. (NOTA: subclasele grupelor genetice pot avea denumiri diferite in functie de studiile publicate, dar baza de date cu marcarii genetici specifici este unica)
În timp, s-au ridicat demografic şi celelalte 2 populaţii europene principale, R1a(Aryenii-Kurganici) în est şi R1b(Aryienii-Celtici) în vest şi au pornit propriile lor migraţii. Migratorii Kurgan sunt cunoscuţi în istorie ca "Indo-Europeni" şi ei nu au creeat civilizaţia Europei ci au distrus-o parţial. Aryenii-Kurgani au răspîndit civilizaţia în toate colţurile asiei dar cel mai bine au fost primiţi de "fraţii" lor Aryenii Indo-Persani R2, probabil din cauza asemănării lor. În acelaşi timp cu ridicarea civilizaţiei Vechii Europe s-au ridicat şi culturi de tip Oraşe-Stat în orientul apropiat în aşazisa zonă "Arcul fertil" cu oraşe ca: Ierihon, Ur, Uruk, etc... Însă oraşele -stat nu au reuşit să creeze civilizaţii şi au pierdut cursa tehologico-culturală în faţa Statelor de tip reţea (confederaţii de sate-mari) din vechea europă, decalajul ajungînd la 1500 ani (prelucrarea metalelor) - 2000 ani (scrisul).
Astăzi avem numai civilizaţii de tip state-centralizate de unde si sursa crizei cultural-spirituala ce se acutizeaza.

A ne numi pe noi Aryeni este un ne-adevăr istoric şi/sau genetic, şi o mîndrie prostească. Aryeni sunt cei care au învăţat(de la noi) ceea ce înseamă să fii superior, moral, şi prin aceasta se mîndresc că au devenit oameni. Noi nu avem nevoie să ne mîndrim cu nimic.
NOI SUNTEM OAMENI.
OM, acest cuvînt mantric folosit în toate incantaţiile din templele orientului, are originea aici, iar noi avem calea noastră de a ne face cunoscuţi în lume: nu prin mîndria de a fi Aryeni (nobili, civilizaţi, superiori), nici prin umilinţa de a fi Romani/Rumuni (cetăţeni de mîna a doua / ţărani dependenţi) ci prin demnitatea de a fi OAMENI, iar calea noastră e OMENIA, nu aroganţa "superiorităţii" Aryene.

Şi în încheiere un îndemn pentru toţi Savanţii care caută Adevărul:
4. "Repet, sunt gata sã renunţ la o credinţã care îmi este extrem de dragã, dar numai înaintea unor probe zdrobitoare cã nu am dreptate.
Tratamentul aplicat lui Nicolae Densusianu, invectivele cã aş fi un diletant fãrã nici o pregãtire, care îndrãznesc sã mã amestec într-o materie la care nu mã pricep, nu mã turburã “şi nu mã opresc” câtuşi de puţin, pentru cã ştiu ce enormã a fost partea de contribuţie a diletanţilor la înaintarea tuturor ştiinţelor...
... De mult m-am încredinţat cã cercetarea şi stabilirea adevãrului e cea mai nobilã îndeletnicire omeneascã, ba ceva mai mult, urmãrirea descoperirii adevãrului, curiozitatea ştiinţificã este cea mai caracteristicã, cea mai specificã însuşire prin care omul se deosebeşte de toate celelalte vieţuitoare... Nu e nici o scãdere din partea unui om deştiinţã sã-şi revizuiascã cunoştinþele şi sã revie asupra unor afirmaţii, când s-a încredinţat cã sunt greşite. Dimpotrivã un învãţat care, pentru triumful adevãrului, e gata sã recunoascã netemeinicia unei doctrine pe care a susţinut-o cu pasiune pânã în ajun, dã dovada unei rare nobleţi şi a unei superioritãţi sufleteşti..."

Mărchidanu M.
25-01-2010, 17:46
[/I] ....In alte teritorii din “orbis romanus” (sic!), care au suferit o ocupatie cu sute de ani mai lunga decat teritoriul geto-dacic (cum sunt, spre exemplu, Britania 400 de ani, Grecia 641 de ani, Egiptul 425 de ani sau Palestina 325 de ani), populatiile repective nici nu s-au “mixat cu invadatorii” si nici nu si-au modificat limbile native! Ba chiar mai mult, in Italia, romanii nu au reusit sa creeze o limba unitara, existand azi, acolo, peste 150 de dialecte!"
...."

[/COLOR]

Sa nu uitam ca limba italiana moderna oficiala este limba toscana medievala culta, limba diferita de cele nordice influentate galic si germanic sau de cele sudice influentate de popoarele marii cum ar fi greci, puni, etc.
Mai mult, limba toscana este descendenta directa a limbii etrusce, care etrusci sunt emigranti din zona istriei si croatiei, deci din vechi teritorii trace.
Asadar, asemanarea dintre limba italiana moderna oficiala si limba romina are alta sursa decit cea conventional acceptata.

Analizele genetice arata o legatura intre croati si toscani, ambele regiuni fiind locuite de barbati purtatori ai aceleiasi subclase genetice a cromozomului I1a Y-DNA.
https://genographic.nationalgeographic.com/genographic/lan/en/atlas.html

mariusTut
25-01-2010, 17:55
:ipb_good::ipb_mafioso::ipb_fan: E o lectie !
Din partea cuiva care s-a mai lovit de multe ori de cate un perete; mereu acelasi perete.
Si care acum se simte liber; liber sa gandeasca, chiar sa actioneze, dupa cum am citit.
Multumim mult pentru actul pe care l-ai intreprins de a veni in mijlocul nostru si de a posta; pentru luminare sau macar pentru ridicarea catorva din intrebarile si suspiciunile care persista si or sa mai persiste, pentru ca e greu sa crezi altceva, dupa ce o viata intreaga ai stiut ceea ce ai fost invatat la scoala.
Vorba lui Basescu, raspunzand ca D-sa “ nu este istoric” dar… asa stie, ca “de asta vorbim romaneste, pentru ca ne-am nascut din unirea cu Romanii” (!)
Astept cu interes urmatoarele interventii pa marginea subiectului propus in titlul topicului .

Mărchidanu M.
25-01-2010, 18:00
Ma scuzi ca indraznesc.
Tot ce spui m-au invatat si profesorii la scoala. Deci, nimic nou.
...
Te-as ruga, daca ar trebui s-o fac, sa citesti articolele lui Arhanghel despre pelasgi, apoi despre imperiul tracic.
...


Iar eu va invit sa cititi despre culturile Vincia, Cucuteni, Boian, Gumelnita, Hamangia, apoi sa cautati culturi similare, la acelasi nivel de dezvoltare in restul Europei... si sa constatati ce ele nu exista.

Un sait ce merita rasfoit:
http://www.trypillia.com/info/index.shtml

http://www.trypillia.com/museum/settlements.shtml
"Settlements
Trypillians created their first cities in Europe between 5,400-4,000 BC. Their large settlements, so called Trypillian proto-cities, had emerged around 4,200BC and existed until 2,750BC. The largest cities presently known to archeologists were located near towns Talianky (area close to 450ga), Maidanetske (200ga), Dobrovody (250ga) and Nebelivka (300ga) village in Cherkassy region. Some settlement areas were originally determined and mapped from the air by magnetic photography.

The largest Trypillian cities existed over six thousand years ago. Their sizes amaze: they covered area of hundreds hectares, they had thousands dwellings, the number of inhabitants was over 10,000 or even 15,000 people, which is much larger than ancient Babylon or Rome."


Interesant este ca TOATE aceste culturi inceteaza la venirea indo-europenilor "civilizatori".

diamantul alb
25-01-2010, 18:41
FELICITARI MARIUS pentru topic,mi-a mers la inima:ipb_bigsmile:

mihapred
25-01-2010, 20:57
Te mai citez odata, pentru ca am recitit postarile si m-am gandit ca de fapt, la intrebarile acestea ale tale gaseai raspunsul in alta ordine: mai intai trebuia poate, sa urmaresti linkul postat de nicandra http://www.ariminia.ro/getii/cinstirea-neamului-rumun.html care te va face abia apoi sa te intrebi ca, daca nu e asa cum s-a perpetuat de la 1860 incoace, atunci cum e ?!
Dupa care, sa te apleci si sa gasest evidentza in ceeea ce am citat eu cu 'copy-paste' !!!
De altfel, intre timp cred ca ai parcurs cele ce am recomandat, insa, acum realizez ca tu nu erai straina de toate acestea, cata vreme, tu insati ai postat clipurile din emisiunea "Nashul"; asta inseamna ca le-ai urmarit; si, mai sunt convins ca ai urmarit si celalalt 'set' de 5 (!) capturi postate de mine, tot din acele emisiuni.
Atunci, ce anume din ceea ce eu si oricine (s-a dovedit ca 'aproape' oricine !) vad ca evidentza - doar parcurgand cateva date si procente de necontestat in toata lumea - pentru demersul intreprins de N.Densusianu la inceput de veac, iar acum, chiar printre noi, de domnul N.Savescu ramane sub semnul intrebarii?! Si care sunt argumentele prin care ne indoim de acestea ?!
Un exemplu de minimalizare: e usor sa sporesti procendul de ocupare a Daciei, de la 14 la suta la 27 la suta, ca sa faci macar o treime, ceea ce ar fi adevarat, daca nu am vorbi de limba romana, deci de ceea ce se vorbeste pe teritoriul Romaniei de azi, nu de a Daciei de atunci, care, pentru a face acei 27 la suta, vorbim si despre teritoriile de la Sud de Dunare !
Daca vreti speculatii matematice, invit pe unul care sta ceva mai bine la capitolul matematica, sa ne spuna: daca in vreo 165-170 de ani cat au colonizat legiunile romane doar 14 % din Dacia acestia au reusit performanta sa-i invete si pe acestia, dar si pe ceilalti 86 % din Dacia neocupata o limba pe care nici eu nu o cunoasteau, latina, mai mult de atat: sa-i faca sa-si uite aproape complet limba lor proprie... atunci cate mii de ani le-ar fi trebuit sa-i faca pe greci sa vorbeasca latina, plecand de la cei 641 de ani de ocupatie (si inca nu doar o particica din ea !), pe cei din Egipt, plecand de la 425 de ani de ocupatie si chiar pe Iisus , daca ar fi sa se reintoarca pe pamant vorbind in latina, ca doar si Palestina a fost colonizata pe vremea Lui vreme de 325 de ani (iertata sa-mi fie blasfemia, daca se considera ca am comis-o !).

Marius, încă studiez! Mi-e foarte greu să renunț la ceea ce am învățat de la profesori minunați, pasionați de munca lor. Pe de altă parte, tot ei -profesorii, ca și părinții mei- m-au educat să nu devin vreodată o persoană conservatoare, captivă unor idei impuse. Tot ce am interiorizat a fost trecut prin ”filtrul personal”. Din această cauză nu mă avânt să îmbrățișez teorii pe care nu le-am studiat îndeajuns. Am nevoie de timp să citesc mai mult! Am nevoie de mai multe informații pro și contra! Nu fi supărat pe mine! Abia aștept minivacanța intersemestrială ca să studiez în liniște.
Atenție: nu știu dacă voi fi de acord cu noile ipoteze! Asta înseamnă că voi porni de la început. Voi încerca din toate puterile să cântăresc echidistant teoriile existente. Până atunci voi citi tot ce voi găsi pe forumul nostru, dar și pe alte surse.
Mi-a plăcut istoria, dar nu mă consider istoric! Deci: nu voi fi decât o picătură într-un ocean. Tot ce pot să promit e că această picătură va fi sinceră, fără a revendica pretenții de cunoscător.

mariusTut
26-01-2010, 00:03
Marius, încă studiez! Mi-e foarte greu să renunț la ceea ce am învățat de la profesori minunați, pasionați de munca lor. Pe de altă parte, tot ei -profesorii, ca și părinții mei- m-au educat să nu devin vreodată o persoană conservatoare, captivă unor idei impuse. Tot ce am interiorizat a fost trecut prin ”filtrul personal”. Din această cauză nu mă avânt să îmbrățișez teorii pe care nu le-am studiat îndeajuns. Am nevoie de timp să citesc mai mult! Am nevoie de mai multe informații pro și contra! Nu fi supărat pe mine! Abia aștept minivacanța intersemestrială ca să studiez în liniște.
Atenție: nu știu dacă voi fi de acord cu noile ipoteze! Asta înseamnă că voi porni de la început. Voi încerca din toate puterile să cântăresc echidistant teoriile existente. Până atunci voi citi tot ce voi găsi pe forumul nostru, dar și pe alte surse.
Mi-a plăcut istoria, dar nu mă consider istoric! Deci: nu voi fi decât o picătură într-un ocean. Tot ce pot să promit e că această picătură va fi sinceră, fără a revendica pretenții de cunoscător.Eu am fost corigent la istorie ! :ipb_bigsmile:
Si zic... mai intai sa poti renunta la ideea ca aici ar fi 'ipoteze' si 'teorii'.
Spune-le altfel, dar nu ipoteze si teorii; pentru ca, in opinia mea , asa pleaca toti contestatarii; doar pronuntand cuvantul 'ipoteza', deja seamana a fantezie sau fabulatie.
Insa, cand ai dovezi arheologice, cand ai scrieri antice, cand ai matematica ce am scris-o eu intr-un mesaj anterior, cand exista documente ale pashoptistilor care vorbesc de curentul de latinizare, daca-i pot spune asa, atunci nu mai aven de-a face cu ipoteze si teorii; nu sunt inventii, rodul imaginatiei cuiva.
Pai, ca fapt divers, alte tendinte, in literatura au mai fost; insa, din fericire nu au avut finalitatea acestei marsavii ce a fost perpetuata de ajungem sa spunem, asa ca tine, Mihaela, ca profesorii nostri ne-au vorbit cu daruire despre uniunea dintre Traian si Decebal
Au fost si dentre cei care voiau curatirea limbii romane de imprumuturi straine; acestia au fost persiflati si luati peste picior, cum se spune romaneste, pentru ca s-ar fi ajuns, in varianta acestora, sa nu se mai spuna "cravata" ci, in varianta romaneasca="gat-legau"; sa nu se mai spuna "batista" ci...."nasuflete" !!! Etc.
Sau (spuneau tot cei ce au pus piciorul in prag exceselor de orice natura in deformarea limbii romane), cum ar fi sunat o poezie de dragoste, intr-o limba italienizata:
"Belă, belă
Cu ochi de gazelă,
De belă ce ești,
Mereu te belești !"
(Toate astea le stiu din scoala generala; cred ca mai exact ar spune un student sau absolvent LLR despre astea; unde esti bunica56 ?!)

Uite ca unul din acele multe curente le-a reusit si acum - ca in povestea cu bolovanul aruncat de un prost in balta, o suta de destepti aruncandu-se mai apoi sa-l scoata - noi trebuie sa luptam sa alungam mai intai scepticismul celor care au apucat sa auda ceva si cel mai comod le e sa nu se schimbe nimic !

Le Figaro
26-01-2010, 00:44
DgE6fOxKr84&hl=en_US&fs=1&
FenYoRkt1Us&hl=en_US&fs=1&

Imparatii romani de origine dacica sunt un subiect foarte putin cunoscut. Poate numele lor le sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacica s-a pastrat tacere.

Enigme Istorice

De-a lungul timpului, cei mai multi istorici romani, dar si unii straini, le-au contestat originea, in ciuda documentelor care ne garanteaza obarsia lor dacica. Totusi, fara acesti daci ajunsi la carma Imperiului, istoria Daciei, a Europei si chiar a intregii crestinatati ar fi fost alta. Istoria oficiala le contesta dacismul si astazi, din motive greu de inteles.

Regalian, stranepotul lui Decebal:

Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de "dac" este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.
Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.

Dacia - abandonata sau eliberata?

Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca "Dacia a fost pierduta" in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.


Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii insista ca prin "carpi" trebuie sa intelegem "goti"). Uzurparea puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a administratiei romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungati din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta Dacie, numita "Dacia Aureliana" si mai apoi "Dacia Ripensis", pentru a pastra aparenta unei Dacii romane. Ce s-ar fi intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din tinutul ocupat de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.

Aureolus, ciobanul din Carpati:

Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: "Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor...". Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al Iii-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata. Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.

Imparatul Galeriu, "olteanul" care i-a razbunat pe daci:

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana.Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare

http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/765/2208_1204107190.jpg (http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/765/2208_1204107190-large.jpg)

Arcul lui Galeriu din Salonic


pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale. Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de "roman", declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor.

Daia si Licinius:

Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de "Augustus" in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti "fiii augustilor". In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica. Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin si Licinius se reunisera la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia crestina devenea egala in drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a

http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/765/2210_1204107313.jpg (http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/765/2210_1204107313-large.jpg)

Degetul lui Constantin


fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.

Constantin si Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin:

Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune "Dacus". Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta "profanare" a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.

http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/765/2209_1204107342.jpg (http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/765/2209_1204107342-large.jpg)

Imparatul Constantin. El a pus statuile dacilor pe Arcul sau de la Roma



Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit dupa moartea sa Constantinopol, iar dupa cucerirea de catre turci, in sec. Xv, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual si cultural al intregii Europe. In vreme ce occidentul bajbaia in intunericul in care barbarii migratori l-au aruncat, in orient straluceau luminile Bizantului crestin, Noua Roma. Cat de mult a contribuit dacismul lui Constantin la aceasta transferare a gloriei romane in orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin vegheaza vechea Roma si astazi, semn al dainuirii spiritului dac peste timp.
Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia Mica, intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in teritoriul dacic de la sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a contribuit foarte mult la intarirea crestinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Calatorind la Ierusalim, se spune ca a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a facut in urma unor sapaturi pe care ea insasi le-a comandat si coordonat. De aceea, astazi, Sfanta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul sau din porfir rosu egiptean se afla la Muzeul Vatican, in sala numita "Crucea greceasca". Este ornamentat, in mod destul de bizar, cu scene de lupta. Intre soldatii reprezentati se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor caciuli. Sfintii imparati Constantin si Elena, praznuiti de Biserica Ortodoxa la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

Falsificarea istoriei:

Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a "demonta" originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune. Despre cele din "Historia Augusta", care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas nici un dac si ca nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului "intunecat", pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici. Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, "nu trebuiau" sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana

http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/765/2211_1204107396.jpg (http://www.formula-as.ro/magazine/attachments/765/2211_1204107396-large.jpg)

Arcul lui Constantin cu cele 8 statui de daci


provinciala, dar obarsia lor era dacica. Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva. Dupa trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula "devenea" o daca romanizata. In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus "hatmanul calarimii Avreulus Dacul". Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise. Aceasta falsificare persista pana astazi, iar istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea unui blestem ce s-a nascut demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca


Auzisem de multă vreme de Mihai Vinereanu şi de studiile sale. Pentru aceea postez scurta recenzie de mai jos de pe NapocaNews (http://www.napocanews.ro/). Citez din text: "limba română este o limbă cu o personalitate proprie de sine stătătoare al cărui lexic este alcătuit în proporţie de cel puţin 65% din cuvinte autohtone utilizate de mii de ani pe întinsul Daciei". Vor mai trece ani pînă cînd cercetările lui Mihai Vinereanu vor primi girul valorii, şi încă şi mai mulţi ani pînă ele vor pătrunde în conştiinţa lumii academice internaţionale. Deşi apariţia acestei cărţi este un prim pas care trebuia făcut acum 120-130 de ani în urmă, îmi doresc ca şi alte studii de acest fel să vadă lumina tiparului, pentru ca măcar Românii să poată vorbi în cunoştinţă de cauză despre Români. Se nasc şi în România oameni, asta e sigur. (M. Filotheu - Grup Ortodoxia (http://groups.google.com/group/ortodoxia?hl=en&pli=1))


Limba română de la adevar la erori şi controverse teoretice. Importanţa dicţionarului Vinereanu


Apărut la sfârşitul lunii noiembrie 2008 sub semnătura domnului Dr. Mihai Vinereanu, DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE are în concepţia autorului menirea de a transmite „un mesaj nou, şi anume, acela că metoda cercetării lingvistice comparate este nu numai cât se poate de adecvată, dar, practic, singura posibilă pentru limba română, atâta timp cât inscripţiile şi glosele traco-dace au rămas insuficient descifrate.”

Inaugurată pe scară extinsă în studiul limbii române de către B.P. Haşdeu, metoda comparativ-istorică devine, odată cu perfecţionarea ei în timp, instrumentul prin care autorul noului dicţionar pune capăt erorilor teoretice introduse în lingvistica românească de Cihac, conform căruia limba română ar fi constituită numai din cuvinte împrumutate: 20% din limba latină, 40% din limbile slave, 20% din limba turcă şi alte 20% din alte limbi. Toate dicţionarele care i-au urmat (Tiktin, Puşcariu, Cioranescu, inclusiv cele elaborate sub egida Academiei Române) au reconfigurat cam aceeaşi structură imaginată de Cihac, ceea ce dă impresia că limba română ar fi o mixtură bizară destinată creolizării însoţită în plan gramatical de pierderea aproape totală a flexiunii morfologice. Comparată însă cu morfologia bogată şi precisă a declinărilor, dar şi a conjugărilor, specifice limbii române, ideea că limba română ar fi numai o limbă de adunătură încropită din graiul răstit al mercenarilor abrutizaţi trimişi în Dacia de Imperiul Roman, la care s-ar fi adăugat cuvinte rămase pe aici din vocabularul sumar al migratorilor, este o idee esenţialmente falsă perpetuată doar prin sfidarea principiului conform căruia o flexiune morfologică consistentă nu poate să dăinuiască decât în intimitatea unei limbi mature şi stabile, cu un vocabular propriu bine dezvoltat.

Tot la nivel de principiu a fost şi mai este sfidat caracterul profund unitar al limbii române vorbită fără nici-o diferenţă atât în interiorul fostului limes roman cât şi în exteriorul lui. S-a ignorat şi se ignoră astfel faptul că limba oficială a Imperiului Roman, nu putea unifica graiul dacilor, aşa cum n-a reuşit să unifice nici macar dialectele italice, atât de plastic caracterizate la vremea sa de Dante Alighieri.
În efortul de a se susţine cu orice preţ originea latină sau după caz originea slavă a multor cuvinte din limba română, toţi autorii de dicţionare de până acum au recurs în mod absurd la aşa numitele reconstituiri pretinzând că formele pe care abia le plăsmuiau ar fi fost în antichitate modele pentru cuvintele româneşti. Or, se afirmă la nivel de principiu că nu poate fi adevărat decât ceea ce poate fi probat, aşa încât a accepta pe mai departe că plăsmuirile ar fi avut o existenţă reală în acel domeniu numit „latina vulgară” înseamnă a menţine în derizoriu orice studiu privind originea limbii române.

În numele ideii fixe că limba română ar fi de origine latină, până şi omonimele româno-latine au fost considerate modele pentru cuvintele românesti, deşi tocmai existenţa acestor omonime reprezină o altă dovadă clară că limba română nu poate fi de origine latină. Este celebru cazul cuvântului „mergo” în legatură cu care Sextil Puşcariu a dat o explicaţie, de care ne jenăm şi astăzi, în tentativa imposibilă de a corela înţelesul verbului românesc „a merge” cu înţelesul verbului latinesc „a scufunda”.

Abordările teziste au generat erori de interpretare chiar şi în cazurile în care aceleaşi cuvinte există într-adevăr, atât în limba latină, cât şi în limba română, dar care se mai regăsesc şi în alte limbi indo-europene. Pentru originea cuvântului românesc „cal” s-a propus latinescul „cabalus”, deşi cu un acelaşi înţeles există şi cuvântul polonez „kobela”. Şi mai grav este faptul că în încercarea de a nu se aduce atingere originii latine a limbii române au fost eliminate din discutie, în mod sistematic, cele peste trei sute de cuvinte comune atât limbii române cât şi limbii sanscrite, limbă care este cu cel puţin o mie de ani mai veche decât latina.
Aceste erori comise la nivel teoretic şi altele asemenea lor au produs un număr însemnat de rezultate inacceptabile în explicarea originii lexicului românesc, ceea ce i-a determinat pe unii specialişi din lingvistică, dar mai ales pe cei din domenii conexe, să solicite şi să propună remedii. Singurul însă, care a dispus de toate resursele necesare şi mai ales de timp pentru a rezolva în ansamblul ei problema originii lexicului românesc a fost tânărul cercetător pe atunci Mihai Vinereanu. Familiarizat temeinic şi cu logica riguroasă a ştiinţelor exacte, autorul reuşeşte ca după mai bine de douăzeci de ani de efort solitar să ne ofere ca pe o reuşită de excepţie DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE, primul întocmit pe baza studiilor de indo-eurpenistică. Şi este o reuşită de exceptie, atât prin cantitatea şi calitatea documentaţiei utilizate, cât şi prin siguranţa cu care aplică metoda comparativ-istorică, ceea ce i-au permis sa demonstreze că limba română este o limbă cu o personalitate proprie de sine stătătoare al cărui lexic este alcătuit în proporţie de cel puţin 65% din cuvinte autohtone utilizate de mii de ani pe întinsul Daciei. În efortul său de a ajunge la originile reale ale cuvintelor limbii române, autorul s-a dovedit a fi consecvent în a corecta, inclusiv, acele inadvertenţe pe care le-a constat la autorii foarte bine cotaţi pe plan internaţional.

Ca master şi doctor în domeniul lingvisticii desfăşurându-şi activitatea de cercetare la New York, unde trăişte de peste 15 ani, obişnuit să se confrunte în congrese internaţionale cu savanţii generaţiei sale, autorul a gândit şi a realizat DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE la nivelul standardelor actuale. Acesta este şi motivul pentru care domnul Prof. Univ. Dr. Constantin Frâncu, Şeful Catedrei de Limba Română şi Lingvistică Generală a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi s-a considerat îndreptăţit să se refere la dicţionar în termeni superlativi:
„Prin materialul inedit, lucrarea domnului Dr. Mihai Vinereanu este o lucrare lexicografică originală, deosebindu-se mult de dicţionarele de până în prezent, care nu au nici principii ferme, nici metode adecvate.
Consider că dicţionarul … este o foarte serioasă descriere a structurii etimologice a limbii române întrunind trei condiţii esenţiale:
1. este fără contradictii, bazându-se pe principii ferme respectând criteriul fonetic, dar şi pe cel semantic,
2. este exhaustivă, cercetând literatura de specialitate, dicţionarele etimologice româneşti existente şi lucrările lixicografice, româneşti şi străine,
3. spre deosebire de alte dicţionare (DA, DLR, DEX), explică etimologiile şi evoluţiile de sens în mod logic şi plauzibil.

În concluzie, considerăm că … această lucrare lexicografică va deveni, cu siguraţă, un punct de referinţă în literatura de specialitate.”
Scris în primul rând pentru specialişti, dicţionarul este de un real folos pentru noi toţi prin bogăţia de informaţii acumulată din toată literatura de specialitate a lumii, informaţii care devin tot atâtea dovezi în favoarea repotenţării indentităţii limbii române.
Cu privire la importanţa dicţionarului, iată care este şi mesjul autorului către cititor: „Originea limbii române şi a poporului român vor trebui regândite în mod fundamental, întrucât ştiinţa şi teoriile ştiinţifice trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale şi cu dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie selectate şi interpretate în funcţie de teoriile pre-existente.”

Deosebit de important este faptul că la o aceeaşi concluzie ajunsese şi domnul Prof. Univ. Dr. Sorin Paliga în cartea sa intitulată Influenţe romane şi preromane în limbile slave de sud apărută în anul 1996. Ediţia a II-a a cărţii, care a apărut în anul 2006 revăzută şi complectată arăta din nou că „exemplele analizate şi discutate aici oferă suficiente argumente pentru reconsiderarea radicală a raporturilor dintre români şi slavi în orizontul secolelor VI-X p.Ch.”
Ca unul care am ajuns la concluzii asemănătoare cu ale celor doi autori, dar urmând o cu totul altă cale, cea a metaforei care porneşte de la arhetipul graiului uman articulat (Urwort), pretind că lucrările domniilor lor se înscriu între lucrările deosebit de valoroase ale domeniului, menit să asigure progresul lingvisticii în plan general european. Dintr-o asemenea perspectivă DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE reprezintă însăşi izbânda limbii române pentru a cărei propăşire au trudit, ştiuţi sau neştiuţi, înaintaşii. La întrebarea lui B.P. Haşdeu Perit-au dacii?, astăzi putem răspunde cu un NU viguros pe baza probelor irefutabile ale dicţionarului produse prin metoda comparativ-istorică unanim acceptată în întreaga lume.

Susţinut de abnegaţia şi profesionlismul doamnei Corina Firuţă, directoarea editurii ALCOR-EDIMPEX SRL, autorul recentului nostru dicţionar etimologic a reluat, dar a şi finalizat la nivelul exigenţelor actuale „munca prea migăloasă şi îndelungată ca să poată fi dusă până la capăt” începută de Mihai Eminescu alături de blonda scriitoare Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu.
Considerat o „neapărată trebuinţă” de geniile noastre tutelare, Eminescu şi Hasdeu, DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE trebuie să devină pentru fiecare dintre noi cartea noastră cea de toate zilele, în sensul propriu al cuvântului, pentru a recupera prin efort generalizat imensele pierderi şi suferinţe provocate de neîncrederea cu care am tratat timp de 200 de ani concluzia lui Petru Maior, care deşi corifeu al Şcolii Ardelene, ne atrăgea atenţia că „dacă este să grăim oblu limba română este muma celei latineşti.”


Asociat acestei mari străvechimi, doresc să vă mai prezint şi cuvântul românesc cloambă, ales pentru a ilustra de o manieră incontestabilă forţa generativă a cuvintelor româneşti, care au produs prin metaforizare noi şi noi concepte conservate nu numai de limba sanscrita, ci şi de limbile din Europa care le-a păstrat în uz până astăzi.

arhanghel
26-01-2010, 12:51
Am parcurs cu atentie (printre altele) un atasament al unei postari facute de catre colegul Arhanghel : Adrian Husar – Dacia romana.
http://www.google.ro/url?sa=t&source=web&ct=res&cd=2&ved=0CAoQFjAB&url=http%3A%2F%2Fwww.lovendal.net%2Fwp52%2Furmasii-lui-noe-pelasgii-isi-au-originea-in-muntii-retezat%2F&rct=j&q=pelasgii&ei=yYhdS_yYMqSmmwPE2IWoAg&usg=AFQjCNFB0Iivqrnje3Oot905MrIwgmHDWg
(credeam ca doar chestia cu flacara violeta ma va lasa masca, dar nu a fost asa)
Avand in vedere faptul ca nu pot impartasi astfel de opinii, pentru a nu fi mereu "Gica contra", ma opresc aici.

http://www.youtube.com/v/doG4bHF-nIg

Într-adevăr, greu de digerat astfel de mesaje, ca şi ale d-voastră dealtfel!
Am înţeles că sunteţi un admirator ( admiratoare?) al directorului Institutului Cultural Român, plătit din banii noştri, d-l Horia Roman Patapievici, alias Patapiewicz sau Patapicovici, după tată, admirator la rându-i al lui Emil Cioran, alt mâncător de lături şi proferator de invective josnice la adresa poporului român, pe care îl adulează şi faţă de care manifestă o admiraţie intactă! Sunteţi de partea fiilor Ţeruiei? Iată ce pot să debiteze astfel de personaje, inteligente prin erudiţie, dar şi idioate în acelaşi timp:

- „"privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării"
(„Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996- Înapoi la chestiunea specificului naţional, pag.63)

„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Dem- nitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii,pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare(de, beţiile...) i-au dovedit.”
( „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63-64)

"...Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu modele...”
(Patapievici- "revista Flacăra",2002)

„Cred ca la acest început de an Caragiale (1852-2002), încă înainte de a cădea iar în euforia actualitatii ‘lumii lui Caragiale’, ar fi momentul sa facem bilanţul anului Eminescu (1850-2000). Daca e sigur ca actualitatea lui Caragiale ca valoare naţionala va fi confirmata la o suta cincizeci de ani de la naştere (rezultat previzibil al profetismului zeflemelei, într-o tara a tuturor batjocurilor), ce s-a văzut în ‘anul Eminescu’ e ca Eminescu a devenit stindardul academismului – estetic, cultural, instituţional, etnic. Ceva vetust, prost plasat, iremediabil înţepenit i-a caracterizat pe toţi admiratorii săi care au produs texte, luări de poziţie ori oratorii oficiale cu ocazia unei aniversari care, mă tem, s-a transformat într-o comemorare. Hotărât lucru, la o suta cincizeci de ani de la naştere, Eminescu nu mai e la moda. Pentru ca a devenit inactual? Sa fie vorba de faptul ca la noi eternitatea aparţine numai zeflemelei, iar seriozitatea, metafizicul, tragedia stârnesc deopotrivă nerăbdarea si plictisul? Ar fi explicaţia ’simpatica’. Cum ar veni, Caragiale rămâne mereu actual pentru ca suntem un popor vesel, bârfitor, derizoriu si flecar, în timp ce steaua lui Eminescu e condamnata sa pălească, deoarece, vorba lui Maiorescu, ‘celula nu rezista’ – nici tensiunii metafizice, nici încordării ideii, nici sacrificiului tragic, nici martiriului religios si nici disciplinei instituţionale.
Mă tem însa ca explicaţia veritabila este alta. Eminescu nu mai e la moda deoarece nu mai ‘da bine’. Explicaţia nu e nici abisala, nici etnopsihologica, ci banal sociologica. Daca ne gândim ca doar cu 20 de ani în urma Eminescu mai era încă “omul deplin al culturii române” – acum noţiunile înseşi de ‘deplin’ si de ‘cultura’ au devenit suspecte din punct de vedere politic -, înţelegem amploarea prabusirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei. În timp ce Caragiale pare a nu avea nici un cusur, de Eminescu am început sa ne jenăm. Răsturnarea fata de perioada interbelica e completa. Pe atunci Caragiale era suspect, Eminescu era recept; azi Eminescu a devenit suspect, Caragiale este în mod eminent recept. Pentru noua tabla de valori acceptate, Caragiale a fost găsit ‘politic corect’, în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din ‘tarile progresiste’ a arătat fara dubiu ca fostul poet naţional al României clasice e ‘politic incorect’.
Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologica din învatamântul superior care avut loc după 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon si manifesta tendinţa sa pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmoderna, nu mai e prizata de intelectualii progresişti. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai considera interesant decât ce vine din zona anglo-saxona, care e contrariul germanitatii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. Categoriile lui Eminescu? Azi nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilitatii sale fara a trebui sa pună totul între ghilimele, adică fara a face cu ochiul, fara a-si cere scuze ori fara a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epoca în care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi plăcut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa ‘eşti învechit’. Iar cultura româna din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantica, nu doreşte decât sa scape de tot ce este ‘învechit’ – adică sa fie progresista. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura româna de azi doresc sa-si facă un nume bine văzut în afara, Eminescu joaca rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura româna, azi ca si ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultura de sincronizare. Ea încă nu îşi permite sa nu fie în pas cu modele.”
H.R.Patapievici -Articol apărut în revista Flacăra nr. 1-2, 2002, pag. 86

Sincer, nici nu v-aş fi băgat în seamă, deoarece oricine huleşte poporul român, pentru mine nu există, dar dacă tot aţi vrut să deschideţi Cutia Pandorei, să îmi forţaţi mâna şi să îmi pomeniţi numele...!Dacă tot vă declaraţi consagvină şi simpatizaţi cu rasa latină ar fi trebuit să cunoaşteţi măcar acest proverb:
“Nu trezi cainele care moţăie."(Non stuzzicare il can che dorme !)
Ce legătură are lumina violet cu ceea ce am postat eu? Să ştiţi că dacă vedeţi violet, nu este bine deloc! Cred ca v-aţi uitat prea mult la televizorul închis!
Gata, m-aţi dibuit! Extraordinar! Cum de v-aţi dat seama? Vă mai scriu eu câteva link-uri, în afară de cel descoperit de d-voastră!:
http://www.divinelight111.net/in_cautarea_identitatii/facerea_lumii.htm (http://www.divinelight111.net/in_cautarea_identitatii/facerea_lumii.htm)
http://www.scribd.com/doc/6628628/Facerea-Lumii-Si-Muntii-Retezat (http://www.scribd.com/doc/6628628/Facerea-Lumii-Si-Muntii-Retezat)
http://www.mirabilismed.ro/lucrari/f1.doc (http://www.mirabilismed.ro/lucrari/f1.doc)
Scrie cumva şi cine este autorul acestui articol? V-a trecut oare prin minte că am legatură cu acest articol şi cu autorul său? Sau poate că doar aţi dorit să testaţi terenul? Am impresia că mă confundaţi şi vă rog frumos, nu mă consideraţi ca şi pe un personaj comun, de genul acelora la care obişnuiţi să vă raportaţi şi care se învârt deobicei prin lumea d-voastră!
Am eu o vorbă, spune-mi ce scrii, pentru ca, să îţi spun cine eşti!
Ia mai daţi-i un search şi vedeţi dacă veţi mai găsi ceva din textul pe care urmează să vi-l scriu! Exclus citatele, pentru că este şi normal, ca acestea să nu îmi aparţină! Puteţi să mă înjuraţi, dar în gând!
Gestul d-voastră vă descalifică! Chiar dacă aş fi un „nenorocit de plagiator”, ar fi trebuit să reţineţi măcar nobleţea acestui mesaj de ,,Artă, Cultură şi Ştiinţă”, iniţiat la cererea mea, în încercarea de ridicare a prestigiul Universităţii Spiru Haret, tăvălit prin noroi de politruci şi massmedia mogulilor. D-voastră ce faceţi? V-aţi gândit, poate, că este mai bine aşa, să vă aruncaţi la gâtul celui care a îndrăznit să iniţieze un astfel de proiect ?!
Eu vă înţeleg că vă puteţi permite o anumită etică a indignării, mai ales că persoana virtuală căruia vă adresaţi se află la celălalt capăt al unei console de calculator, dar de ce trebuie d-voastră ca întotdeauna să vă daţi în petec şi să ieşiţi în evidenţă? Înţeleg că aşteptările d-voastră au fost înşelate, că nu sunteti de acord şi este dreptul d-voastră să o faceţi, deoarece cine nu suportă critica nu are şansa îndreptării, dar de ce a trebuit sa comiteţi un astfel de gest? D-voastră sunteţi tributar unui raţionalism critic şi cinic, de tip empiric! Cred că aveaţi de plătit o anumită poliţă în ceea ce mă priveşte, deoarece prin toamna anului trecut v-am atras atenţia că nu este bine ce faceţi. Din prima, de la primele noi mesaje postate, nu aţi făcut altceva decăt să vă aruncaţi la beregata administratorului acestui forum, să disecaţi mesajele colegilor şi să îi luaţi la rost pe moderatori!
În majoritatea cazurilor, prin mesajele pe care le-aţi postat, nu aţi făcut altceva decât să găsiţi cusururi, aţi făcut dovada unui egocentrism clorotic şi dacă aţi fi fost o persoană de bun simţ, nu ar fi trebuit să le găsiţi! Nu în cazul acesta!
Deobicei îmi fac cruce,scuip în sân, îmi spun "răbdare, răbdare, răbdare” şi trec mai departe! Deşi m-am abţinut din răsputeri, de-a lungul timpului, să nu răspund unor astfel de provocări şi mi-am moderat atitudinea, deoarece eu însumi am îndemnat de mai multe ori la toleranţă şi menţinerea unui discurs bazat pe bun simţ, acum, chiar cu riscul de a oripila, îngrozi şi autodistruge, am să mă lepăd un pic, de data aceasta, de aripile de arhanghel şi am să vă răsplătesc aşa cum se cuvine, pentru tot năduful acumulat şi datorat tuturor acelora care şi-au dat în petec, s-au fălit, s-au remarcat prin cinismul lor, au atacat şi jignit pe acest forum! Totuşi , faţă de amicul d-voastră Patapievici, care jigneşte însăşi esenţa acestui popor, discursul meu va fi ca şi o boare de primăvară!
Am avut de-a face de-a lungul timpului cu astfel de intelectuali rasaţi! Capabili de conexiuni fronto-limbice, plini de importanţă, cu capul dat un pic pe spate, de aşa natură încat să li se vadă pilozitatea nazală, vorbind cu buzele ţuguiate de importanţa statutului dobândit prin metode neortodoxe! Problema apare atunci când deschid gura, pentru că ţi se induce o stare de amorţeală intelectuală şi nu mai reuşeşti să distingi, dacă îţi vorbeşte ,,intelectualul” din faţa ta, sau a prins glas capacul de la WC !
Mulţi imbecili şi mâncători de rahat turcesc ţin să treacă drept persoane instruite, aruncând cu noroi şi debitându-şi peste oameni prostia şi frustrările, consecinţă a unor traume trăite în copilărie, când de fapt sunt doar nişte imbecili patentaţi! Eu pun semne de egalitate între prostie şi aceia care arată un profund dispreţ faţă de semenii lor! Atunci când întâlneşti un astfel de individ, îl dai uşor la o parte, numărând în gând cam câte zile de spitalizare ar necesita să-i rupi coastele unei astfel de persoane, dar dai din cap usor şi îţi continui drumul , pentru că preţul plătit ar fi prea scump pentru un astfel de idiot.
Meandrele cugetării unui filosof sunt mai greu de descifrat, şi este greu de definit un astfel de personaj ca şi H.R.Patapievici, fără a stârni patimi şi controverse, deoarece şi-a câştigat adepţi după chipul şi asemănarea lui, devenind pentru aceştia un fel de Guru-Zen al "intelectualităţii" române.
Eu unul nu pot să cred în idealurile acestuia şi îmi este imposibil să cred în elucubraţiile pe care ni le flutură pe la nas, de permanent cârtitor, care şochează prin violenţa discursului. Ceea ce este strigător la cer, este faptul că astfel de specimene ca şi Patapievici se consideră neînţeleşi şi buni patrioţi! Acesta se declară un admirator fervent al lui Emil Cioran şi al lui Nietzche şi astfel poate fi înţeles, dar nu acceptat, un astfel de comportament refractar şi ilogic de răutăcios!
Emil Cioran, filozoful tributar unei existenţe mohorăte, spunea că este un gânditor torturat de sentimente şi senzaţii violente, preocupat de ideile macabre, având deseori gânduri suicidale izbăvitoare.
Nietzsche se încredea în liberul arbitru şi critica valorile fundamentale ale societăţii, negănd valorile democraţiei şi ideile de civilizaţie.Tot el critica cultura modernă şi spunea că, în concepţia lui, relaţionat la valorile umanitare, ca şi acelea de milă şi altruism, omul demonstrează că este fals şi dă doar aparenţa unei frumuseţi morale, pentru a se convinge de propria-i superioritate.
Chiar dacă Patapievici se plânge că este criticat pe nedrept, ,, sic cogito!”, şi că textele sale sunt rupte din context, nu avea dreptul să spună că, citez din nou, ,,Eminescu joacă rolul cadavrului din debara” şi că trupul poporului român este o inimă ca un cur! Ce-ar fi păţit un astfel de individ în Anglia, dacă ar fi spus că Shakespeare joacă rolul mortului din debara? Mai are tupeul să i se plângă lui Javriel Lifticeanu, că se simte hârţuit? Păi dacă eşti bou! Ca şi cel pe care îl adulezi şi îi ridici osanale, altă lichea denigratoare la adresa Ţării unde s-a născut şi a căscat ochii pentru prima dată!
Emil Cioran spunea că "Prostia este o suferinţă nedureroasă a inteligenţei.” Ştia el ce ştia!
Iată câteva exemple:
“Dacă România vrea cu adevărat să-şi croiască un drum în istorie, ţara de la care poate învăţa cel mai mult este Rusia. Întreg secolul al XIX - lea ruşii au frămîntat, pînă la obsesie, problema destinului lor. Şi deodată cu chinul lor teoretic, Rusia a păşit efectiv în istorie, pentru ca prin revoluţie să se fixeze în centrul ei. Gîndirea religioasă rusă, slavofilismul şi occidentalismul, nihilismul, narodnicismul etc., toate s au învîrtit în jurul misiunii Rusiei. Komiakov, Ceaadaev, Herzen, Dostoievski, Aksakev, Danilevski sau nihiliştii Pisarev, Dobroliubev,Cernîşevski, în soluţii diferite, au încercat să rezolve aceeaşi problemă. Însăşi mistica lui Soloviov pare o transpoziţie teologică a Rusiei concrete.
Este mai mult decît evident că Rusia a fost sortită unei meniri monumentale.”

“Mărturisesc că am privit cândva ca pe-o ruşine apartenenţa la un popor oarecare, la o colectivitate de învinşi, cu origini asupra cărora nicio iluzie nu-mi era permisă. - Ispita de a exista”


Patapievici se dezice prin comportament de Cioran. Spre lauda lui, Cioran, mai avea şi momente de luciditate:
“…deoarece ne-am înjosit prea mult în trecutul şi prezentul nostru pentru ca, într-o explozie, să nu ne trăim o adevărată metamorfoză. Am fost totdeauna pesimist cînd am vorbit de România; dar cred că viaţa este destul de iraţională ca să înfrîngă un ireparabil al istoriei şi al destinului nostru”

“ Spirala istoricå a României se va înålţa pînå acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Pînå acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în faţa lumii, pentru a se şti cå nu numai România este în lume, ci şi lumea în România. De nu vom tråi apocaliptic destinul acestei ţåri, de nu vom pune febrå şi pasiune de sfîrşit în începuturile noastre, sîntem pierduţi şi nu ne mai råmîne decît så ne recîştigåm umbrele trecutului nostru.”
(Emil Cioran “Schimbarea la faţă a României” – EseuCapitolul I)

De ce îl desfide Patapievici pe Eminescu? Cum îşi permite acest flintic bolnav de schizofrenie paranoidă delirantă să predea lecţii de aberaţie poporului român? Cum poate fi un geniu atât de prost?
Cum poţi să spurci de aşa natură un om ca şi Eminescu, despre care Iorga spunea că este expresia integrală a naţiunii române, iar Blaga că reprezintă "ideea platonică de român", de român absolut.
Horia Roman Patapievici spunea că există elite în această ţară care nu sunt vizibile şi că acelea sunt elitele domniei sale. Ei bine, deşi eu personal nu mă consider o astfel de elită, caracteristică fiindu-mi modestia şi pregătirea mea fiind dealtfel în domeniul Informaticii, aveţi promisiunea mea, că nu voi lăsa ca o astfel de ofensă să rămână nerăsplatită!
Dacă la mormântul lui Eminescu mai poţi găsi câte un bucheţel de flori adus de un român împătimit şi îndrăgostit de versurile acestuia, Dumnezeu îi va hărăzi patibularului şi uzurpatorului Patapievici, după trecerea în Iad, să fie vizitat la mormănt de câte un câine rătăcit, care să se uşureze în dreptul capului acestuia!

diamantul alb
26-01-2010, 12:57
mai exista patapievici,cu ,,,p,, mic...?..vrea si el sa ramana in,,istorie,, legat de numele ciuva important...atat

arhanghel
26-01-2010, 13:25
Eternitate_Eternity romanian song

http://www.youtube.com/v/9qDRhp2ttfU
Este foarte greu să schimbi părarea cuiva, fiindcă convingerile sale au în spate milenii de dezinformare, prin dovezi istorice fabricate, educaţie şi cultură de tip ,,romanistic”, ş.a.m.d. De ce nu se predă la şcoală despre rolul dacilor în Istoria Romei antice? De ce nu li se predă elevilor despre dacii care au ajuns împăraţi pe scaunul Romei?
Nu pot să îl pun pe marele nostru poet naţional, Mihai Eminescu, alături de javra de mai înainte, aşa că, în consecinţă, am postat un alt mesaj.

În anul 1882, poetul Mihai Eminescu îi mărturisea lui Veronica Micle:
“(n.ziarul)-Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.

Etnograful Hoffman scrie, în secolul al XVIII-lea, că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii care merită a fi în fruntea civilizaţiei. În sfârşit Wirchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, şi cel albanez e identic cu cel al rasei române, cu al mocanilor noştri de azi”.
Eminescu -ziarul „Timpul”, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122.

„Lupte vă cânt şi pe oşteanu ce odată, din câmpuri troianice,
Dus de meniri a sosit în pământul italic, la Lavinii,
Zeii, cât timp a ţinut mânia mâhnitei Iunone.
Patimi şi-n lupte-a-ndurat, în Latium până să aducă
Zeii troieni şi temeiuri să-şi pună cetăţii din care
Neamul latin a purces, poporul albanic şi Roma.”
“Eneida”-de poetul latin Publius Vergilius Maro (15 octombrie 70 î.Hr, Andes – †19 î.Hr., Brundisium / azi Brindisi), cunoscut în limba română ca Virgiliu.
În anul 1881 Eminescu îşi exprimă crezul vieţii într-un enunţ fără echivoc: „În România totul trebuie dacizat”:
“Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului ..."

“Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşitele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de nationalitate, sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi "patrioţi" subliniaţi (marcanţi n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate”.
deşi,
“totul – mixul pârghiior de spoliere n.n. – trebuie smuls din mâna acelor oameni care au o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi sunt lipsiţi de patriotism, trebuie dacizat, naţia românească n-are de gând să instituie, pentru reglarea acestui soi de stăpânitori, Ordinul Sfintei Cânepe”,
idem, "Românul" a contractat năravul…, (29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267)
În articolul “Memorialul Comitetului”, apărut în “Timpul” din 4 nov.1882, (6, vol I pag. 366), combate vehement istoriografii care ascund adevărata istorie, “cărora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vină de acolo îndărăt, prin suta a douăsprezecea”. Pentru corectarea falsei teorii a originii dacilor de la sudul Dunării, în grila de mai jos reiau un paragraf din lucrarea “Hidronime, oronime si toponime traco-geto-dacice în Europa”, (1 pag. 69).
“Dintre regiunile în care sunt cele mai multe hidro-toponime traco-geto-dacice, datorită abundenţei izvoarelor epigrafice din cele mai vechi timpuri, menţionăm peninsula Balcanică şi de aici in mod special, Grecia. Insulele: Creta, Delos (fostă Pelasgia), Karpathos, Amorgos, Lemnos, Samothrace, au fost locuite de tracii dardani, unde şi marea se numeşte "Thrakikos Pelagos". Cuvântul “pelagos”, şi "arhipelag" sunt derivate din vechiul Pelasgos, de unde şi numele localităţii Pela din provincia Macedonia, numele lui ”Achil peleianul” din Iliada lui Homer, înmormântat în ţinutul Oceakov, la nordul Pontului (punte) Euxin.
Una dintre cele mai cunoscute astfel de aşezări este Atena, al cărui cartier central, de la poalele Akropolisului, se numeşte şi azi tot Plaka, (da la Placi, Blaci, Vlahi), în care sunt străzi cu nume ca: Vlahu, Pitaku, Apolonos, Kodrou, Drakou, Lada, Goura, Vlahova, etc.
Pentru evul mediu, o serie de autori menţionau existenţa în Pelopones a peste 500 de toponime traco-geto-dacice. S-au identificat localităţile: Vlaherna, Vlahokerasia, Vlahiopolis, Mistra, Sparta, Kilini, Nafplio di Romania”. Aici este cazul să spunem că acel ”Romania”, nu este vreo trimitere la originea romană a acestui nume, ca formă de organizare administrativă, cum eronat s-a interpretat până acum, ci de la România, aşa cum susţine şi Geoffroi de Villehardouin , în lucrarea sa "Histoire de la concquete de Constantinople" , când şi-a luat şi titlul de ”marechal de Roumanie” şi că toată Grecia se numea România, dovadă fiind că Tesalia se numea Megali Vlahia (Mare), Pindul/Epir-Ano Vlahia (de Sus), Etolo Acarnania-Micra Vlahia (Mică), etc, a se vedea şi alte lucrări ale învăţaţilor macedo-români".

The Romanian people
http://www.youtube.com/v/u8r_KbuOhCY
Cum să nu îţi pui întrebări ?
Am motivele mele personale să cred că nu sunt urmaş de roman, pentru că oricât aş vrea să cred acest lucru mă uit în oglindă la chipu-mi blând, ochi-mi albaştri şi umbroşi, buzele cărnoase şi nasul puţin acvilin, fruntea înaltă şi boltită, în care pot încape cu uşurinţă trei ţeste ca şi ale lui Patapievici şi statura mea înaltă şi atletică, şi scutur din cap energic şi îmi spun, nu, nu sunt roman ! În nici-un caz ! Nţ ! Şi nu pentru că aş fi vreun narcisist!

mariusTut
26-01-2010, 14:53
Este foarte greu să schimbi părarea cuiva, fiindcă convingerile sale au în spate milenii de dezinformare, prin dovezi istorice fabricate, educaţie şi cultură de tip ,,romanistic”, ş.a.m.d. De ce nu se predă la şcoală despre rolul dacilor în Istoria Romei antice? De ce nu li se predă elevilor despre dacii care au ajuns împăraţi pe scaunul Romei?
Nu pot să îl pun pe marele nostru poet naţional, Mihai Eminescu, alături de javra de mai înainte, aşa că, în consecinţă, am postat un alt mesaj.

În anul 1882, poetul Mihai Eminescu îi mărturisea lui Veronica Micle:
“(n.ziarul)-Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.

Etnograful Hoffman scrie, în secolul al XVIII-lea, că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii care merită a fi în fruntea civilizaţiei. În sfârşit Wirchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, şi cel albanez e identic cu cel al rasei române, cu al mocanilor noştri de azi”.
Eminescu -ziarul „Timpul”, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122.

„Lupte vă cânt şi pe oşteanu ce odată, din câmpuri troianice,
Dus de meniri a sosit în pământul italic, la Lavinii,
Zeii, cât timp a ţinut mânia mâhnitei Iunone.
Patimi şi-n lupte-a-ndurat, în Latium până să aducă
Zeii troieni şi temeiuri să-şi pună cetăţii din care
Neamul latin a purces, poporul albanic şi Roma.”
“Eneida”-de poetul latin Publius Vergilius Maro (15 octombrie 70 î.Hr, Andes – †19 î.Hr., Brundisium / azi Brindisi), cunoscut în limba română ca Virgiliu.
În anul 1881 Eminescu îşi exprimă crezul vieţii într-un enunţ fără echivoc: „În România totul trebuie dacizat”:
“Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului ..."

“Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică determinată de rămăşitele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de nationalitate, sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi "patrioţi" subliniaţi (marcanţi n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate”.
deşi,
“totul – mixul pârghiior de spoliere n.n. – trebuie smuls din mâna acelor oameni care au o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi sunt lipsiţi de patriotism, trebuie dacizat, naţia românească n-are de gând să instituie, pentru reglarea acestui soi de stăpânitori, Ordinul Sfintei Cânepe”,
idem, "Românul" a contractat năravul…, (29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267)
În articolul “Memorialul Comitetului”, apărut în “Timpul” din 4 nov.1882, (6, vol I pag. 366), combate vehement istoriografii care ascund adevărata istorie, “cărora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vină de acolo îndărăt, prin suta a douăsprezecea”. Pentru corectarea falsei teorii a originii dacilor de la sudul Dunării, în grila de mai jos reiau un paragraf din lucrarea “Hidronime, oronime si toponime traco-geto-dacice în Europa”, (1 pag. 69).
“Dintre regiunile în care sunt cele mai multe hidro-toponime traco-geto-dacice, datorită abundenţei izvoarelor epigrafice din cele mai vechi timpuri, menţionăm peninsula Balcanică şi de aici in mod special, Grecia. Insulele: Creta, Delos (fostă Pelasgia), Karpathos, Amorgos, Lemnos, Samothrace, au fost locuite de tracii dardani, unde şi marea se numeşte "Thrakikos Pelagos". Cuvântul “pelagos”, şi "arhipelag" sunt derivate din vechiul Pelasgos, de unde şi numele localităţii Pela din provincia Macedonia, numele lui ”Achil peleianul” din Iliada lui Homer, înmormântat în ţinutul Oceakov, la nordul Pontului (punte) Euxin.
Una dintre cele mai cunoscute astfel de aşezări este Atena, al cărui cartier central, de la poalele Akropolisului, se numeşte şi azi tot Plaka, (da la Placi, Blaci, Vlahi), în care sunt străzi cu nume ca: Vlahu, Pitaku, Apolonos, Kodrou, Drakou, Lada, Goura, Vlahova, etc.
Pentru evul mediu, o serie de autori menţionau existenţa în Pelopones a peste 500 de toponime traco-geto-dacice. S-au identificat localităţile: Vlaherna, Vlahokerasia, Vlahiopolis, Mistra, Sparta, Kilini, Nafplio di Romania”. Aici este cazul să spunem că acel ”Romania”, nu este vreo trimitere la originea romană a acestui nume, ca formă de organizare administrativă, cum eronat s-a interpretat până acum, ci de la România, aşa cum susţine şi Geoffroi de Villehardouin , în lucrarea sa "Histoire de la concquete de Constantinople" , când şi-a luat şi titlul de ”marechal de Roumanie” şi că toată Grecia se numea România, dovadă fiind că Tesalia se numea Megali Vlahia (Mare), Pindul/Epir-Ano Vlahia (de Sus), Etolo Acarnania-Micra Vlahia (Mică), etc, a se vedea şi alte lucrări ale învăţaţilor macedo-români".

The Romanian people
http://www.youtube.com/v/u8r_KbuOhCYCum să nu îţi pui întrebări ?
Am motivele mele personale să cred că nu sunt urmaş de roman, pentru că oricât aş vrea să cred acest lucru mă uit în oglindă la chipu-mi blând, ochi-mi albaştri şi umbroşi, buzele cărnoase şi nasul puţin acvilin, fruntea înaltă şi boltită, în care pot încape cu uşurinţă trei ţeste ca şi ale lui Patapievici şi statura mea înaltă şi atletică, şi scutur din cap energic şi îmi spun, nu, nu sunt roman ! În nici-un caz ! Nţ ! Şi nu pentru că aş fi vreun narcisist!

:ipb_good::ipb_fan:

marianav
26-01-2010, 15:41
Eu am fost corigent la istorie ! :ipb_bigsmile:

Si Minulescu a fost corigent la limba romana si ce poet a devenit , deci....:ipb_bigsmile:

Dar vorbind fara gluma iti multumesc pentru tot ce faci.


:ipb_mafioso::ipb_mafioso::ipb_mafioso:

nicandra
26-01-2010, 16:55
"Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare..."

Autor:
Dr. Napoleon Săvescu,
Fondator & Preşedinte al "Dacia Revival International Society" of New York






" Despre originile romanilor - DACIA

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:

Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani?
Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).

Urmează altă întrebare:

Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei?
Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:

Soldaţii "romani" chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi "romani" vorbeau orice limbă numai latina nu! Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin, din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).

Şi ultima întrebare:
Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi "romani" care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de "adevăraţi români", care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: "soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul "roman"...

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie "fecundate" de soldaţii "romani"?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi "curve", ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât "copii din flori" apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu "mândrie", aşteptând apariţia "sâmburilor" noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină, când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele... La Centrul Cultural Român, pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina, de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian!

De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?
Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă... de fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din "doi bărbaţi cu... braţe tari"! Astfel de declaraţii "istorice" te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!

Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina, fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina, atunci de la cine?- se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian?

Herodot ne spune că, cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau tracii. Iar Dio Casius ne spune şi el: "să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci". Faptul că dacii vorbeau " latina vulgară", este "un secret" pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.

"Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşanu şi asta schimbă totul. Deci, dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!" Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că "prima femeie" a apărut în sud-estul Africii.

Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea "The Indo-European heritage", apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers, 325 West Jack son Boulevard, Chicago, Illinois 60606, vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam... Când am scris "Epopeea Poporului Carpato-dunărean" şi volumele "Noi nu suntem urmaşii Romei", "În căutarea istoriei pierdute" şi "Călătorie în Dacia - ţara Zeilor", m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York, "The History of Civilization", "The Aryans". El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 î.d.H., (vezi John North, "A new interpretation of prehistoric man and the cosmos", 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas, New York, 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!

Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre "Codex Rohonczy", o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, " latina vulgara", cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba " latina vulgară", chiar până în secolele XIIXIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca "Jurământul tinerilor vlahi", diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: "de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?" Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi "românii adevăraţi", vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul...

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare..."

Autor:
Dr. Napoleon Săvescu,
Fondator & Preşedinte al "Dacia Revival International Society" of New York

Mărchidanu M.
26-01-2010, 20:57
Omeni buni, nu mai dati satisfactie oamenilor de nimic care nu fac altceva decit sa-si manifeste incompetenta, viciile si ego-ul. Cea mai mare pedeapsa pentru ei (H.R. Patapievici, C.T. Popescu, C.V. Tudor, M. Dinescu, etc., etc., etc.) este ignorarea. Nu-i mai luati in seama, nu ii criticati, nu ii citati, nu ii ascultati, pur si simplu lasatii sa vorbeasca singuri...

Iar noi sa vorbim despre daci.

jipax
26-01-2010, 21:40
Eu am fost corigent la istorie ! :ipb_bigsmile:
Si zic... mai intai sa poti renunta la ideea ca aici ar fi 'ipoteze' si 'teorii'.
Spune-le altfel, dar nu ipoteze si teorii; pentru ca, in opinia mea , asa pleaca toti contestatarii; doar pronuntand cuvantul 'ipoteza', deja seamana a fantezie sau fabulatie.
Insa, cand ai dovezi arheologice, cand ai scrieri antice, cand ai matematica ce am scris-o eu intr-un mesaj anterior, cand exista documente ale pashoptistilor care vorbesc de curentul de latinizare, daca-i pot spune asa, [...]

Se mai pot adauga "conexiunile wireless".

Am si eu o "ipoteza" pentru corigenta ta. :)
Subconstientul nu-ti permite sa te lasi dus te teorii pentru ca energia locului tau este una de conservare a radacinilor; si el stie asta. Poate ca in timp ai ajuns sa fii constient de acest lucru, dar atunci nu puteai memora anii si numele tocmai din cauza dispretului pentru cei care au scris ceva pentru care nu aveai o dovada concret-senzoriala.

diamantul alb
26-01-2010, 22:09
apropos de ,,urmasii romei,, la cat de ,,frumosi ,, sunt negrii si cu ochii maro zau ca nu vreau sa am de a face cu ei:ipb_laugh:doamne fereste de asa stramosii:ipb_laughbounce:

jipax
26-01-2010, 22:21
Candva, Napoleon desfiinta Imperiul Roman, acum se desfiinteaza energia lasata in urma. Ceea ce observam ca se petrece cu lumea asta in care ne-am trezit candva la nastere, face parte dintr-un plan mult mai vechi si mai mare decat pot intelege cei enumerati mai sus de Mărchidanu M. (http://forum.ush.ro/member.php?u=406617)
Cine cunoaste macar o parte din adevar poate ramane calm in ceea ce-l priveste, dar nu poate asista indiferent la inocularea cuiva cu aceleasi iluzii. In perceptia lor, ei se bucura satisfacuti si daca este afisata indiferenta fiind lasati sa-si continue planul.

mihapred
26-01-2010, 23:19
Eu am fost corigent la istorie ! :ipb_bigsmile:
Si zic... mai intai sa poti renunta la ideea ca aici ar fi 'ipoteze' si 'teorii'.Eu nu am fost corigentă la istorie probabil pt. că am avut o profă destul de deșteaptă ca să ne explice istoria și cu inima, dar și cu rațiunea. De asemenea adeseori îmi făceam copiuțe cu date istorice exacte.
Este binecunoscut că istoria e o știință socială - asta înseamnă că faptele, izvoarele istorice sunt interpretate adeseori după ”moda timpurilor”. Am folosit o exprimare plastică tocmai pentru a sublinia faptul că ”interpretările” istoriei (după cum observi renunț la ”ipoteze” și ”teorii” - nu-mi este deloc greu) sunt într-o continuă mișcare. Dintre toate științele, consider istoria ca cea mai apropiată de artă. Dacă ezitările mele deranjază, mă voi folosi de umorul rabinului și voi spune: și tu ai dreptate!
Poate că nu am fost destul de atentă la numele topicului...

PS Cel mai probabil ezitările mele vin și dintr-un dezvoltat simț al ridicolului: oare suntem atât de aproape de ”buricul pământului”? E un gând care vine din decență și nu din falsă modestie.

Mărchidanu M.
26-01-2010, 23:52
Eu am fost corigent la istorie ! :ipb_bigsmile:
Si zic... mai intai sa poti renunta la ideea ca aici ar fi 'ipoteze' si 'teorii'.Eu nu am fost corigentă la istorie probabil pt. că am avut o profă destul de deșteaptă ca să ne explice istoria și cu inima, dar și cu rațiunea. De asemenea adeseori îmi făceam copiuțe cu date istorice exacte.
Este binecunoscut că istoria e o știință socială - asta înseamnă că faptele, izvoarele istorice sunt interpretate adeseori după ”moda timpurilor”. Am folosit o exprimare plastică tocmai pentru a sublinia faptul că ”interpretările” istoriei (după cum observi renunț la ”ipoteze” și ”teorii” - nu-mi este deloc greu) sunt într-o continuă mișcare. Dintre toate științele, consider istoria ca cea mai apropiată de artă. Dacă ezitările mele deranjază, mă voi folosi de umorul rabinului și voi spune: și tu ai dreptate!
Poate că nu am fost destul de atentă la numele topicului...

Si eu am fost aproape corijent la istorie dar asta nu m-a impiedicat sa-mi pot forma o imagine asupra aparitiei si evolutiei diverselor popoare si culturi.
Dimpotriva, rezultatele slabe la istorie m-au indreptat spre geologie, arheologie, antropologie, areologie, genetica, lingvistica, etc., si punind cap la cap totate aceste lucruri se pot obtine date exacte, riguroase stiintific, despre evolutia rasei umane, iar rezultatele acestui model integrator prezinta natiunea daco-romana ca fiind cristalizata din populatia relativ omogena ce locuia in europa centrala, la sud si est de muntii Carpati, la orizontul mileniilor 8-6 i.e.n. .
Un Istoric riguros ce folosea strict metode stiintifice a fost Vasile Pirvan. De atunci metodele stiintifice de studiu al istoriei s-au diversificat si au crescut in precizie, facind ca analizele si povestile istoricilor sa cada in domeniul artei literare si numai istoricii invechiti continua sa spuna povesti.
Nu uitati: conform DEX, Istorie= Poveste.

diamantul alb
27-01-2010, 12:00
-Eu nu vad de ce nu am invata odata macar de acum incolo din anul asta 2010 sa ne facem ,,propaganda,, popularizarea propriilor valori,interese etc
-Si de ce ne ,,imprumuta,, valorile_...si de ce ne vedem artefactele la muzeele din afara....

nicandra
27-01-2010, 13:08
Unele răspunsuri la întrebările puse în acest topic le veţi găsi citind teza de doctorat scrisă de Paul Cristian Damian (http://www.mnir.ro/publicat/autori/damian.html) GETO-DACII ÎN CONFIGURAŢIA DEMOGRAFICÃ A DACIEI ROMANE

şi care , în capitolul CONCLUZII începe astfel:

" Analiza surselor, atât a celor istorice, cât şi a celor de ordin arheologic, indicã o persistenţã a elementului autohton geto-dacic, fãrã însã exagerãri de un ordin sau altul."

http://www.mnir.ro/publicat/damian/cuprins.html



LECTURĂ PLĂCUTĂ !:ipb_book:

danuzia
27-01-2010, 22:01
Fara prea multe cuvinte.......

hFPf1q8WqVI

jipax
28-01-2010, 18:25
Tot din ciclul "fara prea multe cuvinte", dar mai multe printre randuri, in templele mayase datate din 10500 i.d.H. s-au descoperit figuri europene cu barba si aveau chiar si caciuli. :)

diamantul alb
28-01-2010, 18:40
caciuli...dacice:ipb_biggrin:

arhanghel
28-01-2010, 19:48
Tot din ciclul "fara prea multe cuvinte", dar mai multe printre randuri, in templele mayase datate din 10500 i.d.H. s-au descoperit figuri europene cu barba si aveau chiar si caciuli. :)

Jipax, aberezi, aberezi!…Erau cumva strămoşii tăi ? Nu te laşi deloc !
Civilizaţia Maya a apărut în jurul anului 2600 î.Hr. Eşti sigur că nu ai greşit topicul?
Ştii tu ceva în legătură cu pietrele de temelie ale lumii antice, care datează, se spune, din anul 10.500 i.Hr. Dacă ai ceva interesant de spus, documentat bineînţeles, bine, dacă nu, ar fi păcat să îţi Zic-Pa! Definitiv!

Mărchidanu M.
28-01-2010, 21:05
Tot din ciclul "fara prea multe cuvinte", dar mai multe printre randuri, in templele mayase datate din 10500 i.d.H. s-au descoperit figuri europene cu barba si aveau chiar si caciuli. :)

Nu exista temple Maya datate ca fiind construite in anii 10500 i.d.H.
Probabil ai vrut sa scrii 1500.

Daca ai imagini cu acele figuri te rog sa le postezi pe forum, alfel te invit la moderatie.

jipax
29-01-2010, 16:40
Jipax, aberezi, aberezi!…Erau cumva strămoşii tăi ? Nu te laşi deloc !
Civilizaţia Maya a apărut în jurul anului 2600 î.Hr. Eşti sigur că nu ai greşit topicul?
Ştii tu ceva în legătură cu pietrele de temelie ale lumii antice, care datează, se spune, din anul 10.500 i.Hr. Dacă ai ceva interesant de spus, documentat bineînţeles, bine, dacă nu, ar fi păcat să îţi Zic-Pa! Definitiv!

Daca reactionezi asa pentru un zero tastat din graba, nu-ti irosi "arta" din dotare cu mine ci cu arhanghelul din tine, instruindu-l cumpatat, macar sa sesizeze o greseala de tastare dintr-un text, ca la altceva ce pretentie sa mai am.


Poti "Zice-Pa" in gand oricand, nu sunt interesat de cultura genului tau decat in cazuri speciale.


Rog a se sterge acel zero sau la alegere, pentru ca de fapt ai mare dreptate: am gresit topicul.
Se poate sterge si contul.
Cu multumiri, moderatorilor si administratorilor!

mariusTut
29-01-2010, 17:58
Daca reactionezi asa pentru un zero tastat din graba, nu-ti irosi "arta" din dotare cu mine ci cu arhanghelul din tine, instruindu-l cumpatat, macar sa sesizeze o greseala de tastare dintr-un text, ca la altceva ce pretentie sa mai am.


Poti "Zice-Pa" in gand oricand, nu sunt interesat de cultura genului tau decat in cazuri speciale.


Rog a se sterge acel zero sau la alegere, pentru ca de fapt ai mare dreptate: am gresit topicul.
Se poate sterge si contul.
Cu multumiri, moderatorilor si administratorilor!De aceea exista posibilitatea ca, inainte de a da click pe Trimite raspuns, alaturi ai posibilitatea sa dai click pe Previzualizare mesaj.
Daca nu ai facut asta, exista in continuare, posibilitatea sa dai click ulterior, pe modifica, pentru a reedita sau modifica mesajul.
Poate doar graba de a pune pe cineva, sau pe ceilalti la punct ar putea face sa nu recitesti ce ai postat.
Daca nu e nici asta, inseamna ca a fost citit in graba articolul care ti-a furnizat acele informatii si, la lectura s-a citit un zero in plus, producand decalajul care - degeaba te superi - face ca, neconditionat , sa faca pe oricine sa spuna ca e o aberatie.
Insa, ca o parere personala, insa defel necunoscut mie procedeul la care ai apelat ca sa postezi, pe Arhanghel cred ca nu acel zero l-a intrigat, ci invitatia ta la a citi printre randurile ciclului 'fara prea multe cuvinte', care pare sa spuna multe cand, de fapt, poate nu spune nimic; poate asta a iritat.
Daca ai observat, Arhanghel nu e singurul care a vazut asta.
Incercati (tu si cei ce vor mai posta) sa va referiti doar la subiect, articole, dar nu la persoanele care fac acele afirmatii; afirmatiile pot fi aberante, insa nici tie, nici altuia nu trebuie 'sa i se ia capul', cum se spune, pentru asta!


Extras din Regulamentul de functionare a forumului: (valabil pentru toti cei ce citesc aceste randuri !)



Scrie mesajele intr-un limbaj nederanjant pentru ceilalti utilizatori;
Nu porniti discutii incendiare sau in contradictoriu pe subiecte privind gusturi sau obiceiuri;
Este complet interzis si inacceptabil orice atac la persoana; discutati ideea si nu persoana;

arhanghel
30-01-2010, 07:12
Daca reactionezi asa pentru un zero tastat din graba, nu-ti irosi "arta" din dotare cu mine ci cu arhanghelul din tine, instruindu-l cumpatat, macar sa sesizeze o greseala de tastare dintr-un text, ca la altceva ce pretentie sa mai am.
Poti "Zice-Pa" in gand oricand, nu sunt interesat de cultura genului tau decat in cazuri speciale.
“Eu nu distrug corola de minuni a lumii!”
Aşa cum bine spunea filosoful roman Lucio Anneo Seneca “Errare humanum est, perseverare autem diabolicum”- Eroarea este omenească, perseverenţa (în eroare) este diabolică.
Uite că în Raiul care s-a dorit să fie, încă de la început, pe topicul de ,,Artă, Cultură şi Ştiinţă” se mai aud şi voci din Iad! În calitatea mea de Arhanghel şi susţinut, cred, de interesele bunului mers forumistic, nu pot să accept aşa ceva şi este normal să îmi zburlesc penele atunci când mă confrunt cu o astfel de situaţie!
Măcar aici, pe acest subforum de Artă, Cultură şi Ştiinţă” daţi dovadă de convenienţă şi abţineţi-vă să vă ironizaţi colegii sau să folosiţi mesaje de tip „Ngâ!”, ce pot fi interpretate ca şi ofensă ! Dacă aveţi ceva interesant de spus, bine, iar dacă nu, sunt o mulţime de topice unde vă puteţi desfăşura la modul histrionic, după ,,pohta” inimii d-voastră şi porţia de adrenalină cea de toate zilele! A fi tolerant nu înseamnă a tolera intoleranţa altora.
L-am avertizat din start pe Marius că discuţiile de pe acest topic ar putea degenera foarte uşor, deoarece pe toate blogurile sau forumurile posibile cu privire la acest subiect s-a ajuns, într-un final, la discuţii suburbane! Ce s-a întâmplat aici este o nimica toată!
Uite că Mihaiela (mihapred) a fost pe aceeaşi lungime de undă şi s-a găndit la acelaşi cuvinte ca şi mine, scriind “Eu nu distrug corola de minuni a lumii!”pe topicul de “Artă, Cultură şi Ştiinţă”. O salut şi o respect pentru atitudinea înţeleaptă (mă duc să citesc, mă documentez şi după aceea mai vorbim!) pe care a manifestat-o pe acest topic şi nu numai, cu dacii cei bărboşi, descoperiţi în templele mayaşe, printr-o greşeală de tastare, în anul 10.050 î.Hr ( en.BC – Before Christ), după spusele lui Jipax, cu tot cu căciulile lor “pileus” pe cap!
Acest titlu al poeziei lui Blaga se învârte de două zile prin mintea mea, de la prima confruntare pe care am avut-o pe acest topic cu geoo, pe care îl salut cu respect şi vă pot anunţa, deşi nu vă interesează, că ne-am dat mâna virtual, într-un dialog care a avut loc private message şi ştiţi de ce? Pentru că îmi doresc foarte mult ca, prietenii şi colegii mei haretişti să ţină aproape, lucru care este valabil şi pentru
d-voastră d-le Jipax, chiar dacă uneori ne mai burzuluim şi ne contrăm forumistic! Suntem o mare familie, familia haretistă şi ca în orice familie ne mai certăm şi pe urmă ne împăcăm!
Hai las-o domnu’ Jipax! De-a lungul timpului nu te-am văzut să greşeşti măcar o virgulă, pentru că nu eşti prost deloc, ci doar un pic cam egocentric, vanitos şi clorotic şi un pic cam...! Şi nu în gând, ci cu glas tare!
Pe cine vrei să prosteşti , sau vrei să mă simt vinovat? Poate că pentru o persoană neavizată eşti mai greu de desluşit, dar pentru o persoană antrenată prin studiu eşti ca şi o carte deschisă, iar ironia ta transpare de la o poştă! Acum ai uitat să mai fii atât de vigilent, decât deobicei, şi te-ai scăpat un pic! De data aceasta nu mă voi da vinovat, doar din dorinţa de a nu genera furtuni forumistice eliminatorii!
Ce-ai scris tu acolo, că ai tastat greşit, să mă instruiesc cumpătat, că la altceva ce pretenţii să mai ai din partea mea şi că nu eşti interesat de subiect? Atunci ce-ai mai căutat pe aici? Păi nu eşti, normal că nu eşti interesat de genul acesta de , "Artă,Cultură şi Ştiinţă"! Domnia ta are un anumit gen de “superioritate” nerecunoscută de nimeni, omnipotentul Jipax, care transcede umanul şi “profanul” şi se consideră deasupra tuturor! Mama Gaia, pământul primordial, nu mai poate încape inteligenţa lui Jipax şi noi, biata rasă umană, de hominizi sapiens sapiens, deabia ajungem ca şi nivel intelectual la înălţimea genunchilor broaştelor ciripitoare, nu ca şi domnia sa, care se situează cu ţeasta, nemuritor şi rece, la înalţimea astrelor din galaxia ,,Calea Lactee” . Ai dreptate, nu poţi emite pretenţii atâta vreme cât nu deţii competenţele necesare!
Dar de ce sunteţi interesat d-voastră? Sunteţi interesat numai sa trageţi filosofic din suzetă, să peroraţi şi să persiflaţi nedesluşit pe forum, doar din dorinţa de a epata?
Şi cine v-a oprit d-le ca, să stărniţi astfel de discuţii interesante, care să se ridice la „înălţimea” pretenţiilor d-voastră? Aţi fi putut discuta chiar despre ce vă doare, depre filozofie! Credeţi că nu aveţi colegi, atât de competenţi, încât să nu vă fi făcut faţă unei astfel de provocări intelectuale? Sunteţi atât de evoluat, sau faceţi parte şi d-voastră din corul de voci ridicat împotriva noastră, acela de stigmatizare a haretiştilor, tratându-i pe colegi ca şi pe nişte intelectuali de mâna a doua?
Ok, ai greşit data! Ţi se acordă prezumţia de nevinovăţie şi în loc de 1050 ai tastat 10500, deşi cred că d-l Mărchidanu îţi dăduse deja soluţia ieşirii din impas şi în plus, deoarece această dată de 10.500 i.Hr este frecvent folosită ca şi bază de susţinere a unor teorii cu privire la civilizaţiile străvechi, sfărşitul lumii, ş.a.m.d. !
Normal că aberezi, printre rânduri, deoarece popoare din trecut ca şi dacii erau considerate “capete moţate”, în timp ce maya erau “capete turtite”, aşa că nu văd cum ar fi ajuns un cap moţat într-un templu cu capete turtite! Nu eu susţin această terorie, ci doar o redau!
Dar cum ai fi dorit să reacţionez, să fiu hiperpasiv şi obedient, să îţi accept ironia care transpare de la o poştă ?!
Îmi sugeraţi să mă autoanalizez şi să privesc introspectiv ca şi cum aş fi un psihastenic.
D-le, eu am tranzitat cu mult timp în urmă, conform preceptelor lui Freud, chiar şi fără a le cunoaşte la vremea aceea, de la stadiul de eu (I-ego), omul aşa cum este, sincer cu sine însuşi, autentic, la acela de Super-Eu (Super ego), omul aşa cum ar trebui să fie, matur, raţional şi rezonabil.
Urmaţi d-voastră!
Jipax, dispariţia ta nu rezolvă problema! Este foarte posibil să "o ştergi" de pe acest forum, dar cu un astfel de comportament îţi va fi foarte greu să "o ştergi" prin viaţă!
PS. Uitaţi d-le Adi (roadiro) de ce nu mi-am dorit niciun fel de statut pe acest forum! Eu nu am cerut nimic în schimb şi tot ceea ce am realizat s-a datorat unei infinite iubiri faţă de semenii mei, dar cu o condiţie; să dea dovadă de o "Minima moralia"! Oare am cerut prea mult?

__________________

Lorena
30-01-2010, 12:58
Nu-mi place ce citesc aici. Sincer, regret ca exista neintelegere. De ce nu stiu oamenii sa aprecieze lucrurile frumoase? De ce trebuie sa arate care e mai mare si mai tare? Sa iasa in fata, cu orice pret? Orgoliul nu face bine la sanatate. Si nici la minte, zic eu.
Fiecare si-a spus oful. Suntem oameni maturi. Chiar e necesar sa ne comportam ca niste copii?
Vreau ca discutiile care nu au nicio legatura cu topicul sa se termine aici.
Multumesc frumos!

diamantul alb
31-01-2010, 21:18
dacii cu romanii:ipb_laugh:la razboi...si in ziua de azi:ipb_biggrin:

mariusTut
31-01-2010, 21:25
dacii cu romanii:ipb_laugh:la razboi...si in ziua de azi:ipb_biggrin:Vrei sa spui dacii liberi, in proportie de 86 la suta !

diamantul alb
31-01-2010, 21:31
pariez pe dacii liberi penrtru ca sunt mai robusti:ipb_biggrin:

Mărchidanu M.
31-01-2010, 23:33
dacii cu romanii:ipb_laugh:la razboi...si in ziua de azi:ipb_biggrin:

Care Romani?
Poate vrei sa zici Dacii Liberi se cearta cu Dacii Romanizati, exact la fel cum fac Irlandezii intre ei.

mariusTut
01-02-2010, 13:31
pariez pe dacii liberi penrtru ca sunt mai robusti:ipb_biggrin:
Dacii Liberi

Noi n-am avut nevoie
Sa luam adeverinte
Ca vietuim acasa,
În patrie la noi,
Am fost si vom ramâne
De-a pururi dacii liberi
Si iubitori de pace,
Si vrednici de razboi.

La Sarmisegetuza,
La focuri, cu Zamolxe,
Si stelele din ceruri
Din sânge ni se rup.
Nu ne-au învins romanii
Si-am râs de toti barbarii
Strigând la ei cu steagul
Facut din cap de lup.

Aceasta dam de stire,
De sub pamântul nostru,
Urmasilor în care
Reinviem acum.
Femeile iubindu-si
Sa nasca dacii liberi
Spre razbunarea noastra
Pe cel din urma drum.

Numiti si tara noastra
Cu numele ei dacic
Iubiti pe nou venitii
Dupa atâtia ani,
Dar vesnic tineti minte
Ca peste dacii liberi
Au tot calcat invazii
Si altfel de romani.

Noi am ramas în glie
Si devenim padure,
Si devenim recolte,
Sa va hranim pe voi,
Si temelia tarii
S-o întarim cu oase
Si iubitori de pace,
Si vrednici de razboi.

Cu tot ce nazareste
Din firea noastra veche,
Dam Romelor de stire,
Prin ierburi murmurind,
Ca numai oboseala
Ne-a asezat sub scoarta,
Dar daca e nevoie
Ne vom scula oricând !



Adrian Paunescu

(http://paunescuadrian.blogspot.com/)

mariusTut
01-02-2010, 15:37
Civilizatia de sub Marea Neagra

Robert Ballard, cel care a descoperit epava Titanicului, este un savant ale carui metode, desi controversate, au dat roade pana acum. Pentru ca ipotezele sale, de cele mai multe ori diferite de ale majoritatii cercetatorilor, erau demonstrate in final de descoperirile facute, descoperiri care-i faceau pe multi sa-si bage capul in nisip, facandu-se ca uita ca tot ei erau printre cei mai vasnici contestatari ai ipotezelor emise. In urma cu cativa ani, Ballard a mai emis o ipoteza, anume aceea ca Potopul descris de Biblie ar fi fost localizat pe actualul teritoriu al Marii Negre. Asa ca o echipa condusa de Ballard a poposit pe tarmul Turciei, reusind sa filmeze, la mai putin de 20 km de tarm, mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive.

Mai exact, era vorba despre o stânca cioplita si de doua unelte de piatra dotate cu câte o gaura, probabil pentru suportul lor lemnos. In plus, submarinul a reusit sa filmeze si niste bârne foarte bine conservate de apa marii, pe care se vad semne de pNicucrare artificiala. Aceste descoperiri arata ca, in urma cu multi ani, Marea Neagra a fost un lac al carui tarm era locuit. In perioada de sfârsit a erei glaciare, datorita incalzirii atmosferei si topirii ghetarilor nivelul Mediteranei a crescut fara precedent. Apoi, in urma cu 7000 de ani, datorita presiunii apei – si probabil in urma vreunui cutremur - fâsia de pamânt care separa Mediterana de lac a fost efectiv pulverizata si apele sarate ale Mediteranei au inundat micul lac, transformându- l in ceea ce este astazi. Torentul a fost fantastic.

Forta apei a depasit de 2 – 300 de ori pe cea a cascadei Niagara, calculându-se ca pentru echilibrarea nivelelor apelor ar fi fost nevoie de aproximativ 40 de zile. In sprijinul acestei teorii, cercetatorii arata ca in anumite zone ale fundului Marii Negre, exista ape dulci, ramasite ale vechiului lac. Din cauza lipsei curentilor si a oxigenului, acele ape au ramas neamestecate cu apa marii.

Mai mult, mediul de acolo este lipsit de oxigen, ceea ce inseamna ca exista conditii optime de conservare a habitatului de acum câteva mii de ani. Echipa lui Ballard a descoperit pe fundul Marii Negre, cateva specii de scoici, unele disparute, altele pe cale de disparitie, dar toate cu o vechime cuprinsa intre 7.500 – 15.000 de ani, ceea ce i-a facut pe cercetatori sa afirme ca Marea Neagra a fost, pe vremuri, un lac cu apa dulce. Mai mult, cativa membri ai echipei lui Ballard sustin ca acesta este convins ca actuala Mare nu a existat in urma cu 10 – 15.000 de ani, aici traind o civilizatie prospera, careia ii apartin constructiile ciudate semnalate de sonar pe fundul apei. Si ca totul sa fie si mai incurcat, s-a pronuntat cuvintul Atlantida.

Harta intocmita cu ajutorul sonarelor a lasat sa se intrevada ca pe vremuri, fundul marii era, in fapt, “ un tarm plat, cu o plaja de nisip care cobora lin”, dupa spune insusi coordonatorul lucrarilor.

Potopul a inceput in Romania

Biblia vorbeste despre un mare potop caruia nu i-a supravietuit decat Noe si familia sa. Mergand pe firul Bibliei, constatam ca, dupa ce fiii lui Noe s-au despartit si a plecat care incotro. Numai ca, desi in afara lor nu mai ramasese nici un om pe Pamant, fiii lui Noe s-au intalnit, totusi, cu oameni. dar nu de inadvertentele Bibliei ne vom ocupa in acest material. Analizind scrierile vechi ale fiecarui popor, constatam ca la fiecare gasim cate un potop din care s-au salvat foarte putini. Ce e mai interesant, e faptul ca legendele românesti vorbesc, la randul lor, despre diverse inundatii catastrofale, dar cine sa ia seama la niste ‘povesti’, cum le spun majoritatea românilor.

Si totusi, atunci cand aceste “povesti” sunt demonstrate fizic, cu vestigii fizice descoperite, lumea stiintifica amuteste, da putin inapoi si apoi incearca sa demonstreze noua ipoteza, uitind ca tot ea refuza sa accepte niste idei ce pareau a depasi realitatea construita cu migala, de unii pseudo-cercetatori, timp de ani de zile.

Sfirsitul Atlantidei si inceputul Potopului

Michael Robinson este profesor la Universitatea Ohio si este specializat in inundatiile catastrofale care s-au abatut asupra Pamantului din cele mai vechi timpuri.

A fost unul dintre cei care au imbratisat ipoteza emisa de Robert Ballard, cand acesta afirma ca Potopul Biblic a inceput in bazinul Marii Negre. Numai ca, spre deosebire de Ballard, Michael Robinson a preferat pentru cercetarile sale nu tarmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar o epava de corabie veche de cateva mii de ani, ci tarmul nordic românesc, in apropiere de insula Serpilor, si unde aparatura a inregistrat niste constructii ciclopice stranii, piramide si catadele ce par de neinchipuit pentru zilele noastre.

“In cercetarile mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arata ca toate civilizatiile isi au radacinile pe teritoriul patriei dumneavoastra si am avut acces la toate descoperirile facute in România, din acest punct de vedere, descoperiri de care românii nici macar nu au auzit”. Robinson face mai mult. El isi face cercetarile in lungul bazinelor riurilor românesti, despre care considera ca sunt ramasite ale unui fluviu imens care strabatea continentul eurasiatic sau chiar ale unui lac cu apa dulce care acoperea România in urma cu mai multe zeci de mii de ani. Ipoteza sa este destul de indrazneata, dar nu singulara. Afirma ca pe teritoriul României Mari ar fi fost fantastica Atlantida si ca cetatile descoperite in munti nu sunt decat ramasite a ceea ce a mai ramas din stravechea civilizatie, dupa scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune aceasta ipoteza cu o alta, cea a originii Potopului, punind egalitatea intre cele doua evenimente.

“Ceea ce oamenii au numit Noe si familia sa, au fost, in fapt, singurii atlanti care au supravietuit cataclismului. Iar arca a fost construita din lemn de cedru la dumneavoastra, in România, locul de unde a inceput si marea inundatie a Pamantului”.

Padurea ingropata

La mijlocul anilor `80, autoritatile centrale de la Bucuresti au decis, cu o simpla semnatura, sa stearga sate intregi de pe harta României, sa stramute populatia, sa distruga vestigii arheologice cu o vechime de cateva mii de ani. Si totul in numele unui asa zis proiect de canalizare a Argesului, de faurire a maretului canal Dunare – Bucuresti.. Atunci, in mai putin de o saptamana, cateva localitati au disparut definitiv din peisajul administrativ românesc. Nu au fost iertati nici macar mortii.

“Cu buldozerele si excavatoarele i-au dezgropat, domnule. I-au incarcat in camioane, ca erau morti de zeci de ani sau de o saptamana, pe toti i-au urcat in camioane si nu i-am mai vazut de atunci. L-au luat pe tatica si pe aia batrini, nu si-ar gasi niciodata odihna”, spune cu obida Nicusor Tudor, un batrin de 74 de ani din Mihailesti, care inca se mai tine bine, ca toti cei de prin partea locului. Numai ca, dupa ce au sapat vreo 5 – 6 metri in adancime, cupele excavatoarelor au inceput sa se umple cu tot felul de resturi vegetale. Nimeni nu s-a sesizat in afara inginerilor care coordonau lucrarile. Acestia au inteles ca acolo, la adancime, este ceva. Si au chemat arheologii. Nu mica a fost surpriza tuturor cand, continuin cu atentie sapaturile, au constatat ca la o adancime 15 – 25 de metri, se gasea nici mai mult, nici mai putin, decat o... padure preistorica. Mai mult, nisipul care le acoperise conservase atat de bine lemnul copacilor, incat acestia, eliberati de sub pamant, pareau inca in viata si se puteau deosebi soiurile.

Marea inundatie glaciara

Specialistii adusi de la Bucuresti au descoperit soiuri vechi de stejar, fag, gorun si tei. Datarea cu carbon a aratat ca nisipul care acoperise padurea de foioase avea o vechime cuprinsa intre 10.000 – 12.000 de ani. Padurea descoperita sub fosta albie a Argesului, facea parte, se pare, din noua flora. Si atunci a mai venit o inundatie, mai recenta, in urma cu 10 – 12 milenii. Ceea ce insemna ca padurea in sine era mult mai veche.. Putini au fost cei care si-au pus atunci intrebari referitoare la cum ajunsese padurea sa fie acoperita de ape. Se stia ca teritoriul României a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se cunostea si motivul inundatiei. Nimeni nu banuia ca peste cateva zeci de ani, Ballard urma sa vina si sa emita o ipoteza fantastica, anume ca aici, avusese loc marele Potop descris de Biblie. Parte din cauza topirii ghetarilor si cresterea nivelului Mediteranei mult peste nivelul normal, fapt care a generat surparea limbii de pamant care o unea cu Marea Neagra. Apele din sud au facut ca nivelul vechiului Pont Euxin sa creasca pana peste poate si apele sa se reverse pe teritoriile din jur. Dar ulterior apele s-au retras si au permis aparitia unei noi flore si a unei noi faune.

Apele din sud au facut ca nivelul vechiului Pont Euxin sa creasca pana peste poate si apele sa se reverse pe teritoriile din jur. Dar ulterior apele s-au retras si au permis aparitia unei noi flore si a unei noi faune. Padurea descoperita sub fosta albie a Argesului, facea parte, se pare, din noua flora. Si atunci a mai venit o inundatie, mai recenta, in urma cu 10 – 12 milenii... Probabil ca dintre cei care catesc aceste randuri sunt multi care au vazut pe viu o inundatie. Si atunci au remarcat si cantitatea de nisip si mil care ramane dupa ce se retrag apele. Sa fie de vreo 20 – 30 de centimetri cel mult. Asta in conditiile in care apa ajunge sau chiar depaseste doi metri. Si atunci nu pot sa nu-mi pun o intrebare: oare ce cantitate de apa s-a revarsat asupra zonei argesene, pentru ca nisipul ramas in urma ei sa aiba o adancime de 15 – 20 de metri.. Calculati singuri si veti ajunge la o adancime a apei cuprinsa intre 100 – 150 de metri. Ce ape puteau alimenta o astfel de inundatie?

Tsunami pe Arges?

Descoperirea padurii preistorice sub pamanturile Argesului, i-au determinat pe specialisti sa efectueze cercetari si in alte zone apropiate. Rezultatele au fost fantastice: padurea se intindea pe o suprafata mare, intre localitatile Glina-Bobesti, Jilava, Domnesti, Mihailesti-Cornetu. In plus, prospectiunile arata ca se intinde mult in sud, aria terminindu-se, probabil, undeva pe teritoriul Bulgariei. In toate locatiile, rezultatul cercetarilor a aratat un singur lucru: apele au acoperit zonele intr-o perioada extrem de scurta de timp, pe care arheologii au estimat-o la doar cateva saptamani.

“Ori asa ceva, nu se putea intampla din cauza topirii gheturilor, afara doar de cazul in care Terra nu a fost lovita de vreu meteorit. Ori din ce stim noi, in perioada de acum 10.000 – 12.000 de ani, nici un meteorit nu a lovit Pamantul”, afirma Codrin Niculescu, paleontolog si biolog. Domnia sa insa, are o terorie foarte interesanta, desprinsa parca din filmele SF. Ipoteza sa pleaca de la basoreliefurile si scrierile foarte vechi in care nici un popor din antichitate nu mentioneaza Luna, celebrul astru al noptii. Ori, daca Luna ar fi fost atunci in apropierea Pamantului, este imposibil ca acest lucru sa nu fi fost remarcat de cei vechi, buni astrologi, care urmareau mersul astrelor pe cer si influenta lor asupra vietii oamenilor. Si atunci, inseamna ca Luna nu a fost dintotdeauna satelitul natural al Pamantului.

“Mai mult ca sigur ca, in momentul in care Terra a primit Luna, Pamantul intreg a cunoscut activitatea dezastruoasa a marilor valuri. De exemplu, urmele lasate in Hawai atesta ca pe acolo au fost valuri ucigase – cum le spunem noi – sau tsunami, cum le numesc japonezii, inalte de cateva sute de metri. E posibil ca pe Arges sa avem de-a face tot cu un val imens, nu cu o inundatie catastrofala” .

In sprijinul teoriei sale, domnul Niculescu aduce lipsa aproape completa a sedimentelor de animale marine pe linia pe care se intinde padurea preistorica. “Lipsa aceasta ne arata clar ca zona nu a fost una marina, permanenta, ci a fost inundata pur si simplu intamplator. Iar compozitia nisipului sarat a conservat foarte bine copacii”.

Bizara fortificatie de lemn

Dar nu padurea subterana a fost cea mai interesanta descoperire a arheologilor veniti la fata locului. Intr-una din zile, sapatorii au scos la iveala o constructie bizara din lemn, alcatuita sub forma unei mici fortificatii.

Cu toate astea, nu s-au gasit deloc schelete umane sau de animale, in conditiile in care s-a presupus ca respectiva constructie nu s-a ridicat singura.

“Unde au disparut cei care au construit ciudata fortificatie de lemn, este iarasi o intrebare fara raspuns. Pe de o parte, e posibil ca valul urias sa-i fi surprins pe locuitori iar ulterior trupurile lor, luate de apa, sa fi fost mancate de animalele marine. Dar la fel de posibil este ca locuitorii sa fi aflat din timp despre iminenta valului ucigas si sa se fi retras pe inaltimile muntilor. Si atunci, daca acceptam cea de a doua ipoteza ca fiind mai plauzibila, de unde puteau sti niste primitivi ca oceanul va matura zona Agesului?”

Referitor la cetatea descoperita, locuitorii sunt convinsi ca nu a fost vorba de o fortificatie in sine, ci despre casa lui... Noe. Numai asa poate fi explicata lipsa pietrelor din fortificatie, prin aceea ca era vorba doar de o casa de locuit, fortificata impotriva actiunilor unor animale. Unii oameni de stiinta sustin ca in perioadele de mari transformari continentale, animalele – si mai tarziu oamenii – paraseau unele zone periculoase pentru altele mai ferite de primejdii. Asa s-a intamplat, probabil, si cu fortificatia de lemn, locuitorii acesteia migrand, pur si simplu catre o zona mai sigura. Pornind de la padurea antica descoperita pe linia Argesului, ulterior s-au facut sapaturi in partea opusa, pe Valea Prutului.

Si... surpriza. au fost descoperite depuneri stratificate de nisip cu aceeasi compozitie ca si cel din sudul tarii si datind din aceeasi perioada de timp, respectiv sfirsitul paleoliticului si inceputul neoliticului. Doar paduri nu au fost gasite de data asta, dar probabil ca zona nu era una impadurita, ci una de cimpie.

“In acel moment am fost pusi in fata unei intrebari fara precedent. Ce fel de val putea sa mature intreg cuprinsul tarii si sa aiba o inaltime de peste 100 de metri? Cum s-a format acel val? A devastat doar teritoriul României sau toata Europa? A fost un val oceanic, cu apa sarata sau un val cu apa dulce?”

Copacii milenari

Dincolo de ipotezele cercetatorilor, locuitorii din Mihailesti continua sa scoata din carierele de piatra trunchiurile vechi de mii de ani si sa le arda in sobe. Pe ei nu-i impresioneaza faptul ca distrug acele vestigii arheologice aproape unice in lume. Lor le e frig si nu au cu ce se incalzi. Le e foame si trebuie sa gateasca inca pe plite, pastrate si acestea din batrini, dar niste batrini mai apropiati de zilele noastre. Si distrug copaci care au cativa metri grosime, asa cum probabil nu vor mai creste niciodata pe aceste meleaguri. Florea Dumitru, imi spune:

“Domnule, noi suntem unicat in lumea asta. Noi nu mergem la padure ca sa taiem vreun copac. Noi mergem sa dezgropam copacii de care avem nevoie pentru foc. Si numai Bunul Dumnezeu stie cum au ajuns pomii astia sub nisip. Cei mai batrini spun ca asa au ramas de la Potopul cel mare de pe vremea lui Noe.” Deocamdata nici o ipoteza nu a fost pe deplin demonstrata. Iar numarul copacilor milenari descreste de la o zi la alta... Trebuie oare sa condamnam localnicii pentru ca incearca sa supravietuiasca distrugand urmele trecutului? La urma urmelor, nu asa au facut dintotdeauna oamenii? Fiecare civilizatie noua a distrus-o pe cea veche. Si se pare ca nu din rautate, ci din simpla dorinta de a supravietui.

De la SRPopa cetire

diamantul alb
03-02-2010, 19:13
Citisem ceva pe tema aceasta,interesante articolele:ipb_bigsmile:

elke
04-02-2010, 00:13
Interesant

diamantul alb
04-02-2010, 19:42
Carte in format elecronic pe net;
-Dr. Morcov C. Florea-Testamentul dacilor-193 pg.:ipb_bigsmile:

melia29
04-02-2010, 21:12
.........

mihapred
06-02-2010, 23:22
Am reușit să citesc vreo 127 de pagini din „Noi nu suntem urmașii Romei” - dr. Napoleon Săvescu. La început m-a captivat și, într-adevăr ipoteza ca dacii să fi vorbit latina înainte de venirea romanilor este interesantă. Mai este încă mult până ce aceste lucruri să fie dovedite de istorici. Napoleon Săvescu este un medic român care trăiește în USA, este un patriot și, probabil, îi este dor de țară în fiecare zi. Trăind în America, a cunoscut din belșug și partea neplăcută a capitalismului, mai ales a capitalismului celei mai mari puteri contemporane. Cred că acest lucru l-a încrâncenat împotriva Romei antice. Această încrâncenare nu este în favoarea unei lucrări științifice. Dragostea de neam și de țară nu e cea care să poată demonstra adevărul istoric.
Există în America ideea unei limbi „primare” din care s-ar trage toate limbile actuale. Această limbă se pare a fi latina. Tot in America există ipoteza că Atlantida s-ar fi aflat undeva prin apropierea Peninsulei Iberice, pe teritoriul Spaniei. Toate acestea sunt însă numai ipoteze.
Deci: îmi iubesc strămoșii (daci și romani sau numai daci - cine poate să spună că știe precis?), îmi iubesc țara, îmi place istoria și nu am aversități decât puțin față de ruși (nu față poporul rus în general, ci față de comuniștii ruși care ne-au dat înapoi cu vreo sută de ani - în '38 aveam același nivel de dezvoltare cu Belgia).
În același timp respect toate marile civilizații ale lumii din toate timpurile și sunt convinsă că ele au fost promotorul progresului uman, cu bune și cu rele. Din păcate, nimic nu e perfect în lumea noastră...
De asemenea, deși noile idei privind obârșia noastră mi se par interesante, am încă rezerve și prefer să urmăresc în continuare evoluția acestor interpretări istorice. Deocamdată nu pot să-mi ”dau cu părerea”, dar voi continua să urmăresc acest topic pentru că sunt convinsă de onestitatea celor care postează aici.

mariusTut
07-02-2010, 12:52
Am reușit să citesc vreo 127 de pagini din „Noi nu suntem urmașii Romei” - dr. Napoleon Săvescu. La început m-a captivat și, într-adevăr ipoteza ca dacii să fi vorbit latina înainte de venirea romanilor este interesantă. Mai este încă mult până ce aceste lucruri să fie dovedite de istorici. Napoleon Săvescu este un medic român care trăiește în USA, este un patriot și, probabil, îi este dor de țară în fiecare zi. Trăind în America, a cunoscut din belșug și partea neplăcută a capitalismului, mai ales a capitalismului celei mai mari puteri contemporane. Cred că acest lucru l-a încrâncenat împotriva Romei antice. Această încrâncenare nu este în favoarea unei lucrări științifice. Dragostea de neam și de țară nu e cea care să poată demonstra adevărul istoric.
Există în America ideea unei limbi „primare” din care s-ar trage toate limbile actuale. Această limbă se pare a fi latina. Tot in America există ipoteza că Atlantida s-ar fi aflat undeva prin apropierea Peninsulei Iberice, pe teritoriul Spaniei. Toate acestea sunt însă numai ipoteze.
Deci: îmi iubesc strămoșii (daci și romani sau numai daci - cine poate să spună că știe precis?), îmi iubesc țara, îmi place istoria și nu am aversități decât puțin față de ruși (nu față poporul rus în general, ci față de comuniștii ruși care ne-au dat înapoi cu vreo sută de ani - în '38 aveam același nivel de dezvoltare cu Belgia).
În același timp respect toate marile civilizații ale lumii din toate timpurile și sunt convinsă că ele au fost promotorul progresului uman, cu bune și cu rele. Din păcate, nimic nu e perfect în lumea noastră...
De asemenea, deși noile idei privind obârșia noastră mi se par interesante, am încă rezerve și prefer să urmăresc în continuare evoluția acestor interpretări istorice. Deocamdată nu pot să-mi ”dau cu părerea”, dar voi continua să urmăresc acest topic pentru că sunt convinsă de onestitatea celor care postează aici.Vezi ce s-a reusit, atat de usor sa se intample?! incat si tu si istorici chiar, sunt convinsi de ceva ce s-a 'inventat' doar acum o suta si ceva de ani?!
Reciteste linkul dat de nicandra http://www.ariminia.ro/getii/cinstirea-neamului-rumun.html ....vezi ce e de contestat; veridicitatea acelor fapte contemporane cu Alecsandri?!
Eu nu zic ca eu, sau cei care posteaza ca mine stim totul....insa, vreau ca cei care vin si-si exprima chiar indoieli, sa vina cu argumente !
Sa-mi spuna, de ex, ca romanii nu au stat doar 170 de ani, doar in sudul Daciei ci ca au stat multe sute de ani, mult mai multe decat in Grecia, sau Palestina, sau Egipt.
Sa-mi spuna ca Dacii liberi, cei din restul de 86 la suta din teritoriul actual al Romaniei, au fost atat de batuti in cap incat sa invete la ID limba pe care n-o cunosteau nici romanii incartiruiti pe teritoriul ocupat in Dacia si au gasit ca-i atat de frumoasa incat au interzis prin litera de lege si limba de moarte ca mamele sa-i mai invete pe copii, primele cuvinte in limba daca, ci in limba celor de departe, din sud...ca-i mai de viitor decat a lor !
Insa, fiecare este liber sa gandeasca cum doreste !
Poti ignora (Mihaela, nu este personal...ma adresez generic !) toate cifrele si evidentele si sa spui ca sunt teorii noi. Insa, sa nu vorbeasca nimeni inainte de a citi cu atentie, macar ce s-a postat.
Am mai intalnit eu preoti care, atunci cand era vorba de un alt cult, se apucau si dadeau 'texte' dinainte invatate pe de rost, impotriva altor 'idei' de cult, doar ca asa au fost invatati, fara sa judece, fara sa vorbeasca liber si mai ales, fara sa argumenteze.
O sa va dau alta data exemple.
Repet: orice "NU" sa fie argumentat, punctual....in mod egal, cu date pe masura.
Atunci, as putea si eu cantari si reevalua , daca este cazul, datele.

diamantul alb
07-02-2010, 18:37
EDITURA-OBIECTIV CRAIOVA-A publicat pe parcursul catorva ani carti care m-au facut sa astept mereu saptamana in care aduceau titluri noi,le gaseam la tarabe,iar cateva exemplare sunt si la Biblioteca Judeteana,nu stiu deaca editura mai exista;

1.Gen.N.Portocala-MARILE CIVILIZATII ALE TRACO-GETILOR-200pg.
2.Paul Lazar Tonciulescu-RAMANIA,paradisul regasit-200pg.
3Valentin Ovidiu Varzoaga-EXTRATERESTRUL ROMAN-N.Tesla-200pg.
4.Teodor Filip-EXPERIMENTUL TERRA vol.III-200pg.
5.Adrian Bucurescu-ATLANTII DIN CARPATII-200pg.
6.Tudor Diaconu-SCRIEREA SECRETA vol.I-200pg
7.Tudor Diaconu-SCRIEREA SECRETA vol.II-200p.g.

Acestea le-am gasit in casa,asa la prima cautare:ipb_bigsmile:

arhanghel
08-02-2010, 10:25
Pe timpul vizitei efectuate de Papa Ioan Paul al II-lea, în data de 7 mai 1999, la Bucureşti, acesta spunea că România este „Grădina Maicii Domnului”. Ştia, poate, mai multe decât noi? În mod cert, da , şi nu s-a dorit a fi doar o afirmaţie gratuită! Păstrarea unei insule de romanitate cu rădăcini adânci daco-romane, înconjurate de o mare slavă, într-o lume neprietenă, este o adevărată minune Dumnezeiască! Nu prea am auzit de istorici români, care să cerceteze uriaşa arhivă a Vaticanului, sau nu am eu cunoştinţă despre acest lucru, deşi sunt un tip documentat, dar am convingerea că o mare parte din dovezile despre istoria noastră milenară se află depozitată în cei 47 de km de tuneluri din subsolul acestui Stat papal.
În Imperiul roman, în special, există o literatură abundentă, conţinând puncte de vedere divergente, tipologii variate şi documente fabricate după pofta conducătorilor Romei antice. Din aceasta cauză, pentru istoricii moderni o “communis opinio” este imposibilă pentru a defini sau explica realităţi istorice complexe. Dincolo însă de disputele dintre savanţi pe marginea viabilităţii sau fragilităţii unui concept comod, importantă este înţelegerea lipsită de amfibolie şi descifrarea corectă a semnificaţiei şi conţinutului unor fenomene create şi trăite de strămoşii noştri.
Este sau nu Istoria noastră măsluită? La câţi “prieteni” ne-au cântat prohodul, înclin să cred că da! Statuia “Lupa Capitolina”, asemănată ca importanţă cu Colosseumul sau Columna lui Traian, nu datează din perioada Imperiului Roman, ci din secolul al XIII-lea şi cele două statui ale pruncilor Remus şi Romulus, întemeietorii Romei antice, au fost realizate într-un stil diferit faţă de statuia lupoaicei, ajungându-se la concluzia că aceştia au fost adăugaţi spre sfârşitul secolului XV. Şi atunci, pe cine să mai credem? De unde provine toată această cerbicie din partea majorităţii istoricilor din România în susţinerea unor teorii care scârţâie pe la încheieturi, nesusţinută de dovezi arheologice concludente şi zdrobitoare? O bună parte din Istoria românilor este contrafăcută, sau se află îngropată sub pământ şi cea scoasă la lumina zilei este lăsată în paragină şi nevalorificată ca şi potenţial turistic şi istoric! În şcoală se face apologia cotropitorilor romani, dar despre dacii milenari şi regii acestora se spune prea puţin sau deloc. Se motivează că ar exista prea puţine dovezi despre aceştia. Regii Daciei nu au trăit pe lună şi dovezile se află aici, ascunse sub glia strămoşească! Ştiinţa a avansat foarte mult şi în munca lor cercetătorii ştiinţifici se pot folosi de sateliţi şi de aparate de măsură ultraperformante! Mai trebuie doar multă bunăvoinţă şi fonduri alocate de la Guvern pentru specialişti, dar să nu se rămână doar la stadiul de bunăvoinţă! Este de-a dreptul criminală atitudinea pasivă a guvernanţilor în ceea ce priveşte susţinerea de proiecte viabile pentru atragerea unor fonduri de la Uniunea Europeană în domeniul arheologiei sau istoriei! De ce această încrâncenare împotriva “dacologilor”? De unde provine toată această indiferenţă faţă de subiectul dacologiei? Se pare că cei 50 de ani de comunism i-a transformat, pe unii, în altceva!
Ce este cu această ,,dacologie” şi nu “dacism”, deoarece termenul din urmă îmi pare un pic, mai mult, cam peiorativ? De ce această temă şi de ce ne-ar interesa pe noi, cei din prezent? Mulţi ar spune, de ce să ne batem noi capul cu aşa ceva? Sunt sau nu aceste frământări legitime? Istoria oficială contestă dacismul cu vehemenţă şi între susţinătorii şi contestatarii ,,dacologiei” există o polemică virulentă, formându-se, astfel, o prăpastie destul de adâncă între susţinătorii romanismului şi cei ai dacismului, care dă câştig de cauză, deocamdată, în favoarea celor dintâi!
Contestatarii dacologiei consideră “dacomania”, aşa cum o caracterizează ei, ca pe un afront şi susţin că nu este altceva decât o aberaţie şi o modă susţinută de oameni frustraţi şi complexaţi, teorie care spun că ar fi fost promovată şi de „prostul” de Ceauşescu, ca şi idee comunistotardă de luptă a dacilor contra exploatatorilor, dintr-o dorinţă hilară de a situa România pe o poziţie de „Buric al pământului”! Acum nu ştiu dacă teoriile despre dacism sunt “aberaţii”, dar unele dintre acestea sunt greu de combătut şi merită toată atenţia cuvenită. În ceea ce priveşte pretenţiile de “buric al pământului”, multe popoare din zonă îşi doresc o Albanie, Bulgarie, Macedonie, sau Ungarie mare, ş.a.m.d., dar cu o mică precizare, aceea că toate aceste state aparţin de vechiul teritoriu al Daciei mari. Trasând o rază din punctul în care ne situăm noi, până la buricul pamântului , nu suntem nici mai aproape şi nici mai departe decât ceilalţi. Diferenţa se poate face doar aici, la suprafaţă! Chiar dacă lucrurile, în prezent, nu arată bine deloc pentru noi, să încercăm măcar să redevenim buricul sud-est-ului Europei, aşa cum am fost înainte de cel de-al doilea război mondial!
Ani de zile s-a râs pe seama „dacismului” şi ideilor sale, aşa-zis, protocroniste! Cu trecerea anilor, fenomenul dacologic a luat o amploare foarte mare, mai ales în diaspora românească, implicând oameni de afaceri şi intelectuali foarte bine pregătiţi. Din păcate, din rândul dacologilor fac parte şi multi neaveniţi, ca spre exemplu acei corifei ai ,,dacismului” care cântă pe nas cântece patriotice dacice postate pe internet, dar de extremism îi putem acuza şi pe susţinătorii “romanismului”, deoarece datorită lor, aberaţiile din filologie s-au transferat şi în arhitectură! Dacologii, nu cred că îşi doresc o distorsionare a adevărului istoric, ci repunerea în drepturi a strămoşilor daci şi studiul amănunţit al istoriei acestora. Asaltul “dacologilor” de pretutindeni şi al diasporei, în mod special, va fi unul greu de stăpânit şi de contracarat de istoricii noştri!
Vremea vremuieşte şi atunci când mulţi dintre români se uită ca şi milogul în traistă şi nu se mai gândesc la altceva decât la greutăţile existenţiale cotidiene, îţi vine greu să le mai ceri să se gândească şi la strămoşii noştri! Oamenii rămân în majoritatea covârşitoare a cazurilor cu ceea ce învaţă pe băncile şcolii. Pentru ei e totuna dacă suntem urmaşii dacilor, romanilor, indoeuropenilor colonizatori, popoarelor migratoare sau a maimuţei sapiens cu fundu’ roşu! Bineînţeles că important este ceea ce facem în prezent pentru noi, ce le lăsăm moştenire copiilor noştri şi cum vor judeca urmaşii noştri comportamentul şi prestaţia noastră din prezent, dar să sperăm că „irumperea maselor în istorie” va creea o opinie publică mobilizatoare de conştiinţe şi de fonduri, opinie fără de care o societate democratică adevarată nu poate progresa, care va genera şi determina o altă atitudine politică faţă de cercetarea istorică, de punere în valoare a patrimoniul nostru istoric naţional, benefică pentru noi, cei prezenţi, dar şi pentru urmaşii urmaşilor noştri!

mihapred
08-02-2010, 16:40
Dragii mei colegi, Marius și Arhanghel, cred că majoritatea dintre noi, cei care ne bucurăm de ceea ce scrieți voi pe acest topic, vă prețuim pentru ceea ce faceți. De asemenea cred că majoritatea suntem convinși de faptul că istoria noastră a fost adesea măsluită cu bună știință (mai ales în anii '50). Părinții mei mi-au povestit de nenumărate ori câtă istorire și ce fel de istorie au învățat ei...
Tocmai de aceea nu îndrăznesc - așa cum am mai scris - nu îndrăznesc ”să-mi dau cu părerea”. Sper din tot sufletul ca dr. Săvescu să aibă dreptate. Nicio limbă nu mi se pare mai frumoasă, mai melodioasă, mai expresivă decât limba română. Și pentru mine este clar că aceasă limbă minunată se trage din latină, numai că este mult mai modernă. De asemenea nu voi crede niciodată că românii au ”dispărut” pentru o vreme de pe pământurile carpato-dunărene. Suntem și vom fi mereu aici. Ceea ce vreau să spun e că eu consider că cei care trebuie să demonstreze ideea că dacii vorbeau limba latină înaintea venirii romanilor, sunt istoricii, adică cei care și-au ales în viață rolul de a ne arăta adevărul despre obârșia noastră, cei care și-au pus inteligența în slujba adevărului istoric. Sunt convinsă că vor fi destui istorici români care vor căuta adevărul și nu neapărat un mijloc de îmbogățire rapidă. Din fericire acum nu mai există ”prieteni” care să ne oblige cum să ne scriem istoria.

bunica56
08-02-2010, 21:54
Buna seara!
Ma bucur ca Marius a deschis acest topic. Sunt convinsa ca dacii au vorbit latina. Nu pot sa cred ca in scurta stapanire romana neamul nostru si-a parasit limba si a imbratisat, cu mic cu mare, limba cuceritorilor...ba, mai mult, ca si dacii liberi ar fi fost entuziasmati de ea.Au incercat ungurii o perioada cu mult mai mare de timp si n-au reusit. Nu exista dorinta de a se aprofunda acest subiect deaorece multi si-au cladit titluri academice pe ideea romanizarii.Daca cei ce nu cred in povestea romanizarii Daciei sunt considerati nebuni, atunci - conform semnaturii - ma numar printre ei. Urmaresc cu interes articolele si cartile postate. Ma bucur ca haretistii sunt preocupati de un astfel de subiect.Am spus si la cursul de ILBR ca invat ceea ce este scris in curs, dar ca nu ma poate nimeni convinge ca ceea ce este scris in manual este si adevarat.

mihapred
09-02-2010, 22:10
Dragă Bunicuțo, mereu faci ca lucrurile să fie simple, accesibile - chiar și nebunia; eu am tendința să despic firul în patru, să complic lucrurile...
În mod sigur semnăturile noastre ne reprezintă!

Le Figaro
09-02-2010, 23:34
Ce limbă vorbeau dacii, azi nimenea nu ştie!...
Căci pe atunci săracii n-aveau creion, hârtie,
Iar vorbele nescrise, precum se ştie... zboară,
Argumentând ne zise, cândva, o profesoară.

Lingviştii socotiră, mai cu luare-aminte,
Şi în final găsiră vreo şapte-opt cuvinte
Ce par a face parte chiar din limbajul trac!
Dar, deşi-i scris în carte, cu asta nu mă-mpac.

Păi stai şi ia aminte, de cumva e posibil,
Cu cîteva cuvinte, să fii inteligibil?..."
Istoricii, de asemeni, la Roma au găsit
Legenda acelor gemeni ce Roma a uimit.

Pe Romulus şi Remus lupoaica i-a crescut;
Din ei, spune legenda, romanii s-au născut!
Pe daci îi ocupară acei viteji romani
Şi i-a-nvăţat latina în cam 100 ani!

Că dacii-nvăţară latina aşa uşor,
Vezi, asta nu mă miră şi zis-am: 'Bravo lor!'
Dar că-şi uitară limba, vocabular întreg
Vezi domnule, eu asta n-o-nţeleg!

Că un popor îşi pierde treptat din obiceiuri,
Că îşi mai schimbă portul, ar fi niscai temeiuri...
Dar că îşi uită limba, exemplu nu-i sub soare,
Decât acele cazuri, când un popor... dispare!

Ardealu'a stat sub Unguri aproape ani o mie,
Şi asupriţi Românii, aşa precum se ştie,
Nu şi-au uitat nici graiul, nici obicei, nici portul,
Cum de-n a zecea parte Dacii uitară totul?

Când sub Traian, Romanii i-au biruit pe Daci,
La Sarmisegetuza n-a trebuit tălmaci!
Afirmă Densuşianu şi asta totul schimbă:
Deci Dacii ăi Romanii vorbeau aceeaşi limbă!

Cum e posibil asta? Îndată vă explic,
De n-aţi pierdut răbdarea şi m-ascultaţi un pic:
'Naintea erei noastre, cât? nu prea ştiu precis
La Nord şi Sud de Istru (de Herodot e scris)

Trăia un popor harnic, pe plaiuri Carpatine
Ce cultiva pământul, vana, creştea albine
Şi după zona-n care acei oameni trăiau,
Ei, Daci sau Geţi sau Sciţi sau Iliri se numeau.

Uniţi sub Burebista şi-apoi sub Decebal
Ei stăvileau barbarii, ce veneau val de val...
Dar secole'nainte când nu erau regat,
O parte-acestor Traci spre Vest au emigrat

De-a lungul Europei, pe-alocuri s-au oprit
Şi-aproape în tot Sudul, treptat s-au stabilit
Iar bunele obiceiuri şi limba o păstrară,
Deşi cu alte neamuri, în timp se-ncrucişară

Aşa se explică faptul de ce zisa Latină
Au înţeles-o Dacii şi nu l-era străina!
Deci nu cu Roma 'ncepe al nost' bogat trecut,
Ci mult mai înainte, căutaţi un început!

danuzia
09-02-2010, 23:57
Aşa se explică faptul de ce zisa Latină
Au înţeles-o Dacii şi nu l-era străina!
Deci nu cu Roma 'ncepe al nost' bogat trecut,
Ci mult mai înainte, căutaţi un început!

Nici ca se putea mai elocvent si mai artistic!! :eusa_clap::eusa_clap::eusa_clap:

marianav
10-02-2010, 00:01
Limba noastra




Limba noastra-i o comoara
In adancuri infundata,
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.



Limba noastra-i foc ce arde
Intr-un neam ce fara veste
S-a trezit din somn de moarte,
Ca viteazul din poveste.
Limba noastra-i numai cantec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere ce spintec
Nouri negri, zari albastre.
Limba noastra-i graiul painii,
Cand de vant se misca vara;
In rostirea ei batranii
Cu sudori sfintit-au tara.
Limba noastra-i frunza verde,
Zbuciumul din codri vesnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfesnici.
Limba noastra-s vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri;
Si citindu-le-nsirate,
Te-nfiori adanc si tremuri.
Limba noastra ii aleasa
Sa ridice slava-n ceruri,
Sa ne spuie-n hram s-acasa
Vesnicele adevaruri.

Limba noastra-i limba sfanta,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plang si care-o canta
Pe la vatra lor taranii.
Inviati-va dar graiul
Ruginit de multa vreme,
Stergeti slimul, mucegaiul
Al uitarii-n care geme.
Strangeti piatra lucitoare,
Ce din soare se aprinde,
Si-ti avea in revarsare
Un potop nou de cuvinte.
Nu veti plange-atunci amarnic
Ca vi-i limba prea saraca
Si-ti vedea cat ii de darnic
Graiul tarii noastre draga.
Rasari-va o comoara
In adancuri infundata,
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.


Alexeei Mateevici

arhanghel
10-02-2010, 02:13
Atunci când îmi pun în gând să fac un lucru, îl duc până la capăt! Nu mă las eu bătut de o pală de vânt şi nici măcar de-un uragan. Nu de alta, dar i-ar fi cam greu să mă ridice de la sol! Am contactat diferiţi specialişti în domeniu. Să sperăm că domniile lor vor răspunde solicitării mele şi vor avea amabilitatea să dezbată acest subiect de o deosebită importanţă pentru aflarea adevărului istoric.
Adresez, deasemenea, d-lui dr. Napoleon Săvescu invitaţia de a participa la această discuţie..
Primul care a răspuns solicitării mele este renumitul om de litere şi de cuvânt, d-l Profesor Doctor Ion Coja. D-l profesor predă la Catedra de Limbă română din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Prin amabilitatea domniei sale, am primit acceptul de a posta pe forum următoarele două articole.
De-a lungul timpului, printre decanii acestei Facultăţi de Litere a Universităţii din Bucureşti s-au numărat Titu Maiorescu, Ovid Densuşianu, Eugen Lovinescu, Iorgu Iordan, George Călinescu, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Vladimir Streinu, Ovid S. Crohmălniceanu, ş.a.m.d.
Vă mulţumesc d-le profesor Ion Coja şi vă salut, cu respect, şi pe această cale !:ipb_mafioso:

Limba latină ca limbă maternă în Dacia Traiană

Mulţi lingvişti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat. Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă. Eventual singura limbă pe care o cunoşteau. Însuşi Iorgu Iordan, cu ocazia unor dezbateri colocviale la Facultatea de filologie a Universităţii Bucureşti, prin anii ’70, a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane. Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună în faţa celorlalte. Drept care singura şansă pentru nigerieni de a rămâne împreună în acelaşi stat, vorbind toţi aceeaşi limbă, a fost să se perpetueze limba foştilor stăpâni. Aşa vor fi păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele "magnas copias" de "cives romani" adunaţi "ex toto orbe romano", de care vorbeşte Eutropius: singura lor posibilitate de a se înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini. Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză ar exista o mare discordanţă. Da, limba română continuă limba latină, dar la nivelul fiinţei umane românii nu sunt nici pe departe urmaşii romanilor!

Limba latină s-a impus în Dacia fără nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, laţiali sau măcar italici... Această teză, deprimantă (sic !) pentru cei mai mulţi români, circulă mai puţin în formă scrisă, circulă oral şi face parte din ceea ce s-ar putea numi folclorul academic. Încercând să apelăm la scris, adică la rigoare, ne trezim în faţa întrebării cum ar fi arătat limba latină din Dacia dacă ea s-ar fi păstrat în Dacia şi ar fi devenit limba română (1)prin vorbitori alogeni, alogloţi, (2)după o perioadă de câteva generaţii în care latina nu ar fi fost vorbită ca limbă maternă, ci numai ca limbă a conversaţiei din afara familiei? Cu alte cuvinte, ne întrebăm dacă limba latină vorbită în Dacia din secolul al II-lea şi până azi a trecut vreodată – cel mai probabil în primele ei secole, printr-un stadiu de existenţă şi funcţionare ca limbă creolă.
Încercând a răspunde la această întrebare constatăm că ne lipseşte o bună teoretizare a celor două scenarii după care se poate păstra o limbă: (1)prin vorbitori autentici, a căror limbă maternă este limba respectivă sau (2)prin vorbitori de neamuri diverse, a căror limbă maternă era alta, limba respectivă, care s-a păstrat, fiind pentru ei abia a doua limbă, deprinsă în afara familiei. Putem da şi un nume celor două modele, modelul IORDAN şi modelul MAIOR, cu gândul la Petru Maior şi generaţia sa, care credeau cu seninătate în puritatea etnică şi lingvistică a latinilor strămutaţi de Traian în Dacia... Evident, nu ne este greu să ne dăm seama că latina imaginată de modelul IORDAN, ca şi engleza din Nigeria sau franceza din Gabon, va fi fost o limbă mult simplificată, redusă la cuvintele şi structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente. O limbă mult sărăcită, în care paradigmele se regularizează, dispar excepţiile şi, în general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodată cunoscute sau preluate) aşa numitele idiotisme. E sigur că mulţi, poate chiar cei mai mulţi cives romani din Imperiul Roman au vorbit latina aceasta, precară, bună să te descurci cu ea la cumpărături şi în relaţia cu autorităţile. La fel cum azi foarte mulţi, poate cei mai mulţi dintre cei ce vorbesc engleza, vorbesc o engleză redusă la ...«esenţial». Este cu putinţă ca această latină esenţială, cum ar numi-o unii, să fi devenit în timp o limbă romanică? Şi cum ar arăta o asemenea limbă romanică descendentă din latina aproximativă a unor latinofoni de «mâna a doua »? Se află cumva această latină la originea limbii noastre?... Fireşte, această întrebare este valabilă şi pentru celelalte limbi romanice...
Propunem aşadar să reexaminăm fondul latin moştenit de fiecare limbă romanică, cuvînt cu cuvînt, morfem cu morfem, structură cu structură, având mereu în minte, pentru fiecare element latinesc, grija să decidem, să apreciem – cât de cât obiectiv, dacă acel element e de crezut că ar fi ajuns sau nu la cunoştinţa şi în folosinţa unor alogeni, vorbitori fatalmente precari şi aproximativi al latinei. Fireşte, hic et nunc, ne vom mărgini la câteva exemple ilustrative pentru exerciţiul şi procedeul propus, exemple care vin în contradicţie cu scenariul propus de Iorgu Iordan. Cam aceasta este miza intervenţiei noastre, prilejuită de impresia că sunt foarte multe elementele latineşti păstrate în limba română a căror existenţă contrazice modelul IORDAN.
De la bun început facem constatarea, cu valoare de paradox, că vestitele elemente din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos în rezolvarea problemei puse. Toată lumea, când începe să înveţe o limbă străină, se străduie să deprindă mai întâi cuvintele şi structurile gramaticale cele mai folosite. Pentru chestiunea pusă în discuţie au valoare probatorie numai cuvintele rare, periferice, şi structurile gramaticale mai bizare, care ies din regularitatea practicată de orice limbă. Şi asta pentru că orice nou venit în spaţiul unei limbi ajunge foarte târziu şi, practic, cei mai mulţi niciodată nu ajung să cunoască «subtilităţile» limbii de adopţiune. Avem oare, păstrate în română, asemenea «ciudăţenii» ale limbii latine, la a căror cunoaştere e greu de înţeles cum ar fi putut să ajungă nişte vorbitori secundari? Dacă răspunsul nostru este pozitiv, păstrarea unor veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicată decât prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai latinei, prin indivizi care s-au născut şi au crescut «întru limba latinească», cum ar fi zis Înalt Prea Sfinţitul Varlaam. Adică prin vorbitori pentru care limba latină era limbă maternă, eventual singura limbă pe care o cunoşteau.
Iată, într-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arăta elementele moştenite din latină în română a căror prezenţă în latina vorbită de acei cives romani imaginaţi de Iorgu Iordan pare improbabilă, chiar imposibilă, asemenea elemente discreditând astfel modelul IORDAN şi acreditându-l pe celălalt, modelul MAIOR.
Mai întâi, cum spuneam, nu cuvintele din fondul principal lexical, ci cuvintele periferice, care au fost periferice în latină şi aşa au rămas şi în română, contrazic modelul IORDAN. Puţini români cunosc, de exemplu, cuvîntul coacin(„cu pete roşietice”) sau cerenţel(nume de plantă) ori chealfăd(„palid, galben”). La fel, din textele latineşti păstrate din antichitate, ne dăm seama că puţini latinofoni, chiar dintre cei „mai” nativi, vor fi cunoscut cuvintele corespunzătoare coccinus, cerinthe, galbus. E greu de imaginat cum ar fi ajuns aceste cuvinte să fie cunoscute la nivelul latinei pe care - cum s-o numim altfel decât „latina lui Iordan”!... În plus, cuvîntul chealfăd, după Puşcariu, poartă urmele unei pronunţii dialectale osce sau umbrice, graiuri vorbite în vecinătatea originarului Latium. Asemenea detaliu face şi mai dificil de explicat prezenţa lui galbus în vocabularul unor latinofoni sumari, veniţi în Dacia ex toto orbe romano. Câte mai sunt în română asemenea cuvinte?
După unii romanişti, ca Mohl şi Gamilscheg, importante legi fonetice din română au originea în dialecte italice ale latinei, cum ar fi trecerea lui ct, cs la pt, ps. Aceeaşi origine ar avea-o şi palatalizarea labialelor din graiul moldovenesc.
Ar intra aici şi cuvintele periferice din latină care, târziu, în limba română, ajung să fie mult mai des folosite: cum ar fi a merge, care a ştiut să profite de declinul lui eo, ire. Declinul lui eo, ire are loc la câteva secole după ce latina este transplantată în Dacia, astfel că devine semnificativ pentru calitatea acestei latine faptul că vorbitorii ei mai cunoşteau şi foloseau verbul mergo, mergere, cuvînt cu frecvenţă destul de mică în latina standard... Evident, ne vor fi de mare folos cercetările privind frecvenţa cuvintelor latineşti, pentru a ieşi din „impasul iordanian”, căci păstrarea cuvintelor şi structurilor lingvistice latineşti cu frecvenţă mică contrazice modelul IORDAN.
Cuvintele şi formele latineşti neatestate intră toate în această categorie, de componente ale latinei vorbită ca limbă maternă. Dintre acestea, deloc puţine, o menţiune pentru cuvintele de tipul amândoi, pe care Puşcariu îl explica printr-un cuvînt neatestat, dar şi preroman: *amendui. Aşadar, un arhaism în latină, rar folosit... Atât de rar că nici un document latinesc nu-l consemnează. Neatestat este şi etimonul lui îmbina, *imbinare, din familia lui combinare, cuvînt rar în latină. Cuvîntul a adăsta, rar şi periferic în română, este atestat în latină, dar abia într-un text din sec. al VI-lea, şi tot ca element periferic. Dicţionarul lui G.Guţu nu înregistrează nici un adastare. Prezenţa sa în limba română dovedeşte că el a existat în latina danubiană din sec.III, având mereu acelaşi statut, de cuvînt rar folosit, necunoscut multora dintre latinofonii cei mai avizaţi. Să amintesc şi cuvîntul levir, „cumnat, frate al soţului”, care a dispărut din toate limbile romanice. A fost folosit de români o vreme, apoi abandonat. De pe urma lui avem toponimul Lereşti şi numele Lerescu. A fost identificat însă în graiul românesc vorbit şi azi de catolicii din Moldova, acei impropriu numiţi ceangăi, care şi azi zic ler cumnatului din partea unei surori mai mari: ler-meu, ler-tu, ler-su. Acest ler-tu ne aduce aminte de substantivele care numesc grade de rudenie, reunite în seria cunoscută frate-tu, mamă-ta, tată-tu, soru-ta, noru-ta, fie-ta etc. Remacabile în mod deosebit sunt soru- şi noru-, forme care conservă în mod excepţional formele aberante nurus şi soror, substantive atât de ...feminine şi totuşi cu aspect atât de masculin. Toate limbile romanice au corectat această „aberaţie”, numai româna a reuşit să o conserve, inclusiv pluralul, şi el neregulat, surori. Tot în acest grup de cuvinte extrem de distinct sunt păstrate formele adjectivale tu şi su, descendente direct din tuus şi suus: frate-tu, taică-su. La fel tătâne, viu numai în româna familiară, aşa cum era şi latinescul tata, tatanis. Dar cel mai semnificativ este că s-au păstrat ambele forme, şi tata, şi tatanis, neatinse de fenomenul pan-romanic de reducere a declinării imparisilabice, care a afectat atât de sever toate limbile romanice. Semn în plus că, la acest nivel, al vieţii de familie, româna continuă fără nici un hiatus latina, ca limbă maternă. Cu aceeaşi valoare sunt toate cuvintele din limbajul infantil moştenite din latină, de tipul coca, cocuţă, cocon, caca, papă etc. Mai mult, aceste vocabule infantile sunt atât de puternice în mentalul latinofonilor danubieni, încât ele se impun în faţa cuvintelor neutre precum pater sau mater, care dispar în favoarea colocvialelor tata şi mama, adică dispar în favoarea cuvintelor deprinse la cea mai fragedă vârstă. Cuvintele tata şi mama sunt un fel de vocative de la pater şi mater. Păstrarea lor dovedeşte cât de folosită era latina ca limbă a adresării colocviale, familiale. Formele tată şi tătâne se adaugă altora similare: lumen, luminis din care avem lume şi lumină, hospes, hospitis, respectiv oaspe şi oaspete, sau judex, judicis – jude, judeci, judeţ. Ai impresia că, dinaintea tendinţei de nivelare a flexiunii, prin renunţarea la declinarea imparisilabică, vorbitorii latinei danubiene nu se îndurau să renunţe la una dintre forme şi atunci, pentru a le păstra, le-au dat la fiecare un statut nou: de cuvinte propriu zise, deosebite unul de celălalt. O formă de ataşament greu de înţeles la vorbitori recenţi ai latinei... În fond, a fost vorba de neputinţa de a uita aceste forme pe care latinofonii danubieni le deprindeau din cea mai fragedă pruncie. Numai în felul acesta se explică păstrarea acesor cuvinte şi forme: ele au fost „învăţate” în perioada de achiziţie a limbajului şi cu greu sunt uitate de vorbitori.
Aici ar intra şi categoria de cuvinte derivate asupra cărora nu ştim să decidem: sunt derivate încă din latină sau mai târziu, în daco-română s-au fost derivat? Dacă franţuzescul dé este clar că nu derivă din doigt, ci din latinescul digitalis, în română degetar poate fi considerat fie urmaşul latinescul digitalis, fie derivat în română de la deget. În aceeaşi situaţie sunt şi cepar, apar, lucrător, lăudător etc. Existenţa acestor cuvinte face mai explicită dificultatea de a decide că latina şi româna sunt două limbi diferite. Aprofundarea problemei îţi produce tot mai net sentimentul că foarte des cele două limbi sunt greu de separat ca entităţi distincte.
Printre arhaismele latineşti păstrate în română să-l amintim şi pe lăut din lautum, păstrat în română, dar înlocuit încă din latina curentă prin forma regulată lavatum. Iarăşi, era foarte puţin probabil ca acest lautum, incomod şi pentru latinofonii autentici, să ajungă în latina “second hand” a unor latinofoni, cum bine le-am zis, secundari. Forma spălat, dublet al lui lăut, vine şi ea din latină. Păstrarea în paralel, a formei arhaice, neregulate, şi a celei analogice, regulate, s-a produs numai în română – dacă nu mă înşel, şi nu se potriveşte deloc cu ideea că latina din Dacia a fost o limbă ...creolă!
Alt arhaism este n din ninge, păstrat în română alături de nea, din nix, nivis, forma cea mai circulată.
Revizuirea din această perspectivă a lexicului latinesc moştenit de limba română, dar şi de celelalte limbi romanice, se impune. Şi aşa cum considerăm că anumite cuvinte, prin sensul lor, precum soare, om, cer, stele, cap, inimă , sunt prea importante ca să fie împrumutate, vom spune că altele, moştenite, care sunt prea periferice, prea rar folosite în latină, nu se puteau păstra în vreo limbă romanică prin vorbitori superficiali, de azi pe mâine, ai latinei.
Morfologia ne oferă argumente şi mai convingătoare. Bunăoară ezitarea vorbitorilor români între conjugarea a II-a şi a III-a (vezi formele greşite a place şi a făcea) au avut-o şi romanii. E de imaginat că acele magnas copias au putut învăţa să conjuge latineşte după modelul Iordan, având tendinţa să regularizeze toate paradigmele după modelul cel mai comun. Dar de la cine să înveţe să confunde anumite paradigme şi să nu le regularizeze nici până azi?! Cum puteau împrumuta tendinţa de a greşi, de a ezita?! Cu alte cuvinte, româna a moştenit din latină nu numai sistemul morfologic, ci şi punctele în care acesta funcţiona cu oarecare ezitări... Un asemenea transfer, total, se putea face numai prin vorbitori totali al latinei, prin latinofoni autentici.
Ca principiu, se impune comparaţia din această perspectivă între limbile romanice, pentru a vedea în ce măsură fiecare a regularizat morfologia moştenită din latină. Căci, raportată la limba latină, fiecare limbă romanică este imaginea calităţii limbii latine vorbite de cei care au adus-o în provincia respectivă. Iar proporţia în care limbile romanice au păstrat formele idiomatice particulare, „aberante”, este implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, şi cei de strânsură, recenţi şi aproximativi.
Morfologia verbului ne oferă şi seria de verbe de tipul mă îndoi-mă îndoiesc. A existat şi în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia albeo-albesco, caneo-canesco, rubeo-rubesco etc. A dispărut în majoritatea limbilor romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina
vorbită de colonişti a căror limbă maternă nu era latina. Românii au moştenit-o: zece se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi. Intră aici şi participiile înflorit-înflorat, adeverit-adevărat, curăţit-curăţat, datorită-datorată, îngrijit-îngrijat, forme ale unor verbe derivate, derivarea ducând la obţinerea a două verbe, un verb de conjugarea I şi altul de conjugarea a IV-a, între cele două verbe înregistrându-se tendinţa de a se diferenţia semantic. Faptul că în latină avem un adumbrare, iar în română un adumbrire, ar însemna că, de fapt, în acest punct, latina şi româna alcătuiesc (din nou!) un tot, o entitate din care separăm în mod artificial două componente, cea latinească şi cea românească. Perechea îngriji-îngrijat, derivată de la o rădăcină slavă, ne arată cât de activă este în continuare această ingenioasă „găselniţă” moştenită din latina de odinioară.
Latinii au avut perechile de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut fireşti. Ciudată este perechea animus-anima, celebra, căci nu prea poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii ce ţin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost păstrat însă de latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de bizare, joc-joacă, bob-boabă, fapt-faptă, nod-noadă, floc-floacă, lăsat-lăsată(lăsatul secului şi lăsata din bătrâni). Opoziţia animus – anima constituie un moment de graţie, de inspiraţie a nomothetului latin. A curs multă cerneală pentru a se comenta această subtilă distincţie, atât de filosofică, de metafizică! De această ispravă a limbii latine se apropie oareşicât româna prin opoziţia joc – joacă. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion Gheorghe. Amintesc că în latină dies era când masculin, când feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa. Îi întreb pe colegii romanişti în ce măsură procedeul a fost perpetuat şi în celelalte limbi romanice. Italiana se pare că nu l-a abandonat cu totul. Dar numai româna l-a dezvoltat, aplicându-l şi la cuvinte nelatineşti: cojoc-cojoacă, moc-moacă.
După părerea mea şi a altor colegi, popă este latinesc, nicidecum slav, şi vine direct din popa, popae. Nu avea de ce să diftongheze, cum zic unii că ar fi fost obligatoriu dacă era moştenit, căci ar fi sunat poapă şi ar fi încetat să mai fie un substantiv masculin. (Şi cât de hilar ar fi sunat acest poapă!) S-a păstrat alături de preot, din presbiter. Opoziţia semantică dintre cele două cuvinte este bine cunoscută: popă este numele ipostazei mai lumeşti, preot este încărcat de tot respectul cuvenit. Vezi Preoţi cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popă ar fi cel puţin amuzantă, ca efect. Această subtilă diferenţiere semantică pe care o propune limba română funcţiona însă şi în latină sau, în orice caz, de acolo se trage, căci popa din latină era „sacrificator al animalelor de jertfă(care pregătea focul, vinul, sarea etc. şi înjunghia victima)”. E de bănuit că acei popa nu aveau nici o greaţă să se înfrupte din ceea ce sacrificau în cinstea zeităţilor păgâne. Această nevinovată ipoteză este confirmată de limba latină unde întâlnim expresia popae venter, întru totul aidoma celei româneşti: foale sau pântece ori burtă de popă! Nu de preot! (Cf. şi a mânca popeşte.) Aşadar considerăm relevantă atât păstrarea celor două cuvinte latineşti, cât mai ales păstrarea distanţei conotative care limita sinonimia lor. Această distanţă face ca limba română să derive de la cele două substantive un singur feminin: soţia popii se numeşte coana preoteasă...
Este destul de ciudat că lingviştii români, ignorând existenţa cuvîntului latinesc popa, popae, au mers pe ideea originii slave a cuvîntului popă. Aceeaşi greşeală o fac şi academicii care consideră că numele Troian din mitologia românească, adică celebrul bădica Troian, ar fi tot de origine slavă, şi asta pentru că există o binecunoscută lege fonetică potrivit căreia orice alatinesc urmat de n a devenit în limba română â: canem>câne, canto>cânt, fontana>fântână etc. Numai că dacă aplicăm mecanic „legea” amintită, obţinem cuvîntul *Trăiân, cu diftongul sau hiatul iâ, imposibil de pronunţat de un român. Prezenţa în limba română a cuvintelor vechi Sânziana, Caloian, creştin, noian ş.a., care nu l-au transformat în â pe a urmat de n, ne oferă posibilitatea de a formula o restricţie: dacă a este precedat de un i el rămâne nealterat. Aşadar, ca şi popă, Troian este cuvînt latinesc în limba română. În plus, prezenţa lui Troian în scenariul Pluguşorului denotă un fapt extraordinar: acest scenariu reprezintă, aşa cum se ştie, expresia transfigurată a colonizării Daciei. Bădica Troian în scări s-a ridicat, peste zări el s-a uitat să aleagă loc curat de arat si semănat... Adică a ales o ţară nouă pentru ai lui! Colonii romani aduşi de Traian i-au păstrat amintirea şi, la vremea aceea, au înţeles perfect semnificaţia evenimentului la care participau. Este fără pereche în spaţiul romanic, ba chiar şi mai larg, capacitatea românilor de a păstra atât de bine amintirea lui Traianus Imperator, fără a apela la înscrisuri. Astfel că putem conchide: cuvintele româneşti popă şi troian nu sunt de origine slavă, ci sunt păstrate din latină, iar limbile slave le-au preluat din română, aşa cum au făcut şi cu colindă, Crăciun, cruce şi altele.
În termeni asemănători putem comenta şi dispariţia din română a lui et. Semnificantul et a fost abandonat, dar forma substanţei conţinutului, combinaţia celor două sensuri, de conjuncţie şi de adverb, s-a păstrat în română. Cumva numai în română?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când fac daruri...) A dispărut, la fel, din latina dunăreană şi frumentum, frumenta, dar structura sa semantică s-a păstrat, transferată la grâu, grâne. Cu alte cuvinte, păstrăm din latină nu numai combinaţia de sunete, ci şi structuri semantice cu totul atipice, neobişnuite, care transced schema simplă a relaţiei semiotice dintre formele flexionare. Căci a avea un sens referenţial la singular, şi cu totul alt sens referenţial la plural este un artificiu greu de deprins şi de memorat de vorbitori „pârîţi” ai acelei limbi!
Limba română mai are o particularitate deosebit de interesantă: substantivele cu două sau trei forme de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuri, cot-coţi, coate, coturi, vis-vise, visuri, nivel-nivele, niveluri etc. Latina avea şi ea ceva asemănător: locus-loci, loca, jocus-joci, joca. Nu mi-e clar dacă în latină se diferenţiau semantic aceste forme diferite de plural, aşa cum se petrec lucrurile în română.
Lista de dovezi, produsă de morfologia limbii române, cu privire la calitatea excelentă de vorbitori ai limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem, poate fi continuată de oricare dintre colegii noştri. Chiar mai bine decât ar face-o subsemnatul. Adăugând, bunăoară, păstrarea practic numai în română a neutrului şi a vocativului latin! Imperativul românesc la rândul lui moşteneşte nu numai modul de a diferenţia între forma afirmativă şi cea negativă, dar şi formele neregulate dic, duc, fac devenite zi, du, fă!
Mai adaug şi din sintaxă un exemplu: păstrarea numai în română a distincţiei, atât de subtile, dintre completiva directă introdusă prin quod – spune că vine şi completiva introdusă prin ut, vreau să vină, subtilitate care a fost insurmontabilă pentru latinoforii (sic: latinoforii!) din celelalte provincii romane.
În sfârşit, mai semnalez un capitol puţin cercetat: păstrarea din latină, din mentalul roman, a unor atitudini, a unor obsesii, a unor predispoziţii de care dau seama anumite elemente şi structuri lingvistice. Am semnalat cândva substantivarea selectivă, numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare este un leneş, leneşul de Vasile. Nu putem spune harnicul de Vasile sau eşti un harnic. Procedeul este practicat şi de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu „ceva” moştenit din latină, ceva însă de natură imaterială, adică nu de natură sonoră, fonică, propriu zis semiotică. Mai ales că substantivarea adjectivelor se face prin articol, iar latina încă nu avea articol. Deci nu ni s-a transmis o anumită regulă de articulare, ci alt „ceva”. Nu ne este uşor să definim acest „ceva”, dar ne este uşor să decidem că acest ceva era greu de sesizat şi de moştenit din afara limbii materne. Alexandru Graur a pus acest procedeu în legătură cu, vestită în antichitate, maliţiozitatea specific latină, înclinarea spre sarcasm şi satiră.
Fiecare limbă, aidoma persoanelor care o vorbesc, are „obsesii”, acoperă o anumită arie a realităţii cu exces de semne, de detalii, raportându-se cât poate de des la acel domeniu, făcând chiar reper specific dintr-însul. Noica, pe urmele lui Mircea Vulcănescu, a semnalat şi analizat „obsesia” limbii române pentru a fi, pentru Existenţă, pentru Fiinţă. Cu consecinţe lingvistice vădite. Când Iorgu Iordan, în „România literară”, a luat în răspăr speculaţiile lui Noica, acesta i-a răspuns cerându-i marelui lingvist să indice care altă limbă îl foloseşte pe a fi ca auxiliar pentru a fi: o fi fost, n-a fost să fie, va fi fiind, era să fie etc.
Ani la rând, la cursul special, am discutat cu studenţii vreme de un semestru despre obsesia limbii române pentru unu, cuvînt şi concept atât de important în filosofie, şi care a dezvoltat la români o familie bogată de derivate şi compuse, a devenit şi morfem, intră într-o mulţime de locuţiuni şi expresii etc. Mai mult, ideea de unu este obsedantă atât pentru omul de rând, prin exerciţiul limbii române, cât şi pentru românii exponenţiali, dacă le pot spune aşa unora ca Eminescu sau Brâncuşi, români capabili să sublimeze aceste obsesii, să le proiecteze în absolut. Opera lor este marcată de aceeaşi obsesie pentru unu! Citez: „Căci-i împrăştiu şi-i adun
Le măsur vieţi cu luna
De nasc şi mor în sfîntul Un
În care toate-s una.
Aşadar Sfîntul Un în care toate-s una... (Am citat din Eminescu, dintr-o variantă a Luceafărului.)
Avem toate motivele să considerăm că moştenim de la latini această obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.) Latina are şi ea o frumoasă şi interesantă familie de cuvinte şi locuţiuni care roiesc în jurul lui unus. Unul dintre ele fiind cuvîntul universum, echivalent al grecescului cosmos, cu diferenţa că universum este o creaţie a limbii latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof. Dar dacă noi, lingviştii, remarcăm cu oarece întârziere această caracteristică a celor două limbi, dintre care una ne este limbă maternă, iar pe cealaltă o studiem de o viaţă, este uşor de imaginat că moştenirea acestei obsesii se putea produce numai inconştient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei, vorbitori al căror număr nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotrivă, preponderent! Iar faptul că această obsesie din latină nu s-a prea transmis şi altor limbi romanice – cum ar fi franceza, sporeşte motivele noastre de a respinge ipoteza „Iorgu Iordan”. (Reamintesc faptul că este vorba de o ipoteză care nu a căpătat nicodată formă scrisă şi tipărită, dar a avut o oarecare circulaţie în mediul academic bucureştean.)
În sfârşit, o ultimă obiecţie la scenariul romanizării Daciei propus de Iorgu Iordan pe urmele succintei menţiuni făcute de Eutropius în al său Breviarium ab Urbe condit: textul respectiv a fost scris la anul 369, adică după mai bine de un sfert de mileniu de la desfăşurarea faptelor... E foarte probabil ca în text să-şi fi făcut loc şi detalii imaginate de autor. Numărul mare, magnas copias, al celor aduşi în Dacia va fi fost un dat istoric bine stabilit, dar provenienţa lor era mai greu de precizat. Asupra acestui detaliu este mult mai concludentă mărturia limbii române, ca invincibile argumentum, cum o considera prinţul Dimitrie Cantemir.
Cu siguranţă, Shakespeare nu poate fi „tradus” sau înţeles în engleza vorbită în Nigeria.... O viaţă sufletească complexă e greu de imaginat că o poate avea cineva într-o limbă atât de simplificată şi sărăcită. În plus, engleza, aşa precară cum este în colonii, nu a supravieţuit în mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor instituţii care nu au existat în Dacia: guvernul, care a luat o serie de decizii în sprijinul englezei, şcoală şi mass media, inclusiv radio şi TV în limba engleză etc. Comparaţia propusă de Iorgu Iordan cade aşadar şi fără demonstraţia noastră, dar trebuie să-i fim recunoscători profesorului nostru Iorgu Iordan că ne-a stârnit astfel, semnalându-ne o problemă interesantă: posibilitatea ca o limbă, în cazul nostru latina, să supravieţuiască prin vorbitori alogeni, adică prin vorbitorii altor limbi... Evident, asemenea vorbitori aproximativi ai latinei au existat în Dacia, este greu să ne imaginăm că nu. Problema care se pune este a raportului numeric dintre aceştia şi vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decât relativă, prin raportarea limbilor romanice la latină şi între ele... E foarte probabil să ajungem la constatarea că romanizarea, ca orice lucru omenesc, a fost efectuată cu o intensitate diferită de la o provincie la alta. În Dacia acest proces a avut o intensitate care ne îndreptăţeşte să conchidem că nu există nici o discordanţă la români între ontogeneză şi glotogeneză.*
...Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om! Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea maternă. Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu... Limba maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă visezi! Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om, din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba părinţilor săi vorbeşte. Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă. Nu poţi face teoria limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpână în perpetuitate. Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui Goldoni... Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte. Dumnezeu însuşi a putut să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă învăţată. Pentru limba maternă nu există dezvăţ!
Închei prin a mă mira – nu ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră! La fel mă mir şi eu, omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică! După mintea mea şi după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi... Eli, Eli, lama sabachtani?!


Ion Coja

* Vezi Ion Coja, Romanité ethnique et romanité linguistique, în Actas do XIX Congreso Internacional de Lingüística e Filoloxía Románicas, V, p.47-60
Părelnicul sau prezumtivul, moştenire din substrat?

Modul prezumtiv a fost considerat o inovaţie a limbii române, în raport cu latina şi cu celelalte limbi romanice. O inovaţie care nu a mers până la capăt, domeniul acestui mod verbal nefiind bine sistematizat. S-a emis chiar ipoteza că am avea de-a face cu o tendinţă, cu o „încercare” de a se constitui în limba română o conjugare aparte, cu forme diferite pentru moduri şi timpuri diferite, tendinţă care nu a mai apucat să meargă până la capăt. (Vezi Elena Slave, Prezumtivul, în Studii de gramatică, II, p.53-60.)
Formele prezumtivului au atras atenţia şi unor filosofi care au cercetat limba română din perspectiva unor „modulaţii” ale gândului pe care numai limba română le pune la dispoziţia vorbitorilor, nu atât prin semnificanţi lexicali, cât mai ales prin semnificanţi gramaticali, morfologici, mai greu de găsit în alte limbi. Desigur, este vorba de Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica.

Cu ani în urmă am găsit argumente pentru a susţine că vreun, vreo nu este adjectiv nehotărît, ci articol. (Vezi Ion Coja, Gramatica raţională a articolului.) Din păcate, până azi nu s-a ostenit nimeni să verifice valabilitatea acestor argumente, astfel că am fost nevoit să mă corectez singur, atât cât am putut. Prima corectură care se impune este de a da o denumire mai potrivită: nu aceea de articol „total nedefinit”, ci am propus articol prezumtiv. (Vezi Ion Coja, Unu în limba română, pag. 62 şi urm.)
Semnificaţia lui vreun, vreo nu este uşor de lămurit. Ne ajută foarte mult încadrarea sa alături de celelalte articole, şi mai ales alături de un, o. Sistemul de semnificaţii ale articolului ar fi următorul: prin opoziţia un băiat-băiatul, distingem între un referent necunoscut pentru Receptor şi unul cunoscut pentru Receptor. În ambele cazuri referentul este cunoscut pentru Emițător. Emiţătorul mesajului, când îşi gândeşte mesajul pregătindu-se să aleagă cuvintele şi morfemele potrivite, alege la un moment dat orientat de ceea ce ştie că ştie Receptorul. Dacă ştie că Receptorul cunoaşte referentul (obiectul sau persoana de care este vorba în enunţ), va alege să articuleze hotărît substantivul corespunzător. Dacă ştie că referentul este necunoscut pentru Receptor, va folosi articolul nehotărît (sau nedefinit, cum i se mai zice).
Se întâmplă însă uneori ca Emiţătorul să aibă în vedere un referent pe care el însuşi nu-l cunoaşte, a cărui existenţă însă poate fi presupusă, prezumată, posibilă. Pentru această situaţie limba română ne oferă adjectivul nehotărît vreun, vreo. Care ar fi motivele pentru care l-am considera articol, adică în aceeaşi paradigmă cu un, o?
Motivul prim este acela că participă, alături de un, o la segmentarea domeniului „referent necunoscut”. Intră în opoziţie cu un, o. Vezi deosebirea dintre (1)Se află la voi în sat o fată Maria? faţă de (2)Se află la voi în sat vreo fată Maria? În primul enunţ este vorba de o fată pe care Emiţătorul o cunoaște, dar nu este sigur că Maria trăieşte în acel sat, iar în al doilea enunţ este vorba de o fată pe care Emiţătorul nu o cunoaşte, dar presupune că ar putea exista, că ar putea ajunge în situaţia de a o cunoaşte, de a vorbi despre ea.
Aşa cum semnalam în Gramatica raţională a articolului, poziţia interlocutorilor faţă de un referent nominal, adică faţă de un obiect denumit printr-un substantiv, poate să difere de la un caz la altul, fiind posibile teoretic numai patru situaţii: (a) obiectul respectiv este cunoscut atât de Emiţător, cât şi de Receptor, au mai stat de vorbă despre acel referent etc., caz în care substantivul ca nume al referentului se articulează definit, hotărît: a venit vecinul şi mi-a adus o scrisoare; (b) obiectul respectiv este cunoscut de Emiţător, dar nu şi de Receptor: mi-a adus o scrisoare; (c) obiectul respectiv nu este cunoscut nici de Emiţător, nici de Receptor; (d) obiectul respectiv este cunoscut de Receptor, dat nu şi de Emiţător. Situaţiile (c) şi (d) sunt destul de greu de imaginat, îndeosebi (d). Se pare că sistemul lingvistic nu a luat în calcul cele două situaţii, tocmai pentru că sunt rare, drept care nu avem mijloace lingvistice, nici lexicale, nici, cu atât mai mult, gramaticale, pentru a le introduce în enunţ.
Existenţa lui vreun ne obligă să zăbovim ceva mai mult asupra situaţiei (c): într-adevăr, Emiţătorul nu are niciun sens să vorbească despre un obiect pe care nu-l cunoaşte. Dar în anumite situaţii el poate să presupună apariţia (existenţa) unui obiect, necunoscut, dintr-o clasă cunoscută de obiecte, cea numită prin substantivul respectiv. O existenţă bănuită, presupusă, prezumată, la care te aştepţi, eventual. Emiţătorul, dintr-un motiv sau altul, poate fi interesat să facă referire în enunţul său la un astfel de obiect. Cum va proceda? Limba română oferă soluţia vreun, vreo. Nu este uşor de echivalat în alte limbi. Deocamdată să conchidem că prin vreun, vreo facem faţă situaţiei (c), cu alte cuvinte, prin semnificaţia sa, vreun, vreo participă, alături de un, o la segmentarea câmpului semantic morfo-lexical al determinării nominale, mai exact spus, al ne-determinării nominale.
De ordin formal ar fi de luat în seamă prezenţa lui un, o în structura cuvintelor vreun, vreo sau faptul că vre- nu există independent, ci numai ca element de compunere, care nu modifică statutul morfologic al cuvîntului de bază: vreodată este adverb ca şi odată, vreundeva este adverb ca şi undeva ş.a.m.d. Atunci şi vreun este, ca şi un, articol... Concluzie uşor simplistă, e drept.
Mai important este să observăm că faţă de celelalte compuse cu vre-, vreun şi vreo au o frecvenţă mult mai mare. O cercetare exactă a frecvenţei articolului prezumtiv ar fi necesară şi chiar obligatorie pentru a conchide asupra statului său de morfem, de unealtă gramaticală!
Şi mai necesară este identificarea unui număr cât mai mare de condiţionări semantice şi morfo-sintactice care ne obligă la folosirea acestei vocabule. După cum se ştie, măsura în care contextul ne obligă la folosirea unui anumit element lingvistic corespunde gradului de apartenenţă a acelui element la gramatica, la structura morfologică a acelei limbi.
Astfel, din enunţurile (1) și (2) am putea deduce o legătură cu intonaţia interogativă. Din (3) Nu cred că a venit vreun student condiţionarea pare să fie dată de prezenţa negaţiei, dar şi de sensul lui a crede, care ne plasează în zona ipoteticului, a prezumtivului. Nu se poate spune (4) Nu ştiu că a venit vreun student. Dar pot spune (5) Nu ştiu să fi venit vreun student. Precum se vede, diferenţa de sens dintre a crede şi a şti decide asupra folosirii lui vreun. Dar , precum se deduce din (5), intră printre condiţionări şi modul verbal. Numai cu o anumită intonaţie este acceptat indicativul. Modul prezumtiv se potriveşte cel mai bine cu vreun, vreo: (6) O fi venit vreun student; O fi venind vreun student; O veni vreun student; Va fi venind vreun student etc. Prezenţa formei verbale de prezumtiv face inutilă o intonaţie specială. Ceea ce devine un argument şi pentru a susţine denumirea de articol prezumtiv... Între modul prezumtiv şi articolul prezumtiv ar funcţiona o relaţie de consonanţă. (Vezi Unu în limba română.)
În enunţul (7)O veni un student, un nu este resimţit ca articol, ci ca numeral: O veni măcar un student. Cu alte cuvinte, limba română ne obligă să recurgem la vreun în anumite contexte, iar obligaţia înseamnă, cum spuneam, gramatică. (Vezi ideea de ars obligatoria la Franz Boas şi Roman Jakobson.)
Parte dintre argumentele valabile pentru vreun, vreo pledează şi pentru niciun, nicio ca să fie introduse în aceeaşi paradigmă a nedefinirii, a nedeterminării, a domeniului referent necunoscut. Decizia colegilor de la Institutul de lingvistică al Academiei Române de a impune scrierea niciun, nicio ar mărturisi o recunoaştere intuitivă a acestui statut. Demersul cognitiv care duce la prezumţie, se încheie deseori prin constatarea certă a inexistenţei. De la existenţa bănuită, imaginară, la constatarea inexistenţei, nu este decât un pas, pe care vorbitorul este deseori obligat să-l facă: A venit vreun student? N-a venit niciun student.
Putem apela şi la un termen mai puţin tehnic: părelnic. Ni se pare potrivit pentru a denumi astfel un vast domeniu al limbii române din care ar face parte atât modul prezumtiv, cât şi articolul cu acelaşi nume. Alături de acestea, ar mai fi vorba de câteva pronume (adjective) nehotărîte şi adverbe foarte des folosite şi care dau o anumită individualitate limbii române. Ne gândim la seria compuselor cu -va: ceva, cineva, careva (pronume), cumva, undeva, cândva etc. (adverbe), a compuselor cu ori- şi oare-: orice, oricine, oricum, oricând, oriunde, oarecare, oarecum etc. Încercarea de a înţelege originea acestor structuri lexico-gramaticale pune în evidenţă o anumită solidaritate formală, pe lîngă cea semantică. Constatăm mai întâi originalitatea acestor structuri în raport cu latina şi celelalte limbi romanice, deşi materialul lingvistic, ca semnificant, este de origine latină: pentru vre- din vreun, vreodată etc., este vel, conjuncţie sau vere, adverb.
Pentru -va punctul de plecare este a vrea, verb moştenit din latină, dar care în română îşi adaugă statutul de verb auxiliar şi semiauxiliar, dezvoltă o formă concurentă a voi, şi devine, alături de a fi şi a avea, unul dintre primele trei verbe, cele mai importante, în economia limbii române. Regăsim acest verb în volet, aflat la originea lui oare-, iar pentru ori- avem, ca ipoteză etimologică îndoielnică, nesigură ver, veri.
Domeniul îndoielnicului mai cuprinde şi seria compuselor cu fie-, formă de imperativ a lui a fi, cu o evoluţie independentă extrem de interesantă, având însă oarecari similitudini în domeniul romanic: fiecare, fieştecare, fieştecum etc.. Fireşte, la toate acestea se adaugă lexicul, vocabularul îndoielii, în frunte cu părere, un cuvînt prin care limba română relativizează ataşamentul politic, ideologic, învăţându-ne că ideile şi doctrinele sunt nişte păreri, fiecare dintre noi împărtăşind o părere sau alta, părerea fiind, în mod evident, ceva ce ni se pare că există, că este adevărat. Fiecare cu părerea sa, nu?!...
Considerate la un loc, toate aceste elemente lingvistice impun existenţa în limba română a unui domeniu unitar sub ambele aspecte, conţinut şi expresie: domeniul părelnicului. Pentru constituirea acestuia ipoteza că am avea de-a face cu o creaţie, cu o inovaţie a limbii române, prin care românul a pus în valoare un material lingvistic latinesc, nu prea se susţine. E un domeniu prea vast şi relativ prea bine structurat, în opoziţii originale şi subtile: careva, oricare, oarecare, fiecare, cumva, oricum, oarecum, fie(şte)cum etc., care se potriveşte cu ideea de vechime mai degrabă, decât cu cea de noutate...
Avem de ales între două ipoteze. Prima ar invoca o tendinţă din limba latină, pe care româna o continuă şi o dezvoltă. Această ipoteză s-ar putea confirma numai prin similitudini în limbile romanice, ceea ce nu este cazul. Similitudinile căutate nu sunt de găsit.
A doua ipoteză ar fi preluarea prin calchiere a unui domeniu similar existent în substrat. Este ipoteza care, după o sumară comparaţie cu albaneza, se impune cu certitudine. Am beneficiat în acest sens de o discuţie lămuritoare cu distinsul nostru profesor şi coleg pe care azi îl omagiem sărbătoreşte. Domnia sa mi-a sugerat şi sintagma „domeniul părelnicului”. (Vezi Unu în limba română, pag. 72-73) Forţa cu care se instalează în latina dunăreană denotă că în limba de substrat acest domeniu era o componentă importantă, definitorie, nicidecum periferică. Învăţând limba cuceritorilor, dacii autohtoni nu au putut uita acest capitol din limba lor maternă... Se pare că identificăm astfel, prin acest domeniu, componenta cea mai importantă a moştenirii din substrat.
Rămân multe de cercetat în continuare, pentru o delimitare mai netă a domeniului propus. Din punct de vedere diacronic, prin comparaţia cu albaneza, ar urma să stabilim care dintre aceste două limbi, româna şi albaneza, au conservat mai bine structurile de odinioară. La nivelul meu de informaţie, aş presupune că româna ar fi acea limbă, dată fiind vastitatea şi structurarea adeseori riguroasă a acestui domeniu. (Bunăoară, întrebându-ne care ar fi mai potrivit cu funcţia pe care o are, (a) va ca formă de indicativ a lui a vrea sau (b) do albanez, ca paticipiu al lui duai „a vrea”, eu aş zice că va este mai aproape de ce va fi fost la origine...) Dacă se confirmă impresia (s.n.) noastră, acesta ar fi un argument pentru a crede că distanţa lingvistică (sic!) dintre albaneză şi limba comună de substrat nu este mai mică decât distanţa dintre română şi limba, aceeaşi, de substrat...
Recapitulăm, într-un sumar inventar, elementele pe care le-am avut în vedere:
(1) soarta lui volere în limba română, mult diferită faţă de celelalte limbi romanice. Ca verb auxiliar, volere devine, prin anumite forme ale sale, morfem gramatical, al viitorului, al condiţionalului-optativ şi, mai ales, al prezumtivului. Verbul a vrea nu are imperativ, căci nu poţi pe nimeni determina să vrea ceva. Îl poţi obliga să facă, chiar fără voia sa, dar să vrea, nu! Această observaţie ne atrage atenţia asupra faptului că, în planul existenţei, un lucru vrut, ca şi unul dorit, nu se apropie prea mult de cele reale, existente, sigure. Ci aparţine mai mult imaginarului, posibilului, existenţei bănuite, prezumate care, în măsura în care nu este realitate, intră (şi) sub incidenţa îndoielii.
(2) Revelatoare este participarea lui volere la alcătuirea unor pronume (şi adverbe) solidare în plan semantic, definind, la nivel nominal, prezumţia existenţei: oarecare, oricare, careva, fiecare; oarecum, oricum, cumva, fie(şte)cum ş.a.m.d. Asemănările cu albaneza sunt, de această dată, frapante, obligându-ne să apelăm la explicaţia prin substrat.
(3) pronumele nehotărît vreunul, vreuna, căruia, în postura de adjectiv, i-am atribuit statut de articol nedefinit, articol prezumtiv. În felul acesta segmentul referent necunoscut este segmentat de limba română în două componente: referent necunoscut numai Receptorului: Am avut întâlnire cu un student şi referent necunoscut Receptorului, dar şi Emiţătorului: Nu ştiu dacă în vacanţă mai trece pe la facultate vreun student... (În paranteză fie spus, această complicaţie pe care articularea nedefinită o cunoaşte numai în limba română, face pereche cu surplusul de articole definite: ăl cu paie, ăl cu fân; cei leneşi plece unde vor; a sosit al treilea; el este al mamei sale fiu etc. Iar împreună, această veritabilă puzderie de articole, constituie o trăsătură distinctivă a limbii române. Ca achiziţie relativ recentă, articolul este o componentă extrem de intelectuală (sic!) a limbilor în care apare. Articolul este partea de vorbire sau morfemul care aparţine mai mult metalimbajului decât limbajului. (Termenul corect ar fi metavorbire.) De aceea nu apare în toate limbile... În limba română, dintre limbile la care subsemnatul are acces, funcţionează cea mai complexă structură pentru articol, cu elemente de originalitate extrem de preţioase.)
Este interesant că, pe urmele lui Mihai Eminescu, ale lui D.Caracostea, Mircea Vulcănescu ori Constantin Noica, dacă încercăm să identificăm elementele din limba română intraductibile în alte limbi, fără echivalent mulţumitor în alte idiomuri, cele mai preţioase fiind elementele gramaticale, morfologice, va fi să constatăm că multe dintre elementele din care se constituie domeniul numit de noi al părelnicului fac parte din această categorie, a estemelor limbii române, cum le numea Caracostea. A se vedea bunăoară echivalenţii lui vreun, vreo, greu de găsit şi, dacă totuşi îi afli, sunt în mod indiscutabil elemente lexicale, fără nicio tangenţă cu gramaticalul...
Altminteri, în planul conţinutului, domeniul îndoielnicului reprezintă un plan al gândirii în care evoluează cu precădere mesajele cu un grad ceva mai înalt de intelectualitate. A crea instrumente gramaticale pentru asemenea mesaje este un semn că marea masă a vorbitorilor comunica deseori la acest nivel, accesibil practic tuturor. Îndoiala, ca şi prezumţia, sunt atitudini intelectuale dintre cele mai „alese”, dacă mi se îngăduie acest cuvînt. Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum... Gramaticalizarea acestei semnificaţii denotă o frecvenţă relativ mare a mesajelor care se situau la acest nivel, care se mişcau în acest spaţiu rafinat şi subtil al existenţei spirituale. Avem astfel dovada că limba de substrat a românei, limba autohtonilor geto-daci, era familiarizată cu acest nivel de intelectualitate, ceea ce ar putea să surprindă la prima vedere. La o cercetare mai atentă, avem să constatăm că în felul acesta găsim o confirmare neaşteptat de spectaculoasă şi de temeinică a bunului renume intelectual de care s- au bucurat în antichitate geto-dacii, renume consemnat prin „declaraţii” explicite ale unui Socrate sau Horatius şi mulţi alţii.
Consemnez în acest sens – şi în încheiere, concluzia isteaţă la care am ajuns împreună cu studenţii la un seminar pe această temă: dacă Shakespeare ar fi ştiut româneşte, celebra întrebare a lui Hamlet nu rămânea fără răspuns: „A fi sau a nu fi?” Limba engleză, neavând un mod prezumtiv şi neavând pentru verbul a fi atâtea„modulaţii” (apud Noica) ca în limba română, nu i-a putut oferi lui Hamlet un răspuns la marea dilemă. Limba română pune un asemenea răspuns la îndemâna tuturor celor care, cum îi numeşte Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Varlaam, sunt „născuţi întru limba română”: ce-o fi o fi...
Ion Coja

mariusTut
10-02-2010, 13:23
Multumesc si eu domnului profesor Ion Coja pentru materialele puse la dispozitie si lui Arhanghel care a facut posibil aceasta.
Si, pe principiul ca "doua mâncări nu strică ci doar doua bătăi", o sa mai citez si eu , inca odata un fragment din primul articol postat mai sus, pentru ca mi-a mers drept la inima si spune foarte multe, daca nu aproape totul din ceea ce m-am tot straduit si eu si altii sa spuna in postarile de pana acum:

" ...Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om! Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea maternă. Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu...
___Limba maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă visezi! Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om, din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba părinţilor săi vorbeşte.
___Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă. Nu poţi face teoria limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpână în perpetuitate. Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui Goldoni...
___Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte. Dumnezeu însuşi a putut să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă învăţată. Pentru limba maternă nu există dezvăţ!
___Închei prin a mă mira – nu ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră! La fel mă mir şi eu, omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică! După mintea mea şi după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi... Eli, Eli, lama sabachtani?!"

Ion Coja

N.Savescu
10-02-2010, 17:56
Încă de la începutul civilizaţiei, primii oameni au devenit conştienţi că folosesc un limbaj care îi deosebeşte de toate celelalte fiinţe de pe pământ. Apoi, o dată cu trecerea timpului şi cu dezvoltarea creierului, oamenii au observat că vecinii lor mai îndepărtaţi foloseau alte cuvinte pe care ei nu le înţelegeau sau le înţelegeau parţial. Acesta a fost momentul când oamenii au început să-şi pună întrebări despre originea limbajului, despre vechimea lui, despre locul în care s-a format şi s-a dezvoltat o anume limbă. Întrebări inteligente ale oamenilor inteligenţi.
De atunci au trecut milenii, dar discuţiile despre originea limbilor, despre prioritatea, în timp, a unui grup de limbi faţă de alta, etc., etc., continuă cu şi mai multă intensitate în vremea noastră.
Istoria limbilor este caracterizată prin presupuneri şi probabilităţi.
Limba aparţine în general unei singure comunităţi lingvistice determinate, pentru că este produsul unor anumite condiţii istorice, care diferă de la o colectivitate umană la alta.
Limba este organul creator al gândirii: ideile noastre devin, prin exprimare, elemente obiective (din subiective, cum sunt înainte
de a le comunica altora) şi ca atare se întorc iarăşi în creierul nostru, unde sunt întrebuinţate la formarea de idei noi. [Wilhelm von Humboldt]
Dacă gândirea este un act individual, limba este un produs colectiv.
Populaţiile istorice sunt definite îndeobşte pe baza limbii lor, cu toate că religia începe să-şi spună cuvântul.
Diferitele aspecte ale limbii sunt: fonetica, lexicul, formarea cuvintelor, morfologia, sintaxa şi stilistica, la care putem adăuga istoria lingvistică şi geografia lingvistică.
Pentru perioada preistorică lipsind datele efective privind limbile vorbite, este evident că tot ce se poate spune relativ la modul în care comunicau oamenii prin vorbire, decurge din fenomene colaterale limbii.
Studiile lui Ryan şi Pittman cu privire la ultima glaciaţiune la nivel Euro-Asiatic, urmată de masive deplasări umane, ca de altfel descoperirile genetice de ultimă oră, pot fi folosite pentru urmărirea dinamicii formării limbilor europene şi nu numai.

ORIGINEA INDO-EUROPEANĂ: SUD-ESTUL EUROPEI

Un articol (Internet) de Dienekes Pontikos

Traducere din limba engleză şi comentariu: prof.Timotei Ursu
Notă introductivă: Fiind interesat de aspectele lingvistice şi de noile cercetări în domeniu, am avut o plăcută surpriză să citesc un studiu, pe internet, de lingvistică comparată, în limba engleză. Am fost impresionat şi l-am trimis consilierului ştiinţific al Societăţii ”Reînvierea Daciei” din New York, profesorul Timotei Ursu, pentru a-l citi şi comenta. Domnia sa nu numai că l-a comentat, dar l-a tradus în limba română. A fost publicat în ”Dacia Magazin” şi postat pe dacia.org (http://www.dacia.org/) . Îmi permit să-l public în această carte, cu speranţa ca cei interesaţi - citind studiul lui Dienekes Pontikos care, într-un mod ştiinţific, convingător, folosind concluziile la care au ajuns şi savanţii Igor M.Diakonov, Colin Renfrew, Kalewi Wiik, Gray şi Atkinson, consideră regiunea Carpato-Balcanică drept rădăcină a “trunchiului” acestei mari familii lingvistice Indo-Europene - să-l poată folosi.Multe dintre ideile din articol coincid cu opiniile noastre.
Excelentul comentariu al profesorului Timotei Ursu este ataşat într-un “adiţional” la finalul articolului.

IGOR M. DIAKONOV

Una dintre marile teorii rivale privind originile Indo-Europenismului presupune că locul de baştină al vorbitorilor limbilor Proto-Indo-Europene se află în Peninsula Balcanică (Sud-Estul Europei). Această teorie a fost cel mai convingător propusă de eminentul lingvist şi istoric Igor M. Diakonov în publicaţia sa bianuală (1985.”On the Original Home of the Speakers of Indo-European”, JOURNAL OF INDO-EUROPEAN STUDIES. Vol.13, pg.92). Diakonov pledează destul de convingător împotriva a două dintre cele mai remarcabile teorii rivale, cea a autoarei de origine lituaniană Marija Gimbutas (1973. “The Biginning of the Bronze Age in Europe and the Indo-Europeans: 3500-2500”, JOURNAL OF INDO-EUROPEAN STUDIES, vol.1, pg.163), care credea că Indo-Europenii sunt originari din stepele Rusiei, precum şi în opoziţie cu teoria lingviştilor georgieni T.V. Gamkrelidze şi V.V. Ivanov care propun o “origine” situată în vecinătatea Platoului Armeniei (1985.”The Migrations of Tribes Speaking Indo-European Dialects from their Original Homeland in the Near East to their Historical Habitations in Eurasia”, JOURNAL OF INDO-EUROPEAN STUDIES,vol.13, pg.49)
Diakonov efectuează o cercetare extensivă asupra evidenţelor arheologice şi lingvistice concluzionând că Proto-Indo-Europenii aveau o economie bazată pe agricultură şi pe creşterea animalelor. El critică teoria Marijei Gimbutas, apreciind că aceasta se bazează pe insuficiente evidenţe arheologice şi pe presupuneri întrutotul arbitrare când concluzionează că populaţiile preistorice foloseau calul drept armă militară. Este de asemenea critic referitor la ipoteza Gamkrelidze/Ivanov, atât cu argumente lingvistice cât şi pentru că aceasta postulează anumite improbabile direcţii de migrare în aprecierea limbilor Indo-Europene atestate istoric.
Diakonov demonstrează că regiunea Carpato-Balcanică deţine toate caracteristicile cunoscute drept proprii culturii Proto-Indo-Europene. Adiţional, într-un veritabil “tour de force”, el demonstrează că situarea tuturor limbilor Indo-Europene cunoscute poate fi uşor explicată dacă se acceptă această locaţie drept patrie originară, fară prea îndepărtate mişcări ale populaţiilor (cu excepţia Indo-Iranienilor, ale căror idiomuri Indo-Europene au fost “transplantate” ulterior, la sfârşitul mileniului II şi începutul mileniului I î.H.)

(În două hărţi explicative, Diakonov propune grafic, în prima - “Aria de formare Proto-Indo-Europeană în mileniile V-IV î.H.‘‘ - un teritoriu cuprinzând la Sud: Balcanii şi, spre Nord: Carpaţii Sudici, înclusiv Sudul Ardealului, axa formând-o cursul mijlociu, (“Pannonic”) şi cursul inferior (“Moesic”) al Dunării; în cea de a doua, reprezentând “Indo-Europenii în mileniul III î.H.”, el propune drept direcţii de migrare, grupele: 1.Indo-Iraniană (din Vestul Mării Negre şi, prin Nordul acesteia, spre Est), 2.Balto-Slavică (dinspre Carpaţi spre Nord), 3.Germanică (dinspre Carpaţi şi Pannonia spre Nord-Vest), 4. Celtică (înspre Vest) 5. Italică (prin zona Pannoniei şi Sudul Alpilor înspre Peninsula Italica), 6. Illyrică (spre ţărmurile Mării Adriatice), 7. Zona Paleo-Balcanică ( considerată “sedentară”), 8 .Zona migrării vorbitorilor de Proto-Greacă (din Sudul Balcanic spre Anatolia şi arhipelagul Egeean). De asemenea, harta propune o “desprindere” din zona Paleo-Balcanică, în secolele 12-8 î.H., a unor dialecte identificate drept Proto-Armenian, Phrygian, şi…”Dialecte Estice ale Thracei”, care vor da naştere unor limbi anatoliene, altele decât cele Proto-Greceşti).


Fig. 1: I.M. Diakonov's Theory of Indo-European Origins [(1985). “On the Original Home of the Speakers of Indo-European.” Journal of Indo-European Studies. Volume 13, p. 92] ( I.M. Diakonov: Teoria Originilor Indo-Europenei (1985) ” Locul de origine al vorbitorilor de Indo-Europeană.” Jurnal de studii Indo-europene. Volumul 13, pag. 92).


Diakonov (în “The Paths of History”, Cambridge University Press, 1999) explică, potrivit concluziei sale, că Indo-Europenii au ajuns la acest nivel al expansiunii datorită avantajelor sociale pe care le-au dobândit, în comparaţie cu triburi rămase pe un plan inferior, primitiv, în jurul vetrei lor de habitat. Oricum, mă voi referi încă o dată la opinia Marijei Gimbutas şi a altor autorităţi ştiinţifice din secolele XIX şi XX, dar coroborate cu descoperirile ulterioare ale lui C.Renfrew şi J.P.Mallory: cum că cei mai vechi Indo-Europeni, trăind în mileniile V şi IV î.H. - mult înaintea Epocii Fierului - deşi posesori deja ai căruţei trase de cai, n-au fost niciodată nomazi. Mişcările lor de-a lungul şi de-a latul Euro-Asiei (probabil cu epicentrul în Balcani) n-au fost invazii militare, ci o răspândire lentă, provocată de o scădere a ratei mortalităţii şi, consecutiv, o semnificativă creştere a populaţiei. Explicaţia este aceea că populaţia care vorbea proto-limba Indo-Europeană şi-a modificat alimentaţia înspre lapte şi carne şi a ajuns să practice - progresiv - o suficient de avansată agricultură (cultivând orz, grâu, struguri şi vegetale). Populaţiile înconjurătoare, trăind încă în faza incipient primitivă, erau puţin numeroase; (trecerea de la faza incipient primitivă la Comuna Primitivă prezintă tendinţa unei multiplicări a populaţiei de zeci de ori!); “primitivii” au deprins doar treptat noţiunile şi priceperile agricole ale Indo-Europenilor, adoptând în acelaşi timp şi limba acestora; mai mult chiar, acele extensii migratoare de populaţie la care ne-am referit au implicat nu numai o parte din originarii Indo-Europeni, dar şi triburi care au adoptat limba şi obiceiurile acestora la nivel de “Comuna Primitivă” (primele comunităţi coerent organizate), nivel de cutume la care evoluaseră, mai rapid în timp, înşişi Indo-Europenii.

COLIN RENFREW

Unul dintre cei mai respectaţi arheologi ai timpurilor noastre, Colin Renfrew (“Archaeology and Language: The Puzzle of Indo-European Origins”, ISBN: 0521386756) a pledat convingător ideea că limba Indo-Europeană a fost răspândită de agricultori care, în căutare de noi pământuri, s-au “extins” din Zonele Fertile (din Sud-Est). A ajuns la această concluzie observând că mai toate marile familii de limbi au fost răspândite de către agricultori: să nu fi adus cu ei propria lor limbă agricultorii care aucolonizat Europa?... Agricultorii, în extensie treptată a unor mici grupuri din Zonele Fertile (şi, crede Renfrew, în cazul Indo-Europenilor: din Anatolia!) vor modifica profund peisajul lingvistic al zonelor în care s-au aşezat şi le-au cultivat. Pledoaria atentă a lui Renfrew este valoroasă atât pentru identificarea mecanismului care a condus la extensia Indo-Europenilor originari, cât şi pentru o întegrală analiză capabilă să detecteze ceea ce este greşit în alte teorii, ori – dacă nu greşit – cel puţin axat pe evidenţe mult mai palide decât credeau autorii acestora.
Recent, lordul Colin Renfrew şi-a modificat “puţintel” punctul de vedere anterior. Acum el crede că unitatea Proto-Indo-Europeană este identificabilă în Balcani, de acord cu opinia lui Diakonov. Proto-Indo-Europenii au fost, oricum, o mlădiţă (urmaşi!) ai Pre-Proto-Indo-Europenilor, iar aceia vorbeau limba primilor agricultori care au traversat Spaţiul Egeean din Anatolia pentru a se stabili în Tessalia. Acolo şi în viitoarea lor expansiune nordică s-a format comunitatea Proto-Indo-Europeană care, la rândul ei, a dat naştere tuturor limbilor Indo-Europene “istorice”, în vreme ce idiomurile din Anatolia (Hittita, Luwiana şi Palaica) sunt o mlădiţă a limbii ancestrale vorbite de Pre-Proto-Indo-Europenii “care au rămas în urmă” (în Tessalia).
Potrivit lui Renfrew (“The Tarim basin, Tocharian an Indo-European origins: a view from the west”), in V.Mair (ed.), “The Bronze Age & Early Iron Age Peoples of Eastern Central Asia, JOURNAL of INDO-EUROPEAN STUDIES MONOGRAPH #26, vol.1): “… în concordanţă cu viziunea lui Dolgopolsky şi Gamkrelidze/Ivanov, şi conform lui Sturtevant (1962), sugerez că diviziunea bazică în limbile Indo-Europene incipiente a avut loc între limbile Anatoliene, pe de-o parte, şi membrii familiei Indo-Europene propriu-zise, pe de altă parte. O astfel de viziune derivă direct din ipoteza “răspândirii agricole”, de vreme ce agricultura a venit în Europa din Anatolia. Ea sugerează că toate ramurile celelalte ale limbilor Indo-Europene (cu posibila excepţie a limbii Armene) sunt derivate din ramura vestică a diversificării (în limbile Indo-Europene ale Europei, incluzând idiomurile stepei şi, de asemenea, ale platoului Iranian, central-Asiatice şi sud-Asiatice)” (…) “ Cel de al doilea centru, cum a arătat Diakonov, este zona Balcanilor – în jurul anilor 5.000 î.H. - şi de acolo se poate înţelege o diviziune a grupului iniţialelor limbi Proto-Indo-Europene ale centrului şi vestului european (limbile “Vechii Europe”, cum le denumeşte o mai veche terminologie, acestea în mod subliniat nu cele ale lui Gimbutas). Această diviziune, pe de-o parte; iar pe de alta, cea a pământurilor stepelor din nordul Mării Negre (în mileniul IV î.H.)”
Pentru a ilustra schema imaginată, autorul articolului reproduce, grafic, “Copacul de diviziune a limbilor Indo-Europene” (Renfrew). Acest “copac” are o “rădăcină”, numită Pre-Proto-Indo-Europeana, cu originea propusă în platoul ANATOLIAN.
Din aceastaderivă două mari încrengături: Proto-Indo-Europeana BALCANICĂ şi Proto-ANATOLIANĂ; din PROTO-ANATOLIANĂ derivă Hittita, Luwiana şi Palaica; grupa BALCANICĂ ( Proto-Indoeuropeană) se divide, în timp, în sub-grupa OLD EUROPEAN şi grupa OLD STEPPE INDO-EUROPEAN. Din aceasta din urmă, potrivit ipotezei lui Renfrew, se vor naşte PROTO-SCITICA (aproximativ în zona Ucrainei actuale), PROTO-INDO-IRANIANA (în Platoul Iranian) şi PROTO-TOCHARICA (zona Tarim, în Asia), care vor naşte, la rândul lor, Iraniana, Sanskrita Vestică şi Est-Tocharică. Din cealaltă mare ramură (cea“Europeană”)se vor naşte idiomurile Celtic, Italic, Germanic, Scitic).
To illustrate the scheme of Colin Renfrew, I reproduce his tree of relationships of Indo-European languages:
Pentru a înelege mai bine schema lui Colin Renfrew, reproducem Copacul de diviziune a limbilor Indo-Europene aşa cum şi l-a imaginat el.


Fig. 2: Colin Renfrew's tree of Indo-European origins [“The Tarim basin, Tocharian, and Indo-European origins: a view from the west,” in V.Mair (ed.), The Bronze Age & Early Iron Age Peoples of Eastern Central Asia (Journal of Indo-European Studies Monograph #26, vol.1)]

KALEWI WIIK

Şi mai recent, învăţatul finlandez KALEWI WIIK a propus şi el locarea originilor Indo-Europenilor în Sud-estul Europei.
Şi-a prezentat teoria asupra originilor popoarelor europene în câteva articole de revistă şi, foarte recent, în cartea sa “EUROOPPALAISTEN JUURET” care va fi curând tradusă în engleză. Are de asemenea un articol semnat de el pe WEB (“EUROPE’S OLDEST LANGUAGE”).
Wiik utilizează date lingvistice, genetice, arheologice şi antropologice pentru a-şi susţine teoria. El apreciază că, din 23.000 până prin 8.000 î.H., Europa a fost divizată (spontan) în trei mari regiuni, pe care le denumeşte cu “iniţiale”: Regiunea “BA” şi cea “U”, locuite de vânători ai unor mari animale sălbatice, animalele abundând în acea perioadă. Aceştia vorbeau limbi ancestral relaţionate limbilor BASCA şi FINO-UGRICE de astăzi. Regiunii “BA” îi aparţinea actuala zonă cuprinzând Tările-de-Jos, Franţa şi Peninsula Iberică.
De la Nordul Mării Negre spre Miazănoapte - cuprinzând o întinsă arie care încludea Moldova de Nord, actuala Polonie, Peninsula Scandinavă, Ucraina, Bielorusia, etc – până la Urali, se întindea – presupune Kalewi Wiik – zona intitulată de el: “U”.
La sud de “U” şi la est de “BA” – cuprinzând, potrivit lui Wiik:, Italia, Alpii Estici, actuala zonă estică a Germaniei, actualele Slovacia, Croaţia, Ungaria, Serbia, România, Bulgaria şi Grecia, - se întindea “zona X”.



Fig. 3 Răspândirea limbilor europene la punctul maxim al perioadei glaciare şi al perioadei 23.000 la 8.000 î.H. (Ba = Bască, U = Uralică, X's = limbi necunoscute)


Pe la 5.500 î.H., statutul ofertei naturale s-a schimbat dramatic. Extincţia a numeroase specii de animale mari a însemnat declinul succesului economic (de habitat) al regiunilor ”BA” şi “U”, capturile de vânătoare scăzând sensibil ca număr. Pe de altă parte, locuitorii zonei “X” au adoptat calea “Neolitică” de supravieţuire, constând în combinarea agriculturii cu creşterea vitelor; astfel ei au devenit economic avantajaţi şi, în consecinţă, prin creşterea nivelului de trai, au crescut ca număr de locuitori.
Acesta este momentul, spune Wiik, în care extinderea agricultorilor - originari din Balcani şi Grecia – a dat naştere etniei şi limbii Indo-Europene, limba lor servind ca “limbă francă” (limba de comunicare) a locuitorilor din Zona X , treptat aceştia renunţând la idiomurile lor vechi, convertind chiar o mare parte a neproductivilor vânători din regiunile “Ba” şi “U”.



Fig. 4: Pe la 5.500 î.H., apare în centrul şi partea sudică a Europei limba Indo-Europeană. (Ba = Basque, IE = Indo-European, U = Uralic)


După circa 5.500 î.H., acest proces a continuat neîntrerupt. Limbile “balcanice” şi-au format fiecare un caracter propriu, deoarece ele au absorbit elemente anterioare din multele idiomuri mici ale regiunii X; aceste elemente chiar au persistat pentru un timp, colaborând apoi pentru profilul diferit al limbilor ulterioare. La periferia expansiunii Indo-Europene, s-au format limbile Germanice, Baltice, Slave, Celtice şi Iberice; acestea au fost împânzite cu numeroase elemente din limbile vânătorilor, devenind uneori chiar predominante, ca în limba Bască şi limbile Fino-Ugrice.



Fig. 5: Răspândirea limbii europene între 5.500 - 3.000 î.H.: limba Indo-Europeană a început să se răspândească spre nordul Europei. (B = Baltic, C = Celtic, FU = Fino-Ugrian, G = Germanic, I = Iberian, IE = Indo-European, S = Slavic)

Către anul 3.000 î.H., Nord-Estul european (Scandinavic şi Pre-Uralic) aparţinea idiomurilor Fino-Ugrice; la Sudul acestora se situau: în actualul Nord-germanic, olandez şi baltic – idiomul Germanic; în zona actualei Polonii – idiomul Baltic, înspre actuala Ucraină - cel Slavic, în vreme ce Vestul european aparţinea idiomurilor Celtic şi Iberic. Din Nordul actualei Franţe - cuprinzând sudul actualei Germanii, coborând “pe linia Dunării” şi pătrunzând (actuala Serbie, Macedonie şi Grecie) până în sudul continentului (la Nord ocupând şi nordul Mării Negre, iar la Sud înteriorul Anatoliei) - se întindea, potrivit schemei imaginate de Wiik, Indo-Europeana propriu-zisă (iniţială).
Până la urmă, cea mai mare parte a Europei a fost “indo-europenizată”, până şi vânătorii din zonele (largi!) Basco şi Fino-Ugrice adoptând “limbi Indo-Europene”. Doar la periferia continentului, în Peninsula Iberică şi în Nord-Estul european au mai rămas puternice nuclee de “vânători” care, aparent, au adoptat agricultura şi creşterea vitelor fără să accepte o convertire lingvistică. Astfel, vorbitorii actualelor limbi BASCĂ şi FINLANDEZĂ sunt “supravieţuitori” ai vorbitorilor numeroaselor idiomuri locale, asupra cărora limbile “urcate” dinspre Sudul şi Estul european au câştigat, în toate celelalte zone, o certă prevalenţă.


Fig. 5: Răspândirea limbilor europene până în zilele noastre (Ba = Bască, C = Celtică, FU = Finno-Ugrică, G = Germanică, R = Romanică, S = Slavică)




GRAY şi ATKINSON

Teoria originilor Indo-Europenei în Sud-estul Europei, provenind dintr-o şi mai veche sursă (Anatoliană), a primit, recent, noi confirmări. Utilizând o metodologie similară celei utilizate în biologia evoluţionară, cercetătorii Gray şi Atkinson (“Language-tree divergence times support the Anatolian Theory of Indo-European origin”, NATURE, 426, pg. 435-439) au studiat comparativ 95 de limbi actuale (şi chiar unele astăzi dispărute), aparţinând familiei Indo-Europene. Studiul a fost efectuat pe baza unei liste de 200 de termeni de bază, identificaţi în fiecare din aceste limbi.
Ideea inovativă a acestei proceduri este aceea că limbile care derivă dintr-o sursă comună au tendinţa iniţială de a avea aceleaşi vocabulare, dar pe măsură ce trece timpul, noi termeni înlocuiesc pe cei vechi; şi astfel zona de “ întrepătrundere” (zona izogloselor) din vocabularele limbilor respective se reduce. Acest principiu poate fi utilizat pentru a determina modelul de “ramuri” din cadrul familiei de limbi, ca şi pentru a fixa în timp variatele despărţiri în noi “ramuri”. Autorii au reuşit să varieze “parametrii de absorbţie”, aceştia luând în calcul - într-o manieră sistematică - numeroasele necunoscute ale dificilei probleme examinate. Rezultatele analizei, independent de presupunerile iniţiale, se dovedesc foarte solide:
“Am testat două teorii privind originea Indo-Europenei: cea a “expansiunii culturii Kurgan”(de origine estică, n.n.) şi ipoteza “agriculturii anatoliene”. Teoria “Kurgan” se axează pe posibile evidenţe arheologice ale unei expansiuni în Europa şi în Orientul Apropiat a călăreţilor din Cultura Kurgan, cu şase milenii în urmă (socotind de astăzi). Spre deosebire de aceasta, teoria Anatoliană pretinde că limbile Indo-Europene s-au extins o dată cu răspândirea agriculturii, dinspre Anatolia, cu aproximativ 8.000 – 9.500 de ani în urmă.
În şocanta potrivire cu ipoteza Anatoliană, analiza noastră efectuată pe un set de 87 de limbi – cu un număr de 2.449 elemente lexicale – indică o marjă pentru iniţiala “despărţire” Indo-Europeană, între 7.800 şi 9.800 ani în urma. Aceste rezultate produc solide schimbări în procedurile de clasificare, de calibrare (a limbilor), de dezvoltare a “arborelui lingvistic” şi impun priorităţi în analiza interferenţelor.”

Modelul “ramurilor” este, de asemenea, confirmat printr-o analiză lingvistică independentă a limbilor Indo-Europene (Rexova, K., Frinta & Zrzavy,”Cladistic analysis of languages: Indo-European classification based on lexicostatistical data”, CLADISTICS 19, nr.127, 2003).
Perioadele estimate astfel confirmă şocant teoria dispersiei încă din Neolitic, indicând provenienţa limbilor Indo-Europene dintr-un idiom Anatolian (cu o ramură independentă a misterioasei limbi Tocharice care s-a răspândit spre Est) şi cu descendenţa tuturor celorlalte limbi (Indo-Europene) din ceea ce este aproape siguro vatră iniţială (adică o patrie) Balcanică.

(Potrivit schemei “arborelui lingvistic Indo-European” rezultat din studiul Gray/Atkinson:
Din “Proto-Indo-Europeana “Carpato-Balcanică” s-au desprins, cu circa 7.300 de ani în urmă, două ramuri: una “sudică”, aceasta generând în timp idiomurile “Greceşti” şi cel” Armenian”şi cea de a doua, nordică” generând dezvoltarea “Europeană” propriu-zisă. Din aceasta, cu aproximativ 6.900 de ani în urmă s-a desprins ramura “Indo-Irano-Albaneză”(cuprinzând în final 23 de limbi), iar cealaltă ramură – cu aproximativ 6.500 de ani în urmă s-a divizat în patru mari grupe – cuprinzând astăzi un număr de 54 de limbi şi “dialecte independente” – grupele fiind: cea Balto-Slavă, cea Germanică, cea Italică şi cea Galo-Celtică.



TIMOTEI URSU

Vatra Indo-Europenilor a fost...Dunărea?

(Comentariu pe marginea articolului publicat de Dienekes Pontikos)

Am tradus expunerea (Internet) lui Dienekes Pontikos, primită de la preşedintele Dacia Revival International Society of New York, dr.Napoleon Săvescu, deoarece are meritul important de a pune în evidenţă unele cercetări recente în acest domeniu – şi am propus includerea articolului în arhiva dacia.org (http://www.dacia.org/) din două motive: pe de o parte, aceste noi cercetări atestă ipoteza pe care Societatea “Dacia Revival” şi o serie de cercetători pluridisciplinari români o susţin de ani şi ani, aceea că spaţiul “daco-getic” (pe care, într-o apreciere excesiv limitativă dar intrată în uz, îl putem numi şi “Carpato-Balcanic” sau “Istro-Pontic”!) prezintă toate datele de referinţă pentru a fi luat în considerare drept probabil Leagăn al etniilor Indo-Europene; pe de altă parte, aceste cercetări recente, care infirmă teorii mai vechi (socotite în România mult prea multă vreme drept… “bătute-n cuie”!), pun în valoare dreptul la noi analize în domeniul istoriei vechi şi în cel al lingvisticii comparative, cu ample repercursiuni asupra conceptului de Istorie a Românilor şi a Limbii Române.
Ne aflăm astăzi, la început de nou mileniu, într-o perioadă stiinţifică revoluţionară care marchează apusul tradiţionalei legende a “venirii Indo-Europenilor dinspre Asia” şi, în subsidiar, a o serie de “axiome istorice” cu trimitere lingvistică fantezistă, ce au aburit - până la ceaţă! - orizontul cercetărilor româneşti tradiţionale, mai toate gata să dea grâul pe neghină şi adevărul istoric naţional pe “descendenţa” din te-miri-ce vecini, mai mult sau mai puţin apropiaţi: iniţial, în intenţia de a câştiga simpatii cu revers social şi geopolitic, iar cu timpul… dintr-un penibil (şi prin nimic justificat!) complex de inferioritate.
În ce mă priveşte, am susţinut de peste două decenii – cu fiecare prilej – ipoteza că, potrivit cunoscutei teorii a “Culturilor preantice înflorite pe cursul marilor fluvii”, Valea Dunării (respectiv cursul ei central şi inferior, până la Marea Neagră) a fost o zonă de mare productivitate agrară, vegetală şi cinegetică, unde dezvoltarea prodigioasă a unor nuclee sociale primitiv-europene a condus la o creştere atât de impresionantă a populaţiei, încât era necesară o emigrare periodică a unei părţi de populaţie, excedentară, în grupuri capabile să ducă cu ele noile deprinderi (agricole, de creştere a vitelor, sociale şi militare) şi să creeze, în noi teritorii, nuclee “Indo-Europene”.
În sprijinul acestei teorii vin nu numai stratigrafiile geologice care demonstrează aluviuni de soluri foarte productive în jurul cursului central şi inferior al Dunării, dar şi studiul istorico-hidrografic care demonstrează tocmai pentru această zonă, pe de o parte, o abundenţă deosebită a precipitaţiilor în mileniile pre-antice şi antice, iar pe de altă parte frecvenţe – probabil anuale – revărsări largi ale fluviului şi pe cursurile inferioare ale numeroşilor afluenţi dunăreni. Aceste revărsări se datorau, logic, atât precipitaţiilor ample cât şi topirii progresive, în cele cinci sisteme muntoase înconjurătoare, a gheţarilor “rămaşi” în căldările marilor înălţimi de pe vremea ultimei glaciaţiuni. Aceste revărsări periodice lăsau în urmă, cu siguranţă, terenuri extrem de productive pentru cultura agricolă şi păşunat. Chiar sursele istorice scrise ne confirmă că acest debit al celui mai mare fluviu european - denumit în istoriografia grecească antică, nu întâmplător, “Fluviul-MARE, era cu mult mai mare decât astăzi. Să ne reamintim şi insistenţa cu care documentele antice ne asigură că Dunărea pe atunci se vărsa în Marea Neagră, nu cu trei, ci cu… de la cinci până la şapte braţe!.. Pe de altă parte, că acest spaţiu de referinţă era deosebit de populat o demonstrează nu numai afirmaţia fermă a lui Herodot (“Tracii sunt neamul cel mai numeros din Lume, după Inzi”), dar şi urmele – impresionante ca număr – ale unor extrem de solide culturi primitive şi pre-antice: Cris-Starcevo, Tisa I şi II, Schela Cladovei, Hamangia, Vincea-Turdaş, Boian, Cucuteni, Tei, Coslogeni, etc. Nu fără serioase motive economice au construit navigatorii greci, încă din secolele VIII-VII î.H., o salbă de “cetăţi-colonii” pe litoralul vestic şi nordic al Mării Negre, aşezări a căror funcţie era exclusiv comercială şi destinată schimburilor cu o populaţie a cărei densitate justifica un astfel de efort constructiv!

Cum tocmai zona foarte rodnicei Văi Dunărene, străjuită de protecţia naturală a Alpilor Estici, a Munţilor Dinarici, a Carpaţilor şi a Balcanilor) se identifică cu zona de habitat a etniei Geto-Dace, semnalarea unui “leagăn lingvistic Indo-European” - demonstrat acum a se fi aflat în aceeaşi zonă (!) - conduce sensibil la confirmarea “derivării” idiomurilor Indo-Europene – şi, prin urmare, şi a celor italice, incluzând cel Latin! - din… limba ancestrală a spaţiului Carpato-Balcanic. Aceasta nu e o concluzie “naiv-protocronistă”, ea este – cum rezultă din cercetările prezentate de Dienekes Pontikos – o rezultantă logică a unor dovezi istorice şi lingvistice din ce în ce mai limpezi.
Faptul că cercetătorii indicaţi mai sus, poate jenaţi de o contestare mult prea radicală a antecesorilor sau pur şi simplu dintr-o inerţie formativă, mai atârnă “copacul” lingvistic de o enigmatică – şi neatestată ştiinţific! – rădăcină…“Anatoliană”, ar putea constitui subiectul unei analize, pe cât de radicale, pe atât de necesare.
Din punct de vedere lingvistic, “ramuri mai vechi” Indo-Europene ( Luwita, Hittita, Armeana,Tocharica, etc) se puteau “desprinde” în străvechi milenii, nu neapărat din… Anatolia, ci puteau emigra tot atât de bine din spaţiul Istro-Pontic, traco-geto-dacic, mai ales dacă teoria “potopului” provocat prin prăbuşirea Istmului Bosfor se confirmă geologic şi arheologic: importante teritorii şi aşezări umane au fost înghiţite de apele năvălite din Mediterana şi un astfel de fenomen natural a determinat cu siguranţă masive dislocări şi emigrări de populaţii. De altfel, migraţiile etnice sud-est europene (cum sunt: cea a dorienilor, cea a ionienilor, mai târziu migraţiile galică, gotică sau slavă) dovedesc o circulaţie profilată perseverent de la Nord spre Sud (de la “rece” la “cald”) şi niciodată invers!..
Este acum cvasi-unanim acceptat principiul că apariţia Indo-Europenilor, ca vatră etnică, se datorează dezvoltării îndeletnicirilor agricole. Pe de o parte, podişul Anatoliei nu este (şi nu a fost!) atât de “productiv” agricol, în comparaţie cu zona cuprinsă între Munţii Carpaţi, Dinarici şi Balcani, încât să i se atribuie justificat o categorică prioritate în “inventarea şi dezvoltarea agriculturii”. După toate probabilităţile, practicile agricole au apărut în diferite zone geografice ofertante, mai mult sau mai puţin concomitent, dar spontan şi independent; (asta nu exclude ulterioare contacte şi preluări de priceperi, la un nivel social istoriceşte mai avansat!) Este o chestiune de logică elementară să admitem că apariţia agriculturii se datorează ofertei naturale şi nu invers; dacă cineva, ignorând distanţele enorme – (pentru populaţiile primitive ale epocilor la care ne referim: practic insurmontabile!) – ar propune drept “sursă a agriculturii” Valea Gangelui, Valea Tigrului şi Eufratului sau Valea Nilului, am putea să-i dăm, fie şi ipotetic, crezare; dar Anatolia este - şi a fost - departe de o asemenea productivitate. Dacă ar fi avut-o, populaţia Proto-Indo-Europeană - pe atunci cu siguranţă mai puţin numeroasă - n-ar fi… părăsit-o pentru a se infiltra, etnic, în…“Zona X” a lui Kalevi Wiic, zonă aparţinând ca habitat unor altor triburi, native, pe care avem tot dreptul să le socotim primitive dar nu lipsite de sentimentul proprietăţii teritoriale. Dimpotrivă, există serioase temeiuri - inclusiv arheologice - să se postuleze că Anatolia putea fi unul din “pământurile noi” înspre care au pornit valuri tribale Indo-Europene; asta de vreme ce, după cum se ştie, în proto-antichitatea la care se referă poemele homerice şi în antichitatea descrisă de Herodot, o mare parte a Anatoliei era… tracă!
Cu ce anume ar schimba teoria “copacului cu ramuri lingvistice” recunoaşterea curajoasă a dezvoltării - în timp - a vetrei Indo-Europene din înseşi densitatea şi productivitatea triburilor locale? Doar cu un plus de logică şi doar cu renunţarea la obsedanta, la permanenta stafie a “venirii bunurilor de altundeva”; aceeaşi ideee lamentabilă care a capotat penibil în naiva încercare de a pune pe seama Egiptului Antic construirea monumentelor megalitice din Anglia, pe seama navigatorilor… europeni înflorirea culturilor native Maya şi Inca sau, ca să ne apropiem de propriile noastre oi, pe seama scribilor sumerieni, scrijelarea “Tăbliţelor de la Tărtăria”!…
Avem certitudinea că atenta examinare a condiţiilor naturale perfect propice ale Văii Dunării pentru dezvoltarea în timp a unei structuri sociale de maximă densitate, cu periodice valuri de emigrare a populaţiei excedentare, valuri care au “însămânţat” Indo-Europenismul în toate cele patru direcţii cardinale (inclusiv spre… Sud!), examinare coroborată perseverent cu materialul arheologic şi antropologic din ce în ce mai elocvent, va “aduce” curând disputata vatră a Proto-Indo-Europenilor la… ei acasă, pe câmpiile rodnice dintre Alpi, Carpaţi, Dinarici şi Balcani!

***

arhanghel
10-02-2010, 19:10
D-le dr. Napoleon Săvescu! Vă mulţumim pentru prezenţa pe acest forum şi valorosul conţinut al documentelor postate de d-voastră pe acest topic.

“Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?”

Fragment din poezia “Decebal către popor”, de George Coşbuc

melia29
11-02-2010, 23:33
"Istoria imperiului roman a fost scrisă şi rescrisă de zeci de ori. După nevoile curente ale noilor stăpâni. (La fel, şi istoria imperiului sovietic. Printre istorici chiar circulă o anecdotă: URSS este singura ţară din lume cu un trecut imprevizibil.) Istoria adevărată a lumii este istoria ei secretă. Pe care nu o cunosc decât Iluminaţii. Şi care nu va ajunge niciodată în manualele şcolare"
Olimpian Ungherea

diamantul alb
15-02-2010, 03:38
In revista Lumea Misterelor(februarie)-Articolul despre tablitele dacice descoperite la Sinaia.

diamantul alb
15-02-2010, 13:30
Ma uitam intruna din zile la fotografia lui OSHO si nu pot sa nu ma minunez de asemanarea lui ,daca il privesti din profil,cu dacii nostrii,si caciula pe care o purta in ultimii ani ai vietii e leita cu cea a lui Decebal si postura pe care o are sezand in jitul de unde isi tinea discursurile,parca ar fi fost un rege-preot dac:ipb_bigsmile:...ham?!

mariusTut
16-02-2010, 10:55
Tezaurul dacic de la Sinaia: legenda sau adevar ocultat?

19 Ianuarie 2007
Aparitia volumului "Tezaurul dacic de la Sinaia: legenda sau adevar ocultat?“ redeschide o pagina tenebroasa a istoriei noastre: existenta unui tezaur disparut, despre care vorbesc niste misterioase placi
de plumb, copii ale originalelor de aur.

Pentru autorul acestui spectaculos demers, totul a inceput o data cu aflarea unor informatii underground despre misterioasele placi de plumb de la Sinaia, care circulau in lumea jurnalistica. Fascinat de subiect, Dumitru Manolache a continuat cercetarea istoriei misterioaselor artefacte, care zac si astazi neinventariate in depozitul Institutului de Arheologie “Vasile Parvan" din Bucuresti. In prezent, aici mai sunt 35 de placi. Alte doua se afla in muzeul Manastirii Sinaia si alte cateva bucati prin colectii particulare. In realitate, ele au fost mult mai multe. Este vorba de un corpus de peste o suta de piese de plumb (dar acest numar nu este sigur, banuindu-se existenta a peste 200), despre a caror provenienta nimeni nu stie nimic. Placile sunt inscriptionate in relief, intr-o limba necunoscuta, cu caractere predominant grecesti si cu o ilustratie bogata, referitoare la civilizatia geto-dacilor.

Legende si informatii care sustin existenta tezaurului de aur
Legenda originii acestor tablite plaseaza inceputul lor in 1875, o data cu deschiderea santierului de constructie al Castelul Peles, in Poiana Vacariei de la Sinaia. Potrivit unor marturii de epoca, atunci s-ar fi descoperit “un tezaur compus din multe tablete inscriptionate din aur, precum si alte obiecte de aur“. Se mai spune ca acest tezaur ar fi fost daruit de catre guvernul de atunci, condus de Lascar Catargiu regelui Carol I de Hohenzollern.
Din acel moment, despre placile originale s-au mai pastrat informatii doar in traditia locala, subiectul fiind ocultat, incet-incet folclorizat si in cele din urma trecut in derizoriu. Au ramas in schimb cateva sute de placi de plumb, despre care se spune ca sunt copiile celor de aur, facute la cererea regelui Carol I. Cum au ajuns in subsolul institutului amintit, cine le-a facut, daca ele au sau nu vreo legatura cu ceea ce sustine traditia locala sau sunt niste falsuri ordinare, istoria lor pe parcursul deceniilor care s-au scurs sunt numai cateva probleme pe care jurnalistul le abordeaza in volumul amintit intr-un context mai larg, cel socio-politic al vremurilor. Surprizele se tin lant: apar date noi, marturii uluitoare, informatii explozive si, peste toate, ceea ce ziaristul nu-si dorea, o misterioasa incercare de ascundere a adevarului. Forte nevazute au ocultat de-a lungul vremii intregul subiect.

Date, informatii, ipoteze inedite, controverse si dispute
Controversata poveste a fost readusa in actualitate de catre inginerul Dan Romalo care, desi cunostea ansamblul de placi de plumb inca din anii ‘40 ai secolului trecut, reuseste abia in anul 2003 sa publice, intr-un tiraj de 70 de exemplare, lucrarea “Cronica apocrifa pe placi de plumb?", unde abordeaza in mod relativ stiintific marea taina a placutelor.

Dupa aproape 100 de ani, o parte din lumea buna a cercetatorilor intra in vrie si se grabeste sa catalogheze in fel si chip misteriosul tezaur. Majoritatea se raliaza parerilor exprimate de unii istoricii interbelici, care sustineau sus si tare ca tabletele sunt falsuri ordinare, dar foarte ingenios fabricate. Altii, putini la numar, printre care se distinge cercetatoarea Aurora Petan, sustin autenticitatea informatiilor cuprinse in aceste artefacte misterioase. Disputa pro si contra s-a intensificat, desfasurandu-se prin congresele dacologilor, pe forum-urile de pe Internet, in timp ce societatea academica continua cu obstinenta sa ignore subiectul sau sa declare fara nici un fel de probe ca placile sunt falsuri, desi rezolvarea dilemei se impune imperios. Confirmarea autenticitatii informatiilor ar putea rasturna toata istoriografia veche a spatiului dintre Carpati, Dunare si mare, iar dovedirea falsului ar incheia definitiv subiectul.
Noutatea investigatiilor lui Dumitru Manolache consta, in primul rand, in faptul ca aduce in fata cititorului o serie de probe, informatii si ipoteze inedite, care ar putea confirma existenta unor originale din aur si lamuri originea si odiseea copiilor de plumb, volumul sau constituindu-se intr-un fel de baza de date de la care ar putea pleca orice studiu de specialitate.

Pe parcursul celor peste 250 de pagini, descoperim personaje istorice implicate in aceasta adevarata aventura, ca Regele Carol I, Regina Maria, liberalul Emil Costiniu, patronul fabricii de cuie din Sinaia, ofiteri etc. apoi, institutii si personaje din perioada comunista, cuplul Ceausescu (va vine sa credeti sau nu, dar ei chiar au cautat placile originale de aur!), istorici, arheologi, lingvisti, amatori, pasionati de istorie, personaje care au avut intr-o forma sau alta legatura cu acest misterios corpus de artefacte.

Dintre toate, se distinge figura inginerului Vasile Ionescu, cel care, prin cercetarile sale, prin informatiile pe care le detinea despre istoria acestui misterios tezaur, a pus pe jar, prin anii ’70, institutii ale statului comunist, cercetatori, cautatori de aur, Securitatea, iar in zilele noastre chiar mafioti, servicii secrete romanesti si straine etc., care vor sa patrunda misterul, sa afle adevarul despre comoara dacica descoperita la Sinaia, sau, poate, sa-l oculteze si mai mult.

Ignoranta si jaf in siturile arheologice dacice
Un capitol aparte al cartii se refera la jaful savarsit asupra patrimoniului national. Dupa 1989, siturile arheologice dacice din muntii nostri au fost luate cu asalt de asa-zisi specialisti care au jefuit fara scrupule comorile dacilor. Sute de piese de o importanta deosebita pentru istoria noastra au luat drumul retelelor hotilor de artefacte, ajungând pe piata neagra a traficantilor de obiecte de patrimoniu. Si totul legal, sub protectia unor inalti demnitari si oameni politici. Jefuirea patrimoniului national merge mâna in mâna cu discreditarea unor ipoteze si teorii legate de istoria geto-daca, desi realitatea este cu totul alta.
Preocuparea insistenta din partea strainilor pentru istoria si mai ales pentru comorile noastre, care au fost si mai sunt ascunse in adâncurile pamântulului românesc, a fost si va ramâne mult timp o realitate. De la prazile de razboi romane la enigmaticul cardinal Martinuzzi, de la Habsburgi pâna la rusi si, mai nou, de la serviciile secrete rusesti pâna la diversele retele secrete ale comerciantilor straini de artefacte, toti s-au infruptat din dovezile pretioase ale istoriei acestor pamânturi. In zilele noastre, personaje controversate, considerate a fi agenti ai noilor servicii secrete rusesti, lanseaza in lumea initiatilor teorii si ipoteze senzationale legate de misterele Muntilor Carpati si de existenta sanctuarelor subterane, implicându-se direct sau prin interpusi in praduirea tezaurelor din zona Muntilor Orastie. In acelasi timp, repun pe tapet, aparent confirmând ipotezele cercetatoarei Aurora Petan, teoria autenticitatii inscriptiilor de pe placutele de la Sinaia. Mister sau intoxicare? Cine poate spune?

Prima cercetare stiintifica a artefactelor de la Sinaia
Un cuvant special trebuie spus despre postfata volumului, un substantial studiu de specialitate semnat de Aurora Petan, remarcabila cercetatoare in domeniu, care a studiat competent inscriptiile de pe misterioasele artefacte si a ajuns la concluzia ca acestea sunt autentice. Afirmatiile domniei sale sunt argumentate printre altele de faptul ca pe placile descoperite acum peste o suta de ani apar simboluri ale unor obiecte de cult, cum ar fi sarpele cu cap de mamifer, frecvent gravat pe tablite, care este aproape identic cu sarpele tomitan descoperit mult mai târziu la malul marii. Apoi este vorba de reprezentarea exacta a cetatii Sarmizegetusa Regia, ale carei ruine au fost descoperite mult mai târziu (1939) fata de data la care contestatarii teoriei autenticitatii sustin ca au fost realizate falsurile. Sustinatorii teoriei ca placile ar fi falsuri, si nu copii dupa originale, lanseaza, dupa parerea Aurorei Petan, ipoteze fanteziste care nu rezista nici unei critici argumentate. Dupa contestatari, autorii “falsurilor" ar fi Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Nicolae Densusianu. In studiul sau, Aurora Petan desfiinteaza, argumentat, fara drept de apel, asemenea ipoteze. Nici unul dintre cei doi nu avea capacitatea si, cu atât mai putin, interesul, la acea perioada ca, printr-o farsa sau intoxicare stiintifica, sa acrediteze un adevar prefabricat. Mai mult, cine s-ar fi chinuit sa creeze o limba noua, sa graveze inscriptii, simboluri si imagini pe 200 de placi de plumb, doar de amorul artei?

Autenticitatea inscriptiilor poate schimba istoria veche a României
Toate aceste “aventuri" si cercetari in lumea senzationala si misterioasa a artefactelor de la Sinaia fac din cartea colegului nostru o lectura captivanta. Investigatia denota obiectivitate si onestitate jurnalistica, apropiindu-se de scrupulozitatea unui detectivism profesionist. Ocultarea sau ignorarea unor informatii istorice de asemenea importanta si anvergura, in masura in care ele se dovedesc riguros adevarate, care ar putea sa determine rastunarea teoriilor istorice privind originile poporului român, pot fi considerate delicte stiintifice majore, cu efecte imprevizibile pe termen lung in dezvoltarea unei natiuni. De aceea, cartea lui Dumitru Manolache poate fi considerata si un semnal de alarma.
Descifrarea misterului placilor de la Sinaia, asupra caruia istoria oficiala tace deocamdata, ar putea duce la rescrierea unei pagini importante a istoriei noastre vechi. Totul este sa se doreasca acest lucru.
Corneliu Ciocan

mariusTut
16-02-2010, 10:57
Ca urmare a informatiei Diamantului Alb, transcriu mai jos articolul lui Adrian Bucurescu, din 6 noiembrie 2006:



Tainele tăbliţelor de plumb de la Sinaia



Cele peste 100 de tăbliţe de plumb, ce provin de la Sinaia, sunt cu siguranţă geto-dacice întrucât cuprind:

- un alfabet identic cu cel vechi romanesc, zis „chirilic”;

- nume de zei, regi, cetăţi, ape etc., ce fac parte din istoria cunoscută a Daciei;

- imagini cu personaje îmbrăcate exact ca Dacii de pe Columna lui Traian, de pe monumentul de la Adamclisi şi de pe alte monumente cunoscute ca aparţinând culturii şi civilizaţiei geto-dacice.

Un alt argument în favoarea atribuirii acestor tăbliţe Dacilor este limba în care sunt scrise, asemănătoare cu limba română şi cu cea albaneză, ultima fiind socotită de specialişti ca singura limba tracă vorbită în prezent.
Inscripţiile, în marea lor majoritate, sunt uşor de citit, graţie acurateţei literelor, iar limba în care sunt scrise prezintă o foarte mare asemănare cu latina şi cu româna, fapt ce a dus şi la o oarecare uşurinţă în traducerea lor. Din inscripţii din afara Sinaiei aflăm că Geto-Dacii numeau această limbă ORO MANISA ori DRAGO MANISA, ambele sintagme însemnând Limba Curată; Grai Divin, de unde româna are neologismele român şi romanţă precum şi arhaismul dragoman, care înseamnă traducător.

Gramatica acestei limbi prezintă multe neregularităţi, ceea ce caracterizează limbile foarte vechi şi conservatoare. Ca un argument de moştenire directă din Oro Manisa, limba româna are şi ea o gramatică foarte neregulată. Vocabularul şi gramatica textelor de la Sinaia arată o profundă înrudire cu limbile zise indo-europene sau indo-germanice, în realitate atlantice.

Textele sugerează că Oro Manisa era graiul vorbit de Zeii Geţi la sfârşitul veacului al VIII-lea î.e.n. Această sugestie, precum şi neregularităţile gramaticale duc la concluzia că această limbă extrem de conservatoare este mult mai veche decât sanscrita şi alte limbi europene, ceea ce o plasează pe primul loc ca importanţă pentru studierea acestei familii lingvistice.

Din două texte de la Sinaia se înţelege că strămoşii noştri cei mai vechi au fost Atlanţii, model de înţelepciune şi virtute, ale căror precepte le-au studiat Zalmoxis şi Buerebuistas.

După Atlanţi, Dacia a fost şi centrul Imperiului Cerbilor, cunoscut sub numele de Troia, cu capitala pe ţărmul vestic al Marii Negre. Cerbii, cărora istoricii le spun Ionieni şi Dorieni, i-au zdrobit pe Aheii iredentişti, dar, mai târziu, Grecii au născocit Iliada şi Odiseea, atribuite lui Homer, ca să spele cumva ruşinea înfrângerii lor de către Troieni. La Cerbi şi Căprioare se referă şi câteva oraţii de nuntă, în versuri, consemnate în tăbliţele de la Sinaia, cu un conţinut perfect asemănător cu cel al oraţiilor de nunta româneşti, ceea ce demonstrează încă o dată ca mitofolclorul românesc este moştenit de la Geto-Daci.

Cele mai multe inscripţii de la Sinaia se referă la Gemenii Divini, născuţi în ţinutul Napailor, la Nord de râul sacru al Geţilor, Naparis Cerescul. Mama lor se numea Maria, cu atributele Leto, Oltea, Ledo, toate numele însemnând Cea Măreaţă; Magnifica.

Din aceleaşi inscripţii se înţelege că Apollon-Zalmoxis a fost săgetat de Scytii care stăpâneau atunci Ţara Geţilor şi că zeul ucis a înviat sau că a fost înviat de sora Lui. Regele Scytilor este numit în câteva inscripţii Pythagoras, ceea ce explică oarecum legenda lansată de Herodot, cum că Zalmoxis ar fi fost sclavul acestuia. O altă inscripţie spune că, mai târziu, Zeii S-au înălţat la ceruri.

Cele mai multe texte de la Sinaia sunt scrise în versuri, cu o măiestrie deosebită. Cel mai impresionant astfel de text, pe care l-am numit Fiii Mariei, este o adevărată capodoperă poetică. Pe lângă ritm, măsură, rime şi asonanţe, poemul se remarcă şi prin aliteraţii, specifice descântecelor româneşti.

Ca întindere, următoarele texte acoperă viaţa lui Buerebistas, numit în inscripţiile de la Sinaia Boerovisto sau Boeroviseto, cel mai important împărat geto-dac, poreclit şi Visica (Pisica). Aflăm că părinţii lui se numeau Remio şi Coeza, soţia se numea Genucla, cu care a avut şase copii.

Despre acest mare rege se spune că a avut o mare iluminare mistică şi că a vorbit cu zeii. Cea mai surprinzătoare informaţie, relatată în câteva inscripţii, este aceea că marele preot Deceneu l-a trădat. Din pricina intrigilor lui Deceneu, fiul cel mic al lui Boerovisto şi al Genuclei, Dapyx, s-a sinucis. Tot marele preot l-a dat pe Boerovisto pe mâna Romanilor, care l-au asasinat pe marele rege.

Inscripţiile de la Sinaia afirmă că Sarmizegetusa a fost ctitoria lui Boerovisto. Aceleaşi inscripţii confirmă că, în urma morţii lui Boerovisto, Imperiul Getic a fost împărţit între cei cinci feciori ai săi rămaşi în viaţă.

Urmează câteva texte referitoare la regele Cotiso, ale cărui fapte relatate de tăbliţele de la Sinaia sugerează că a fost unul dintre cei mai mari eroi ai Daciei, ceea ce reieşea şi din informaţiile rămase de la autorii antici străini.

Un mare număr de inscripţii se referă la domnia lui Decebal, numit autocrator, adică împărat. Se confirmă unele fapte relatate de istoricii antici, de exemplu că romanii le-au plătit tribut Dacilor, şi se aduc informaţii inedite despre familia lui Decebal.

Astfel, aflăm că Diegio şi Vezino erau copiii regelui, şi că pe sora acestuia o chema Geopyr, Giuvaier; sora lui Decebal lupta în fruntea femeilor dace, alături de bărbaţi, împotriva romanilor lui Traian.

Încă o informaţie foarte importantă: Decebal a fost împresurat şi s-a sinucis în Valea Jiului.

În textele de la Sinaia apare şi cel mai important conducător dac de după Decebal, necunoscut de istoria noastră oficială, dar sugerat de celebrul poem germanic medieval Cântecul Nibelungilor sub numele de Ramunc şi Sigeher, ca duce al Valahilor. Acesta este eliberatorul Daciei, cel ce a iniţiat întoarcerea la vechile tradiţii ale ţării precum şi culegerea de legende divine şi mirene, fixate în tăbliţele de la Sinaia. Variante pentru numele său sunt: Romanh, Romansie, Lomanh şi, una foarte importantă, SO LOMONIUS Cel LUMINOS.

Acest atribut este chiar dezlegarea enigmei textelor de la Sinaia, ce pot fi atribuite cu certitudine Solomonarilor, care, în mitofolclorul românesc fac parte dintr-un misterios şi mistic ordin, cu sediul în cetatea Babariului, care se află în Munţii Galareu sau Garaleu. Este limpede că numele românesc de Solomonari vine de la împăratul dac So Lomonius, care nu are nici o legătură cu regele biblic Solomon. În Ţara Moţilor, Solomonarilor li se spune Zgriminteşi.

Strania cetate a Babariului poate fi lesne pusă în legătură cu la fel de straniile stânci din Munţii Bucegi, numite Babele, mai ales că este atestată şi o cetate tracică numită Babule. Dacă, într-adevăr, cetatea mitică a Babariului era în Munţii Bucegi, atunci nu mai e de mirare că tăbliţele dacice de plumb provin de la Sinaia, oraş aflat la poalele acestor munţi. Nu numai atât: tot acolo se afla şi KOG-A-ION, Capul lui Ion; Capul Magnificului, cunoscut sub numele de Sfinxul Românesc.

Aşadar, tăbliţele de la Sinaia par a fi fost făurite de Solomonari, ucenici ai împăratului dac So Lomonius. În mitofolclorul nostru, Solomonarii învaţă după o Carte de Magie, ale cărei pagini ar fi putut fi chiar tăbliţele de plumb. Ei trec şi nişte probe fizice extrem de dure, iar dintre ei se aleg numai zece.

Conducătorul Solomonarilor se numeşte Omul Alb sau Uniila. Ei au puteri miraculoase, îndeosebi în chemarea sau alungarea ploilor cu grindină, slujiţi de balauri.

Din cercetări rezultă că Romanh sau So Lomonius este acelaşi cu Zenovius din celebra inscripţie de pe relicvariul de la Biertan, EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI, care poate fi tradusă astfel: Eu Dunărea pe duşmani i-am trecut. Pentru Zenovius cf. DANUBIUS, numele Dunării Superioare; pentru VOTUM duşmani cf. a vătăma; patimă; pentru POSUI a trece cf. a păsui; pas; a păşi.

Tăbliţele de la Sinaia sunt de o importanţă covârşitoare pentru istoria şi cultura noastră, fiind prima oară când aflăm ce spun Dacii despre ei înşişi şi despre duşmanii lor cei mai crunţi, Romanii. Importanţa lor constă nu numai în informaţiile istorice deosebit de valoroase ci şi în frumuseţea artistică, de multe ori la treapta de capodopere, literare şi plastice. De fapt, tăbliţele de la Sinaia alcătuiesc epopeea poporului daco-roman, Mioriţa fiind doar un rezumat al acesteia.

sursa dacia.ro

SDS
16-02-2010, 11:14
“Acolo unde toti gandesc la fel, nimeni nu grandeste prea mult” – Walter Whitman

“Noi nu suntem urmasii Romei!”

Hmmm … sa fie oare nevoia de “blazon” chiar atat de mare?
Este adevarat ca “istoria este scrisa intotdeauna de invingatori”, dar asta nu inseamna decat ca noi, romanii, am fost mai mereu cei invinsi.
Cu tristete putem remarca faptul ca am fost si suntem doar “o populatie”, si doar intr-o foarte mica masura “un popor”.
Nu va vine sa credeti? Priviti cu atentie in jurul vostru...
Vrem sa “ne imbatam cu apa rece”? Nimic mai simplu. Asta am stiut sa facem dintotdeauna.
Vrem sa avem “istorie”? Poate n-ar fi rau sa incepem sa o si cream. De fapt ar cam fi si timpul.
Si cum o boala nu poate fi tratata niciodata corespunzator, in lipsa unui diagnostic corect, prima grija ar trebuii sa fie “diagnosticul”. Oricat ar fi “diagnosticul” de crud, el ar trebui inteles, acceptat si in baza lui cautate solutii. Cine sa-l puna? Greu de spus. Suntem pregatiti sa-l acceptam? Si mai greu de spus.
Va propun in continuare un "diagnostic" pus de un cetatean roman (greu de “digerat”, cei drept).

Horia Roman Patapievici - "Politice"

„Traditia de a scrie carti pentru a face rau cu scopul de a face bine este veche. Mi-am gandit Politicele ca pe o arma ofensiva, la faurirea careia mi-am folosit exasperarea si dezgustul in chip de instrumente de analiza politica. Nimic nu este subiectiv din ceea ce, în această carte, este exasperat; iar ceea ce mi-a instrumentat obiectivitatea a fost vointa de a pune in calea prabusirii tarii mele o constiinta vie si necrutatoare. Cred că vindecarea de trecut trece cu necesitate prin reconcilierea lucida nu numai cu înfrangerile care ne-au invalidat, ci si cu victoriile pe care nu le-am putut exploata (sau suporta)”. .................................................. .................................................. .......................
”Sprijinit de enormul capital de prostie al romanilor, Iliescu are dreptate sa nu discute cu cei care au avut de infruntat represiunea militara a lui Ceausescu. Revolutia din decembrie a fost facuta de 1% din populatie si asumata post factum de 95%: cei 95% s-au acomodat cu noua situatie, legitimandu-se in acel tembel si pur romanesc adagiu "asta e situatia"; restul de 4% au fost sincer dezagreati de rasturnare, dar nu au îndraznit sa-si exprime dezaprobarea decat atunci cand a devenit clar ca Iliescu doreste sa organizeze in acelasi sens campul social al puterii: idealul politic al lui Iliescu este Romania lui Ceausescu cu Iliescu in locul lui Ceausescu”.

„NU NE PUTE. Asta ne condamna: vedem raul si nu il recunoastem. Am uitat tot: deci vom retrai absolut totul, nevrednici si clevetitori. "Un neam preacurvar a cerut un semn, si i s-a dat semnul lui Iona." Nimeni nu l-a înteles”.

„...poporul roman nu a vorbit direct in istorie, iar cand a inceput sa vorbeasca (votul universal si egal), a inceput sa spuna numai prostii”.

GEOGRAFIA ROMANIEI: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inimă ca un cur, fara sira spinarii.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediitia 1996, pag.63)

POPULATIA ROMANIEI:
„23 de milioane de omuleti patibulari.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag 53)
„Un popor cu substanta tirita. Oriunde te uiti, vezi fete patibulare, ochi mohoriti, maxilare incrincenate, fete urite, guri vulgare, trasaturi rudimentare.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag. 34)
„Romanii nu pot alcatui un popor pentru ca valoreaza cit o turma: dupa gramada, la semnul fierului rosu.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag. 64)

LIMBA ROMANĂ: „Romana este o limba in care trebuie sa incetam sa mai vorbim sau... sa o folosim numai pentru injuraturi...“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag.64)

ISTORIA ROMANILOR: „Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cand i-au lasat romanii pe daci in forma hibrida stramoseasca, ne-au luat in urina slavii: se cheama ca ne-am plamadit din aceasta clisa, daco-romano-slava, ma rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era sa ne inecam, asa temeinic au facut-o. Demnitatea noastra consta in a ridica mereu gura zvantata iar ei reancepeau: ne zvantam gura la Calugareni, ne-o umpleau iar la Razboieni, si asa mai departe, la nesfarsit. Apoi ne-au luat la urina rusii, care timp de un secol si-au incrucisat jetul cu turcii, pe care, in cele din urma, avand o basica a udului mai mare (de, betiile...) i-au dovedit.” (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag.63)

CULTURA ROMANILOR: „Puturosenia abisala a statutului suflet romanesc... spirocheta romaneasca isi urmeaza cursul pana la eruptia tertiara, subreptice, tropaind vesel intr-un trup inconsient, pana ce mintea va fi în sfirsit scobita: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.“ (din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag 49) „Cu o educatie pur romaneasca nu poti face NIMIC.“ (Din „Politice“ de H.R. Patapievici, editia 1996, pag.56) „Romania are o cultura de tip second hand“ a enuntat intr-o emisiune televizata. (dupa Viorel Patrichi in Revista „Rost“ nr.24/ 2005)

VIITORUL ROMANIEI: „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie sa ne debarasam daca vrem sa intram in Uniunea Europeana.“ (dupa Viorel Patrichi in Revista „Rost“ nr. 24 / 2005)

"Diagnostice" de genul celor citate de tine poti da cand stai si contempli ce mai ai tu prin... debara, pe la mansarda, pe la subsolul casei... Dar nu cand ai datoria de a-ti reprezenta in lume tara prin functia pe care o detii pentru un Institut Cultural Roman; si chiar asa fiind, nu-i musai sa-ti imprimi "adevarurile absolute" pe sute de mii de carti care sa astepte premii pentru "originalitate" (cu orice pret).
S-a discutat enorm despre pozitia lui Patapievici in aceasta chestiune, asa ca nu insist si eu. Regret doar ca tinerii romani (majoritatea, din fericire nu toti) se entuziasmeaza atat de usor de niste aberatii "insolite" si ii urnesti cumplit de greu cand e vorba de valori autentice.

EmiFLAY
16-02-2010, 11:54
Din "pacate" nu numai tinerii romani sunt entuziasmati de d-ul H.-R.Patapievici.Daca nu ma insel, Academia franceza i-a acordat titlul de Cavaler.Si nu pentru ca ar fi exprimat adevaruri absolute .

SDS
16-02-2010, 11:57
Grecia, Egiptul sau Palestina, au avut cultura proprie foarte solida. Demn de retinut este si faptul ca Imperiul Roman de Rasarit(Bizantin), in timp, a "uitat" latina, Heraclius elenizand imperiul prin adoptarea limbii grecesti ca limbă oficiala.
Dacii au avut o cultura a lemnului nu a pietrei si o limba fara scriere proprie (se presupune ca foloseau alfabetul grecesc). Asa se explica putinatatea dovezilor arheologice cu privire la ei.
Cat priveste limba romana, lingvistii au o parere:

Într-o lucrare de referinţă, echipa lui Marius Sala (lingvist român, membru al Academiei Romane din 2001, membru corespondent din 1993, iar din 2005 vicepresedinte al acestei instituţii) construieşte vocabularul reprezentativ al limbii române, cuprinzând 2581 de cuvinte.
Structura etimologică a acestuia se prezintă astfel:


Elemente romanice 71,66%, din care

30,33% latineşti moştenite
22,12% franceze
15,26% latineşti savante
3,95% italiene





Formaţii interne 3,91% (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine)
Slave total 14,17%, din care

9,18% slava veche
2,6% bulgăreşti
1,12% ruseşti
0,85% sârbo-croate
0,23% ucrainene
0,19% poloneze


Germane 2,47%
Neogreceşti 1,7%
Traco-dace de substrat 0,96%
Maghiare 1,43%
Turceşti 0,73%
Englezeşti 0,07% (în creştere)
Onomatopee 0,19%
Origine incertă 2,71%

Potrivit unei statistici anterioare, făcută de lingvistul Dimitrie Macrea, compoziţia etimologică a 49.642 de cuvinte şi variante înregistrate în DLRM (Dicţionarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) este clasificabilă în 76 de grupe, dintre care numai 14 depăşesc procentajul de 1%. Elementele latine 20,02%, slave vechi 7,98%, bulgare 1,78%, bulgaro-sârbe 1,51%, turce 3,62%, maghiare 2,17%, neogreceşti 2,37%, franceze 38,42%, latine literare 2,39%, italiene 1,72%, germane 1,77%, onomatopeice 2,24%, de origine nesigură 2,73%, de origine necunoscută 5,58%. Din cele 9.920 cuvinte latine numai 1.849 sînt primite direct din latină, 8.071 constituie derivate pe teren românesc de la rădăcini aparţinînd cuvintelor moştenite din latină.
Tot Macrea a făcut în 1942, în privinţa etimologiei, o analiză statistică a poeziilor lui Eminescu publicate antum. Elementele latine reprezintă 48% din vocabularul folosit de poet, în circulaţie (sub raportul frecvenţei) procentul crescînd la 83%. Elementele slave reprezintă 16,81%, în circulaţie numai 6,93%. Macrea a conchis că fizionomia lexicală este latină în proporţie asemănătoare cu aceea a limbii franceze, după ce a comparat cu examenul statistic al vocabularului poetului Paul Verlaine.
Semnificativ pentru criteriul circulaţiei cuvintelor este şi studiul (din 1937) al lui D. R. Mazilu, Luceafărul lui Eminescu (Expresia gândirii, text critic şi vocabular, în care autorul conchide că 13 din 98 de strofe ale poemului sunt alcătuite din cuvinte de origine latină. Întregul poem conţine 529 de cuvinte-titlu sau unităţi lexicale distincte, dar multe se repetă sub diferite forme gramaticale. Numărul apariţiilor concrete (cuvinte-text) se ridică la cifra de 1.908, dintre care 1.688 de origine latină, 144 slave şi 76 de origini diverse. Elementul latin moştenit constituie baza lexicului românesc în circulaţie, elementul lui invariabil mai ales ca frecvenţă.
Cercetări mai recente ridică procentajul elementelor autohtone în vocabularul reprezentativ al limbii române la 1,43% .


Cercetarile la care te referi sunt facute exclusiv asupra scrierilor. Dacii nu ne-au lasat nimic (ma rog, sunt unele discutii cu privire la cateva vestigii carora nu li se poate dovedi in mod cert originea) scris. Iar cercetarile sunt, repet, asupra scrierilor. Evident, reductioniste.
Insa, cine "presupune", spui tu, ca dacii foloseau alfabetul grecesc? "Presupunerea" mai credibila ar fi ca aveau o comunicare preponderent orala, iar putinele scrieri (imposibil sa nu fi fost!!!) s-au pierdut.

SDS
16-02-2010, 12:35
Eu am fost corigent la istorie ! :ipb_bigsmile:
Si zic... mai intai sa poti renunta la ideea ca aici ar fi 'ipoteze' si 'teorii'.
Spune-le altfel, dar nu ipoteze si teorii; pentru ca, in opinia mea , asa pleaca toti contestatarii; doar pronuntand cuvantul 'ipoteza', deja seamana a fantezie sau fabulatie.
Insa, cand ai dovezi arheologice, cand ai scrieri antice, cand ai matematica ce am scris-o eu intr-un mesaj anterior, cand exista documente ale pashoptistilor care vorbesc de curentul de latinizare, daca-i pot spune asa, atunci nu mai aven de-a face cu ipoteze si teorii; nu sunt inventii, rodul imaginatiei cuiva.
Pai, ca fapt divers, alte tendinte, in literatura au mai fost; insa, din fericire nu au avut finalitatea acestei marsavii ce a fost perpetuata de ajungem sa spunem, asa ca tine, Mihaela, ca profesorii nostri ne-au vorbit cu daruire despre uniunea dintre Traian si Decebal
Au fost si dentre cei care voiau curatirea limbii romane de imprumuturi straine; acestia au fost persiflati si luati peste picior, cum se spune romaneste, pentru ca s-ar fi ajuns, in varianta acestora, sa nu se mai spuna "cravata" ci, in varianta romaneasca="gat-legau"; sa nu se mai spuna "batista" ci...."nasuflete" !!! Etc.
Sau (spuneau tot cei ce au pus piciorul in prag exceselor de orice natura in deformarea limbii romane), cum ar fi sunat o poezie de dragoste, intr-o limba italienizata:
"Belă, belă
Cu ochi de gazelă,
De belă ce ești,
Mereu te belești !"
(Toate astea le stiu din scoala generala; cred ca mai exact ar spune un student sau absolvent LLR despre astea; unde esti bunica56 ?!)
Uite ca unul din acele multe curente le-a reusit si acum - ca in povestea cu bolovanul aruncat de un prost in balta, o suta de destepti aruncandu-se mai apoi sa-l scoata - noi trebuie sa luptam sa alungam mai intai scepticismul celor care au apucat sa auda ceva si cel mai comod le e sa nu se schimbe nimic !

Una din problemele anumitor istorici (si care ajunge nedigerata si la profesorii de istorie) este ca studiaza si vor sa impuna ca fiind "istorice" numai evenimentele "mari", numai ideile considerate "uriase", "monumentale", "transformatoare" etc. De fapt, istoria este facuta mai curand de viata de zi cu zi, viata caminelor, a casniciilor noastre, a educatiei din familie si din scolile "mici", din bisericile modeste de tara, de sentimentele si gandurile oamenilor "simpli", ale femeilor-mame care "nu decid" la nivelul conducatorilor neamurilor... De fapt, oricat de greu ar parea de crezut, cu siguranta au fost persoane si "bune" si "rele", de ambele parti, iar dacii si romanii "mici", sa fii convins (nu de argumente, ci de experienta de viata pe care o ai cu semenii tai contemporani) ca au reusit sa se inteleaga, sa convietuiasca, sa se iubeasca, de ce nu?!
Stii, am avut candva o discutie asemanatoare, cu niste colegi din Ardeal, insa cu privire la relatiile dintre romani si maghiari (ei fiind vazuti ca mai "rai" decat germanii sau altii, cei "civilizati"). Si am ajuns la aceeasi idee: in "istoria mica", oamenii s-au coalizat impotriva necazurilor aduse de "istoria mare" si au decis ca numai impreuna pot depasi situatiile create de cate o mana de "genii" politice, economice si militare. Si sunt foarte interesante familiile cu tati maghiari si mame romance... Tati buni, in adevaratul sens al cuvantului.
O alta problema ar fi, legata tot de prima, ca avem tendinta de a judeca, in vremuri total diferite de cele traite de altii, fara a incerca, pe cat posibil, sa ne "punem in locul lor", al traitorilor acelor timpuri. E usor, daca faci abstractie de modestele posibilitati de a "calatori in timp" sufleteste si spiritual, sa dai verdicte si sa spui: au gresit, noi am fi procedat altfel, macar acum sa ne spalam obrazul etc.

SDS
16-02-2010, 13:16
...

Influentele romanilor nu au fost exclusiv negative, fii serios! Tocmai pentru ca dacii erau (multi, ca nu or fi fost toti nemaipomeniti!) destul de intelepti si mai deschisi comunicarii orale decat celei scrise, luau in mod direct (si cand primesti nemijlocit, nu ai nevoie de sutele de justificari, dovezi, demonstratii, argumente, pentru a distinge bine de rau!) ceea ce era bun de la toti ceilalti oameni.
In alta ordine de idei, intreab-o pe o mama de copil dintr-o familie mixta daca e mai importanta o jumatate sau alta din el - iti va raspunde ca e important sa fie Om. Atat.

nicandra
16-02-2010, 14:54
Următorul articol a apărut în 2005 sub semnătura lui Viorel Patrichi :

O ipoteză tulburătoare: istoria dacilor pe plăcuţe de aur

Sînt autentice plăcuţele dacice găsite la Sinaia? Nume grele spun că nu. Chiar dacă plăcuţele de plumb ar fi copii ale unor tăbliţe de aur, informaţiile istorice sunt autentice.
Cu un an în urmă, Aurora Peţan, cercetător principal la Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan-Al.Rosetti", a prezentat la Academia Română o conferinţă despre tăbliţele de plumb, pe care apar regii Daciei, Zăul Moş, cetăţile dacilor, templele, vechile lor ritualuri magice. Apar campaniile militare ale regelui Boirista, săpate în plumb. Chiar dacă doamna Peţan a oferit argumente lingvistice clare, confraţii ei de la istorie s-au supărat. Academicieni grei decretaseră decenii la rând: plăcuţele de plumb sunt falsuri şi punct. Cine se ocupă de ele este ridicol şi trebuie exclus din lumea ştiinţifică. Evident, cu astfel de savanţi, Troia ar fi rămas necunoscută fiindcă descoperitorul cetăţii nu era istoric.
Plăcile de plumb există, nimeni nu mai poate nega. Au fost aproximativ 500 de plăci şi cele aproximativ 35 ar fi doar copii ale unor plăcuţe de aur, găsite la Sinaia, atunci când s-au săpat fundaţiile Castelului Peleş. În prealabil, regele Carol I ar fi poruncit copierea plăcuţelor pe plăci de plumb, iar aurul topit ar fi fost folosit la construirea Castelului Peleş. Este plauzibil, dar nu avem încă dovezi. Faptul că mari istorici încă mai blochează cercetarea plăcuţelor de plumb ne pune pe gânduri şi mai mult. Ei nu au nici un argument credibil, dar îi marginalizează pe cei care caută încă o explicaţie pentru aceste plăcuţe. Gheorghe Brătianu a fost singurul istoric din perioada interbelică preocupat de cercetarea tăbliţelor de plumb. Confraţii l-au ridiculizat şi pe el. Faptul că pe una din plăcuţe apare Sarmisegetuza, cu mult înainte să fie cunoscută cetatea cum apare astăzi, nu-i pune pe gânduri. Am avut o lungă discuţie cu domnul Dan Romalo, cel care a fotografiat pentru prima dată plăcuţele de plumb în 1943. Concluzia studiilor sale este limpede: chiar dacă plăcuţele de plumb ar fi copii ale unor tăbliţe de aur, informaţiile istorice sunt autentice.

"Noi, ca istorici, nu avem curajul..."
- Domnule Dan Romalo, cartea dumneavoastră Cronica apocrifă a dacilor pe plăcuţe de plumb? a provocat interes în lumea cercetătorilor şi nu numai. De ce aţi pus sub semnul întrebării această cronică?
- Tocmai pentru că părerile pro şi contra abundă, cele împotrivă fiind cele mai multe. Eu nu pot să aduc decât probe de interpretare pentru a dovedi că au fost făcute de daci şi de aceea am pus studiul sub semnul întrebării. Fiecare să aleagă. Sunt mesaje de la strămoşi sau ar fi falsuri, cum susţin istoricii. Părerea preconcepută de fals datează de peste o jumătate de secol. Când le-am descoperit, istoricii profesionişti nici nu au vrut să le ia în seamă. O prietenă de-a mamei era cercetătoare amatoare şi a fost încurajată de marele istoric Ion Nistor. "Noi, ca istorici specialişti, nu avem curajul să ne ocupăm de plăcuţele astea pentru că, dacă sunt falsuri, ne facem de râs. Dumneata, Marioara Golescu, eşti amatoare şi ai face un mare serviciu ştiinţei dacă le-ai publica", i-a spus Nistor prin 1943. Atunci am văzut prima dată plăcuţele şi le-am fotografiat. Marioara Golescu avea nevoie de fotografii. Unele plăcuţe erau destul de mici şi trebuia un sistem de adaptare optică pentru a te putea apropia foarte mult. Sigur, acum, orice obiectiv modern poate să intre foarte aproape. În acea vreme, era o dificultate. Mie îmi plăcuse fotografia. S-a întâmplat ca un apropiat să aibă dispozitive de proxare. Aşa am făcut fotografii pentru Marioara Golescu. Ea lua câte o plăcuţă de la Muzeul de Antichităţi, cum se numea pe vremea aceea Institutul de Arheologie, şi făceam fotografii la soare. Aşa am fotografiat peste 120 de plăci în timpul războiului. Eram student la Politehnică şi le fotografiam la mătuşa mea care avea aparat.
- Există oameni care neagă autenticitatea plăcuţelor de plumb. Nu au argumente ştiinţifice, dar se îndoiesc şi o fac foarte vehement. Dacă plăcuţele de plumb sunt falsuri, înseamnă că a existat şi există un interes, material, dacă nu ştiinţific, ca aceste plăcuţe să fie confecţionate. Când credeţi că a apărut acest interes pentru cineva din România şi de ce ? Cine a turnat atâtea plăcuţe după o tehnologie destul de sofisticată pentru perioada de dinaintea primul război mondial sau pentru epoca interbelică, dificilă chiar şi până astăzi?
- Nu cred că sunt falsuri, pentru că am studiat ani de zile aceste plăcuţe. Am pornit de la ideea că ar fi falsuri, dar poate că nu sunt.
- Profesorul Alexandru Vulpe afirmă că ar fi falsuri realizate de Bogdan Petriceicu-Hasdeu. Cum se poate susţine această supoziţie?
- Să aducă o dovadă, o atestare în acest sens. Eu am citit tot ce ar fi fost legat de acest subiect şi nu am găsit nimic. Cred că am cercetat aproape exhaustiv ceea cea a scris Grigore Tocilescu. La Biblioteca Academiei există scrisori, rapoarte făcute de Tocilescu şi nu am găsit nici o aluzie la plăci de plumb. În schimb, are un articol amplu pentru un curs la Facultatea de Istorie, unde spune cum să te fereşti de falsuri. Şi dă exemple. Eu n-am găsit nici o referire la plăcuţe. Am trecut la logică. Voiam să ştiu care ar fi fost îndemnul? Un falsificator şi-ar fi pus problema să facă 1-2-5 şi le-ar fi vândut. Sau cum a făcut Hasdeu farsa "La noi e putred mărul" pentru Junimea. I se atribuie tatălui lui un document fals. Poate Hasdeu ar fi vrut să facă o glumă împotriva unor colegi de breaslă, dar nu ar fi confecţionat peste 130 de plăci.

"Meşterii lui Boirista puteau să facă folii de aur"
- Avea Hasdeu mijloace tehnice să realizeze asemenea plăci pe vremea lui?
- Aici este un lucru foarte delicat. Tehnic vorbind, trebuia să fie posibilă realizarea plăcilor, dacă s-au făcut chiar şi în antichitate. Trebuia numai să găseşti metoda. Ca inginer, eu m-am ocupat de electromecanică. Mi-am spart capul dacă aş putea să inventez aşa ceva. Nu e cu matriţă. Este foarte delicat procedeul. În cartea mea am prezentat metoda prin care s-ar fi putut realiza imaginile şi scrisul pe plăci. Nu aveam acces la plăci la început. Şi, studiind multe fotografii, am văzut destul de clar că sunt anumite imagini, acolo unde se termină decoraţia marginală, făcută cu un ponson, nu puteau fi făcute prin imprimare şi turnare. Pentru că lutul sau plastilina fac la marginea desenului o umflătură. Ponsonul este o piesă care adânceşte forma literei. Tot materialul pe care îl imprimi este împins în jos, nu are unde să se ducă şi atunci se umflă pe margine. Ori asta nu se vede. Şi atunci singurul mod prin care eu pot imagina că s-au făcut ar fi: s-au bătut imaginile cu ponsonul într-un metal sau într-un alt material dur din antichitate, în lemn moale, dar nu scândură. Am făcut experienţa cu lemnul de tei. Trebuie să fie suprafaţa perpendiculară pe cifră. Dar în lemn, turnarea carbonizează. Plumbul se topeşte la o temperatură destul de joasă, ca să nu strice totuşi lemnul. Mai probabil mi se pare că s-au făcut cu foi de aur pentru că era singurul metal ce putea fi bătut până la grosimi micronice. Meşterii lui Boirista puteau să facă aceste folii, se vede asta la bijuteriile lor. Peste folia de aur, bătută şi stabilizată pe modelul de lemn, se turna plumbul topit. Este o ipoteză, dar e verosimilă. Dacă s-ar cerceta prin mijloace moderne plumbul pe secţiuni, s-ar putea vedea natura aliajului şi cum s-a solidificat. Cu 15 ani în urmă, existau microscoape electronice, care puteau scana imaginea pe o anumită direcţie şi se poate identifica spectral în electroni secundari întreaga compoziţie a materialului: cât cositor, cât plumb, cât aur conţine.
- În cartea dumneavoastră, amintiţi că s-a făcut o asemenea analiză pe o plăcuţă, comparativ cu o scoabă de plumb, găsită la Sarmisegetuza-Regia.
- Da, s-a făcut cu tehnică actuală la Oxford. Nu ştiu însă prin care metodă. Când eram inginer, am făcut analiză spectrală la institut cu o colegă. Este însă o analiză calitativă. Domeniul rămâne deschis.
- Un alt istoric a lansat varianta că plăcile de plumb au fost turnate în secolele XVII-XVIII. Este plauzibil?
- Este.
- Cum vă explicaţi atunci că, după ce cronicarii moldoveni Dimitrie Cantemir şi stolnicul Cantacuzino au încercat să ne înveţe că "noi de la Râm ne tragem", ar mai fi interesat pe cineva să toarne plăci cu istoria dacilor?
- Dacă ar fi vrut latiniştii sau stolnicul să demonstreze că "noi de la Râm ne tragem" şi inventau o scriere, ar fi recomandat un alfabet latin. Însă 80% din literele de pe plăcuţe sunt greceşti.

Argumente lingvistice
- Există şi semne care nu aparţin nici alfabetului latin, nici celui grecesc.
- Da. Este foarte interesant că semnele necomune sunt tocmai acelea care cer pronunţări în limba român actuală: grupurile "ge", "gi", "ce", "ci". Acum, folosim "h" pentru "ghe", "ghi". Meşterii din antichitate au folosit două semne separate, ca să diferenţieze pe "ge" de "ghe", de exemplu.
- Profesorul Augustin Diac vorbea despre nişte plăci de aur care ar fi fost copiate în plumb pentru a fi salvate imaginile, după care au fost topite pentru a construi Castelul Peleş cu banii obţinuţi. Cum comentaţi această variantă?
- Am auzit zvonuri foarte imprecise şi am refuzat să iau în seamă tot ce nu puteam dovedi prin probe clare. Nu pot scrie ce vorbea primarul din Sinaia despre plăcuţele de aur.
- Falsificatorul - dacă există unul singur - trebuie să fi avut bogate cunoştinţe de istorie şi nu numai.
- Nu-mi pot imagina că un singur om a creat aşa ceva. Ilustraţiile sunt realizate după concepţii diferite. Nu e doar un artist care a făcut un tablou. Ilustrarea s-a efectuat foarte diferit. Mă gândeam ce-aş face eu dacă aş vrea să inventez aşa ceva, un alfabet structurat. Dacă distribui litere la maşină aleatoriu, nu pot interpreta asta ca pe o scriere. Am încercat acest lucru: am tăiat litere din ziar, le-am pus pe un carton la întâmplare unele după altele şi nu pot fi pronunţate. Scrisul de pe plăci nu este rezultatul unei imaginaţii aleatorii. Este o structură.
- Există nume istorice, care pe timpul lui Hasdeu nu se cunoşteau. Cum au apărut pe plăcuţele de plumb?
- Doamna profesoară Peţan a studiat foarte atent aceste plăcuţe şi a fost convinsă că ar fi pusă într-o lumină negativă dacă s-ar mai ocupa. Există un curent care le consideră falsuri, dar nimeni nu aduce argumente în acest sens. Cînd fac o afirmaţie, am întotdeauna o bază. Ideea că ar fi avut vreun interes Şcoala Ardeleană să facă asemenea "plăsmuiri", cum susţine Mihai Gramatopol, care emite această ipoteză, mi se pare deplasată. Şcoala latinistă ar fi intuit că împăratul austriac Iosif al II-lea era favorabil românilor; ar fi vrut să aducă dovezi de perenitate a românilor pe acest teritoriu şi ar fi plăsmuit aceste plăcuţe. Dar argumentul nu rezistă fiindcă membrii Şcolii Ardelene l-ar fi conceput ca pe un text latinizant. Adică ar fi făcut ceea ce ştiau ei mai bine, conform convingerilor intime.
Doamna Peţan este o cercetătoare de formaţie clasică, ştie latină şi greacă veche, are studii de istorie şi este foarte bine înarmată. Ea a ţinut o conferinţă la Academia Română. Când s-a aflat că este în program această conferinţă, dl Alexandru Vulpe i-a spus că nu e bine să se refere la acest subiect. În orice caz, să nu afirme că ar fi ceva original. Asta este atmosfera.
- Cum explicaţi această obtuzitate?
- Nu pot să înţeleg. Există şi istorici care spun că, dacă e un fals, atunci este un fals atât de genial, încât ar fi interesant cine a făcut un asemenea fals, în ce condiţii, de pare mai surpinzător, decât dacă ar fi real. Am încercat să separ argumentele care susţin falsul şi l-am citat şi pe Mihai Gramatopol. Trebuia o echipă întreagă pentru a realiza falsurile. Argumentele pentru originalitate prevalează. E mai puţin important să se facă analize asupra materialului. Mai productiv ar fi să se caute argumentele legate de scriere şi de ilustraţii. În primul rând, pe una din plăci este un plan al cetăţii Sarmisegetuza. Prima decopertare s-a făcut după primul război mondial, dar cetatea, aşa cum se cunoaşte azi, a fost scoasă la lumină abia în timpul lui Daicoviciu. Doamna Peţan a mers mai departe: pe o placă este cetatea cu o galerie reprezentată exact ca în reconstituirea oferită de Ion Horaţiu Crişan. Este un argument puternic împotriva celor care susţin că ar fi falsuri. Cum ar fi putut plăsmuitorul să ştie că Cetatea de la Grădiştea de Munte avea această formă, atâtea porţi, galeria şi temple. În conferinţa doamnei Peţan, e foarte bine analizat acest subiect.


Se pare că există interes pentru studierea trecutului acestui popor ,însă sunt destui cei care pun piedici din start celor ce "îndrăznesc" să facă cunoscute rezultatele cercetărilor "care nu plac tuturor urechilor".

SDS
17-02-2010, 08:18
Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni din Sfântu Gheorghe a deschis, la secţia sa din Miercurea Ciuc, o expoziţie de arheologie cu tema: „Dacii din Curbura Carpaţilor“. Zeci de vase ceramice, podoabe, vârfuri de săgeţi, obiecte de bronz şi argint folosite pentru vestimentaţie, monede sau statuete au fost prezentate iubitorilor de istorie din municipiu. Expoziţia reuneşte, pentru prima dată, piesele cele mai reprezentative descoperite în cinci situri aflate de-o parte şi de alta a Carpaţilor de Curbură. Este vorba de şantiere de la Cârlomăneşti - „Cetăţuia“, Pietroasa Mică - „Gruiu Dării“, Olteni - „Cariera de nisip“, Covasna - „Cetatea Zânelor“ şi Racoş - „Tipia Ormenişului“. Pe lângă acestea sunt incluse şi două tezaure excepţionale, în replică, reprezentative pentru această zonă, şi anume tezaurele dacice de la Surcea, din judeţul Covasna, şi Sâncrăieni, din judeţul Harghita. „Această expoziţie încearcă să facă o sinteză a cercetărilor din ultimii 20 de ani, cu piese spectaculoase, care merită văzute“, a spus arheologul Radu Zăgreanu, conform Agerpres. La organizarea expoziţiei au participat cinci muzee - Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Muzeul Judeţean Buzău, Muzeul Judeţean de Istorie Braşov şi Muzeul Brăilei.

diamantul alb
17-02-2010, 13:36
E PREVIEW: Read the Introduction for Transylvanian Sunrise - Click (http://www.skybooksusa.com/pdf/books/transunrise/transunrise.pdf)From the author…
"This book heralds the most remarkable archaeological find in the annals of Mankind. Unbeknownst to most, there is an ancient sphinx located in the Bucegi Mountains of Romania and near the border of the famous land known as Transylvania. In 2003, the Pentagon discovered, through the use of state-of-the-art satellite technology, an anomaly within the Bucegi Mountains. Through the highest levels of Freemasonry, the Pentagon was able to secure an alliance with the most secret department of the Romanian Intelligence Service which is known as Department Zero.

Together, the Romanians and the Americans utilized the Pentagon's secret technology to penetrate a chamber inside of the mountain which was otherwise inaccessible to humans. What was discovered eventually was a holographic Hall of Records left by an advanced civilization near three mysterious tunnels leading into the Inner Earth. Transylvanian Sunrise chronicles the discovery of these modern day artifacts which represent the dawn of a new era for Mankind.

Peter Moon is brought into the fold through his Romanian Publisher who just happens to be the publisher of this remarkable story. Peter, whose original connection to Romania came through Dr. David Anderson of the Time Travel Research Center, recognized that such satellite technology would had to have utilized Dr. Anderson's proprietary space-time technology for maintaining satellites in orbit and pursues the matter further.

This leads Peter Moon on an adventurous journey to Romania to visit the Romanian Sphinx and a remarkable encounter with his old friend, Dr. David Anderson. There, he learns of a mysterious association between the mysterious time travel scientist and Radu Cinamar." — Peter Moon

diamantul alb
17-02-2010, 13:37
Sper sa va placa,mie mi s-a parut interesanta pagina.Mai mult decat interesana o vd si ca un fel de recunoastere si de apreciere a celor din afara,bravo autorului:ipb_bigsmile:

diamantul alb
17-02-2010, 13:43
The Bucegi Mountains Discovery

August 2003: a discovery that could change the world was made

I recently read a book published in Romania, titled "Death's head future" (original title in Romanian "Viitor cu cap de mort") by someone whose pen name is Radu Cinamar, offering detailed information on an extraordinary discovery of paramount importance to the entire humankind that is said to have taken place in August 2003 in the Bucegi Mountains (central Romania).

The book published in a fantasy novel series and is structured as an interview with the head of a ultrasecret section of the Romanian Intelligence Service (SRI) named Department Zero, charged with the investigation of paranormal phenomena and other similar cases.

In short, it describes that in August 2003, a joined team of Department Zero specialists and American specialists, uncovered in a little known area of the Bucegi, in the underground, an artificial cave containing very advanced technology such as hologram displayers presenting Earth's history of the last few tens of thousands of years, as it happened, as well as a huge extremely advance scientific database, monoatomic gold (white powder gold) - the Alchemists' Dream, some other special devices that allowed modifying the natural conditions on Earth. There were also tunnels connecting the Bucegi structure with similar structured yet to be discovered in Egypt and Tibet.
For instance, the history as it was presented in those holograms (going down to 50.000 B.C.) is 90% different than what contemporany historians accept. Alos, it supports the majority of popular legends and myths that were always discarded by the mainstream scientists.
This is all so unbelievable for the majority of people who read it, that they refused to grant any credit to this book, considering it just fiction.
But astrology has means to verify such claims, so I studied the book in detail, looking for specific dates or other useful information.
According to the book, the artificial cave was first entered into "shortly after mid-August 2003', so I'd say it possibly happened on August 17. It took some days until it was explored and its content was known and then until, after diplomatic negotiations at the highest level, Romania and the USA decided that it was best not to reveal anything to the world.
The graphic below shows that the Jupiter-Uranus cycle reached a peak (opposition) at the end of August 2003. This is consistent with a major discovery or a major scientific advancement in the world.
http://www.astrologyweekly.com/astrology-articles/images/august2003jupiteruranus.gif
The Jupiter-Uranus opposition was superposed on the 3rd-9th house axis, the knowledge axis and on the nodal axis in Romania's natal chart, determining an evolutionary leap in knowledge:
http://www.astrologyweekly.com/astrology-articles/images/romania-august2003.gif
Even the top-secret character of this operation are clearly shown by astrology, as transiting Lilith (20 Taurus) was trine with US natal Lilith (20 Virgo) and Romania natal Lilith (20 Capricorn) - forming an earth (!) Lilith pyramid. Perfect for an underground discovery that was about to be kept ultra-secret.
Astrology never lies, so I believe that there is truth in this story, it just takes some time until the people will be ready to be revealed the truth and governments will be willing to do so.
More information on this subject will be added to this article, as it'll become available.
Data used for Romania: Feb 5, 1859, 2:41:15 pm LMT, Bucharest.
Data used for the USA: Jul 4, 1776, 5:10 pm, Philadelphia, PA.
Image gallery from the Bucegi Mountains in Romania:
The Bucegi Mountains:





http://www.astrologyweekly.com/astrology-articles/images/bucegimountains4.jpg



The Sphinx:The legendary Sphinx of the Bucegi Mountains (2200 m altitude) is a rock shaped by wind and other natural phenomenon as man's head.
It is considered to represent a spiritually powerful place and a symbol of the spirit of the Dacians, ancestors of the Romanian people.
http://www.astrologyweekly.com/astrology-articles/images/bucegisphinx.jpg
The image below shows the Bucegi plateau underneath which the alleged discovery was made.

Map of Romania

http://www.astrologyweekly.com/astrology-articles/images/bucegimap.jpg

diamantul alb
17-02-2010, 13:53
,,http://www.umbluliber.com/wp-content/uploads/2008/12/cinamar.jpg (http://www.umbluliber.com/wp-content/uploads/2008/12/cinamar.jpg)Un autor enigmatic despre care nu se stie nimic, dar despre care umbla vorbe ca ar fi de fapt o organizatie secreta ce incearca sa informeze gresit populatia. El, Radu, spune ca scrie cu acest pseudonim pentru a se proteja de SRI, si nu numai. Informatiile pe care le da in cartile sale ii pot pune intr-adevar viata in pericol, daca sunt reale.
Trecand la carte… Am sorbit-o in doar doua zile si pot spune ca s-a ridicat la nivelul celorlalte trei (Viitor cu cap de mort, 12 Zile, Misterul din Egipt). Viitor cu cap de mort trateaza pe larg descoperirea unei incaperi imense in Masivul Bucegi, facuta artificial, in care exista un scaun capabil sa sustina o fiinta umanoida inalta de aproximativ trei metri, trei tuneluri misterioase si multe alte dispozitive holografice prin care poti viziona istoria planetei. Unul dintre tuneluri este descris (precum si ce se afla la celalalt capat al sau) in Misterul din Egipt.
In 12 zile, autorul povesteste incursiunea sa in muntii Retezat, un punct energetic extrem de important, de unde a plecat printr-un fel de teleportare pe un munte din Tibet, in interiorul caruia a intalnit o zeita (Machandi). Aceasta i-a dat un pergament despre care Cinamar scrie in Pergamentul Secret.
In muntii Orastiei a fost descoperita o incapere mica aproape de suprafata, care da intr-o alta mai mare, care da intr-un tunel foarte lung pentru ca in capatul acestuia sa gasim o camera imensa din aur pur cu 7 scaune capabile sa sustina umanoizi de aproximativ 3 metri inaltime si o lumina albastra stranie. Aceasta din urma este ceva ce veti afla doar daca cititi cartea pana la capat (sau daca va apucati de cautat informatia pe forumuri). Tot aici este vorba despre un punct extrem de important in Antarctica – un dispozitiv inalt de aproape 3 etaje, care pare a fi aici lansat de pe o alta planeta si care emite un puls ce are legatura cu un alt puls emis de pe Europa, una dintre lunile lui Jupiter.
Detalii despre Pergamentul Secret de Radu Cinamar… (http://eusunt.ro/index.php?act=prod&p_cod=esb49aa8dd9b2667),,

Citat-preluare internet

nicandra
17-02-2010, 14:39
LUNDIUS-ZAMOLXIS PRIMUL LEGISLATOR AL GETILOR

Traducerea: Maria Crisan


IATĂ STRĂLUCIREA DUMNEZEIASCĂ DIN CERURI: CAROLUS, CHIP ATOTPUTERNIC AL DUMNEZEIRII CA REGE PE PĂMÂNT

Prea strălucitului bărbat, eruditului Domn CAROLUS LUNDIUS, profesor de stiinte juridice si judecătorului municipal, vechiului meu amic,

Sănătate de la Dumnezeu !

Văd bine că te ocupi de Zamolxe nu fără o mare voluptate a sufletului; pe Tine, prietene sincer, Zamolse al nostru, tinut atât amar de vreme în întuneric, ba chiar si înmormântat, iată-l acum scos la lumină de Tine si oarecum din Infern. Felicit patria pentru acest fruct smuls întunericului si te felicit pe Tine pentru strădaniile strălucite depuse, la care mie nu mi-a rămas decât să spun: exceptional si peste măsură de fertil. Te felicit din toată inima pentru strădania pe care ti-ai dat-o spre a lămuri acest fenomen si care nici nu poate fi răsplătită cu toate bunurile si nici să-ti ridic în slavă cinstitul tău nume îndeajuns. O soartă norocoasă te-a însotit, ca să fi putut trata un asemenea subiect demn de toată lauda si de a-l fi putut comunica în lumea literată, într-un chip atât de fericit. Nevinovătia să te însotească tot restul vietii; să te împodobească grija sfântă a dreptătii si echitătii; să te însotească sentintele date de tine cu întelepciune judecătorească, în procesele cele mai dificile, ale căror ratificări mereu să rămână valide. Rămâi sănătos, bărbatule foarte precaut. Mă dăruiesc bătrânei cetăti Upsala cu suflet si cu scrisul. Calendele lui Ianuarie A.D. MDCLXXXVII.

Al Tău ca si până acum, Joannes Axehielmus, jud. Sup. Reg. Asesor si P.C.R.A.


După o îndelungată disertatie în cadrul Academiei de Stiinte, s-a hotărât să se facă public cunoscut acest adevăr istoric de către autorul Carolus Lundius. Cu aceeasi ocazie s-au mai adăugat câteva date privind antichitătile Sveonilor, Gotilor/Getilor, precum si ale altor neamuri; lucruri care până acum nu fuseseră atacate de către altii, sunt date acum la lumină, pe scurt, de către acelasi autor.

PREA STRĂLUCITULUI SI PREA PUTERNICULUI PRINCIPE SI STĂPÂNULUI CAROL AL XI-LEA, REGE AL SUEONILOR, GOTILOR SI VANDALILOR MARELUI PRINCIPE AL FINLANDIEI, DUCE AL SCANDINAVIEI, ESTONIEI, LIVONIEI, CARELIEI, Bremenului, Verdenului, Stetinului, Pomeraniei, Cassubiei si Vandaliei, principe al Rugiei, Ingriei, stăpân al Vismariei si deopotrivă al Comitatului Palatin Rhenania, duce peste muntii Bavariei, Jüllich si Clivie, prea credinciosului si fericitului August, prea bunului meu Rege si Stăpân

Prea strălucite si prea puternice REGE, prea blândule STĂPÂN!

Cutează această umilă cărtulie - si totusi demnă de atentia unui spirit elevat - să fie supusă privirii serenissime a Majestătii Voastre Regale; ei bine, da, pentru că prin aceasta oricine îsi va putea aminti de acele lucruri despre care cărtulia glăsuieste si cărora Maiestatea Voastră REgală li s-a dedicat, cu trup si suflet, încă din anii tineri - toate o mărturisesc cu prisosintă: vreau să spun JUSTITIA si ECHITATEA germană; acestor două nobile misii si calităti li se adaugă BLÂNDETEA de o rară finete si cu multă prudentă mânuită de Maiestatea Voastră Regală, asa încât în EA se oglindeste prefectiunea întelepciunii umane, asa încât, dacă aceste însusiri ar fi reprezentate pe scena unui teatru, acesta ar răsuna într-o asemenea măsură de strigătele si aplauzele multimii, încât s-ar răspândi pe întregul glob terestru până la capătul lumii. Si nu e deloc de mirare, căci oriunde s-ar prezenta un asemenea spectacol, stergându-se lacrimile si mizeria unor bieti oameni nevoiasi, iar cei năpăstuiti pe nedrept / încărcati pe nedrept de povara unei pedepse privative de libertate /, vor afla libertatea si un refugiu lipsit total de griji la pieptul Maiestătii Voastre Regale; si de ce nu si alti cetăteni, din alte pături sociale, vor găsi salvarea alergând spre această sfântă Ancoră; prin miscări lente ale navei lor, vor descoperi si portul mult râvnit si locul cel mai tihnit, unde să-si arunce ancora. Asadar, conditia umană în acest chip si câte altele se restabileste, prevăzând toate legate între ele, păstrând cu multă grijă atât pe cele generale, cât si pe cele particulare, până si chiar bugetul statului mentinându-l, în chip fericit, constant, este foarte firesc să fie salutat, strigându-se într-un glas, cu totul meritat, că Tu, o Auguste, esti REGE si TATĂ AL PATRIEI (Pater Patriae). Dar acest om urias, pe bună dreptate, este înconjurat de laude, pretutindeni si pe câmpul de luptă este încărcat de laude si de învinsi si de învingători, fie bătrâni, fie în floarea vârstei, asa că laudele pe care eu i le aduc sunt cu totul neînsemnate fată de cea mai înaltă stimă pe care ar trebui să i-o arăt. De ce nu am spune-o deschis că Majestatea Voastră este în imediata apropiere a Dumnezeirii, pe bună dreptate, căci, după cum se vede, chiar si în această mică ocazie - tipărirea prezentei cărti - s-a implicat. Cu adevărat sunteti întruchiparea Dumnezeului celui Mare despre care se crede că nu poate fi abătut de nici o meteahnă a omului de rând, sau într-o măsură cu totul neînsemnată, căci El se înaltă de la sine prin orice mijloc cu putintă. Priviti, Înăltimea Voastră Regală, cu fruntea senină la acest omagiu mult prea modest, la cărtile, deloc voluminoase, care Vi se depun, cu multă închinăciune, la altarul Maiestătii Voastre. Pentru cărtulia de fată sunt recunoscător mai întâi Maiestătii Voastre Regale si apoi celor devotati mie care au sprijinit publicarea ei, în frunte cu Altetea Voastră: fie ca si în viitor să fiti la fel de blând la rugămintile, speranta si încrederea celor care apelează la mărinimia Altetei Voastre ca la un Dumnezeu atotputernic al scumpei noastre patrii, precum si al întregului glob pământesc si să vă avem sănătos si ferice cât mai multă vreme de aici încolo, spre bucuria celor care au nevoie de Maiestatea Voastră! Prea sărbătorească să fie ziua si să tină si la urmasii nostri, în care cerul ne-a trimis această mult strălucitoare stea, stea prea binecuvântată, aducând cu ea pe pământ bunătatea unui destin fericit - din cer să ne-o trimită din nou si să ne izbăvească de toate relele. De ce nu, as vrea ca Muzele să poruncească să rupă tăcerea buzelor mele si să compun un poem acompaniat la liră prin glasul căruia, prin urări imaculate, să întrunească sufragiile altora si totodată să fiu răsplătit cu aplauze si să mă înalte mai sus.

Carole, tu rege al Nordului, glorie a Pământului, podoabă a lumii, prea mare învingător,
Pe care îl cântă artele, virtutile înăltându-l la stele:
Justitia nu-i ea prima laudă? Bastonul noduros nu
Sunt muncile lui Hercule pe care le cinstesc toate neamurile, într-un glas:
Printre primele neamuri, cel al Svionilor fu de tine cu arma învins
Si câte mai alte noroade cătărate pe ziduri
Si-astefl regatul acesta fu într-o clipă prefăcut în ruină.
Căci nu aceasta a fost treaba noastră?
Să lovim cu cruzime corpul si articulatiile lui.
Spuneti-mi, Muze, cine prin legi si-a mărit asa de mult tara, hotarele ei,
Spuneti cine a fost cel dintâi ce a stins cumplitele focuri ale crudului Marte?
El a fost cel ce a stins si-ntr-o clipă, el singur reclădi totul.
Asa mi s-a înăltat peste toti slăvitul CAROL, de a redat multor neamuri traiul lor vesnic.
Asa prin măretul lui Suflet, măreată si CONCORDIA domniei lui fu,
PIETATEA-nfloreste, DREPTATEA ce mamă a egalitătii e;
Iar străbuna CURIE strălucească-ndestul în vesmântul Senatului.
Cetătenii s-adună cu totii spre a-l cinsti întru totul pe Regele CAROL,
Cel care, stergând vechile norme penale, institui noi pedepse, mai drepte ca altele;
El socotind, cu dreptate, că legile nu pot fi de-a pururi aceleasi,
Făcu legi mai drepte. După EL, CAROLUS, LEGEA e tot ce pe lume-i mai sfânt.
EL CAROLUS, întru totul mai drept si măret, îl întrece pe Apollo.

Trăiască Augustus, doar prin el se salvează, prosperă tot ce-i bun pentru patria noastră; să sporescă fortele ei, ocolită să fie de rele, căci numai astfel va putea năzui către culmi;

Regina lui - mamă, cine-i - desigur, e Hedwig, născută din sânge de nobil dintr-o familie de nordici
Cu totul aparte vestiti pe Pământ. Să trăiască!
Ea care MAREA DRAGOSTE fată de popor întrupează!
Parte numai de bucurii să aibă acuma si-n veci de-aci înainte!
Să trăiască si să înflorească UDALRICA, regina soată
Si cea mai mare stăpână de pe pământ,
Pildă de cinste si onoare a spiritelor ceresti!
Să înflorească si vlăstarele regale prea demne de regat!
CAROLUS, înainte de toate, al cărui schiptru va sta asa tihnit
După ce a purtat războaie mari, iar scuturile vor fi părăsite în cer.
Rămâne mai departe familia sortită, urmasii; printre ei se numără nepotii,
Dar prin destine asemănătoare, de aceeasi strălucire.
Mereu să aibă parte numai de lucruri BUNE,
Să nu fie clintită nici de limita lucrurilor si nici de veacuri!
Acestea, Muza mea gratioasă îti urează,
Cântându-ti virtutile în note itite din inimă.
Primeste, blândule REGE, primeste, Tu, GLORIA REGILOR,
Primeste aceste cuvinte născute în sufletul meu înflăcărat;
Si, oriunde mă aflu te cântă pe Tine cuvintele mele
În note atent rostuite, pe tine te-naltă, te cântă, atât cât ele-s în stare,
Se târăsc pe pământ ca o fibră subtire
Si-ti cad la picioare, la picioarele MAJESTĂTII VOASTRE SACRE.

Cu o credintă foarte devotată
Si foarte supus cât voi trăi
CAROLUS LUNDIUS


CAPITOLUL I, 1-14

§1. Tăblitele cerate împreună cu celelalte manuscrise, atunci când vorbesc despre originea legilor paternale (nationale), fac referire la SAMOLSE. Despre el nu se stie foarte exact dacă a fost sau nu om si când s-a născut. Totusi, cei mai multi autori afirmă, cu cea mai mare usurintă, că s-a născut într-un loc pe Pământul Tracic. Pe atunci' acolo locuiau Getii, "Qreikwn andreiotatoi kai dikaiotatoi " (Hdt., IV, XCIII, spre final), adică "cei mai curajosi si mai drepti dintre traci", cu cuvintele lui Herodot. Dintre virtutile lăudabile, pe bună dreptate, este adăugată cea de neînvinsi cu care Procopius (IV, Hist. Goth., 419) îi înfrumusetează pe Goti.

Cei care în Tracia erau numiti Geti au fost numiti pe vremea lui Procopius (istoric grec mort A.D. 562) Goti si în vremuri mai vechi fuseseră numiti Sciti. Acestor autori le datorăm încrederea cuvenită, căci ei sunt printre cei mai buni; pe lângă acestia, printr-o demnitate si autoritate străbună, s-a impus si strălucitul Messenius (Praefata la ed. versific. a legilor semnată Ragvaldus) care în putine cuvinte, a arătat cu atâta claritate si perspicacitate că cele dintâi legi la Svioni si Goti (Geti) au fost alcătuie de Samolse. Că această concluzie este în chip necesar cea mai corectă, a învesmântat-o în cuvântul infailibil. În subsidiar, dacă mai era nevoie, s-au înscris după aceea opiniile unor străluciti savanti ca BOXHORNIUS (Hist., VII, la anul 401), LOCCENIUS (Antiquit. Sveog., lib. I, c. 1), SCHERINGHAM (De orig. Angl. , c. IX, X, XI), HACHENBERGIUS (De orig. Sved., § X1I, ff.), IACOB GISLON (în pref si Chron. p.m. 5 spre final) si în câte alte locuri unde se exprimă aceeasi părere despre Geti, Goti si Sciti, pe baza diferitelor argumente si în mintea scriitorilor de discipline ale doctrinelor, scriitori printre cei mai luminati: acest adevăr este perfect confirmat de nenumărate probe. De retinut acest adevăr unic si anume că Getii si Gotii au fost unul si acelasi neam si că acestia s-au mai chemat si cu numele de Sciti (Joh. Magn. Hist., S. 4, lib. I, c. IV, f.f, Schol. Antiq. In Adam N. LXXXVII si autorii cap. urm.)

§2. Asadar ei sunt numiti GETAE, GOTHONES, GOTHINI, GETAR, GETTAR, JETTAR, JOTTAR, GAUTAR2, GOTAR3, ca si la indigeni, attrâ de la GA, GE, care e totuna cu GAU, GO, JO, GIO, GOJA, TERRA de Ia GIETA, care însemnează a naste, a dezvolta, a răspândi cu mare larghete (altii sunt de cu totul altă părere si anume că de la GAUT sau de la ATTYS, fiul râului Sangarius iubit de Cybele s-ar trage numele lor). SVIONES, SVEVI, SVIDIAR, SVIAR, SVEAR, SVIANAR s-ar trage de la Attys, de dată mai recentă; care mai este numit si ODINUS, SVIDUR, SVIUR, SVIFR, FTOLSVIDUR, SVIDUDUR, SVIDRIR, SVIDI, de la SVIDIA, însemnând a devasta prin incendii. Si se mai adaugă: SIGFADUR, SIGTHYR, SIGMUNDUR, SIGTHER, SIGTHROOR, SIGI; ba încă si GAUT, GAUTE, GAUTUR si WALGAUTUR, un ansamblu de nume administrative (de afaceri) si care se purta în acea vreme, desemnând si curaj si întelepciune si o finete încântătoare la toate popoarele învingătoare; distrugerea ogoarelor dusmanilor, incendii, asedii, a mai fost numită si ravagiu, ruină. De ce nu si Thrasar (mai vulnerabil de cruzimea tăierii si a arderii se cheamă, nu rareori este atacată mereu ca să fie expusă în public). Acesta mai este chiar si nume si obiect de cult al străbunului Attys prin cele mai nefolositoare jocuri (capricii) si magii; după aceea l-au invadat superstitiile, după cum aflăm din monumentele Eddice în locul si la locuitorii SVITHI-OD, SVI-THOD, ni se transmite că s-a dat de la sine un nume nou si perpetuu, acesta de abia pomenit.

§3. Si nici nu sunt experti în opere literare vechi care să nege această denumire pentru ODIN. Mai întâi, din motive gramaticale, asa trebuind să fie scris numele lui, ca venind de la SVIDRIR, SVIDRISTHIOD si nu SVITHIOD; sunt un fel de sofisme, ca niste enigme pe care nu le poate dezlega nimeni. Dar multimea grămăticilor se umflă în pene, umblând după glorii zadarnice, precum ignorantii nostri, din vanitate, le consideră admirabile. Fiindcă nu atât SVIDRIS, ci totodată prin alte titluri flexionare ale numelor, poate fi recunoscut Odinus, după cum deja am arătat mai sus. În cazul acestor vocabule în dezordine este întotdeauna mai clar dacă nu se exprimă decât în cazul unei multitudini de exprimări legate de acest cuvânt. Astfel este rezonabil de la GAUT sau GAUTUR, GAUTLAND, de la SIGI sau SIGTYR, SIGTUNA, de la SEMMINGUR, SEMMIING - HUNDRA, de la RAUMUR, RAUMELF, RAUMARIKE, de la INGI, INGLINGAR, de la SKIOLDUR, SKIOLDUNGAR, si se vor găsi în genul acestuia cu miile, unde cel de-al doilea caz, nu clar, ci precis, spre care se înclină, este de preferat. Vezi pe lângă acestea si alte documente de istorie - Thorstiens viikings soanr saugu (c. I), unde pot fi citite tocmai aceste cuvinte: pad eru Kallader Alfheimar, er Alfur Konungar ried fyri. Afheimo de la numele de rege Alfo. Ce vrea să spună? Că atacatorul, în opinia sa, ar avea mai degrabă nevoie să dovedească un alibi; dintr-un motiv similar cuvântul SVITHIOD sună popular SVEON si mai mult, si că întreaga afacere, în sine, în această manieră este spusă, că se poate duce la bun sfârsit numai prin sabie.

§4. Apoi, această vocabulă de ODINUS pare să fie cu mult mai veche decât sosirea lui pe lume. Iată pe ce se bazează cei care sustin acest lucru: sigur este că nu s-a făcut niciodată mentiunea acestui nume, înaintea aparitiei lui Odinus, nici de către scriitorii străini si nici de către cei indigeni. Ei se fortează să impună contrariul cu abilitate si prin bagatele, că după cum reiese din scrierile Eddice, asa ar sta lucrurile. Căci astfel se găseste în prefata scrierilor Eddice, unde în ambele cărti, scrise cu multă grijă, ei numesc DROTZET al Inaltului Tribunal Pretorian, eroina prea cerescului si însotitorului, stăpânului, MARELUI GABRIEL de la Gardie, pe care Academia din Upsala o are de multă vreme: " thadan for Othin i Svithiod, thar var sa Kongur er Gylsi het: oc er han fretti til Asia manna er Aesir voru Kalladir, for han i moti theim, oc baud seim i fit riki en fatimi fylgdi ferd theirra. Hwar sem their dvol thust i londum, ja thar par ar oc trutho men artheir voru theßradandr thui ar rikis menn sa tha olika flestum mannum othrum at segurd oc vitj. Thar thotti Othin sagrit vellir, oc Landzkostir godur, oc Kaus fier thar Vorgarstadt sem nu heitir Sigtun". Odinus a plecat de acolo în Sveonia al cărei rege era Gylso. La el ajunsese cu faima numelui asiaticilor, cel căruia i se spunea AESIR si care, la urcarea lui pe tron, i-a invitat pe toti: acestia au dat curs invitatiei, fără zăbavă. Oriunde ti-ai fi îndreptat privirea, nu vedeai decât recolte înfloritoare, căci pretutindeni înflorea pacea, printre localnicii de bună credintă, erau acceptate de ei acele lucruri care erau gândite, în vreme ce pentru altii, stiinta si excelenta formei erau mai ademenitoare. Odinus, acolo unde a văzut că-i merge recoltei si că solul este fertil, a ales locul pentru cetate, pe care acum localnicii o numesc Sigtuna, thadan, spune autorul, for Othin et Svithiod. De aici, Odinus a sosit în Sueonia, după cum se numeste ea astăzi. Cu numele acesta se etalează ea, dar, în afară de acesta, ea s-a numit mai înainte Svithiod după cum o confirmă scrierile Eddice editate de prea-deliberatul Ressenius, fiind vorba de o editie rezultată prin colationarea mai multor exemplare: Esstr thad for han nordut that sein nu heiter. Cuvinte care sunt absolut aceleasi, ne asigură interpretul danez; aceasta concordă si cu versiunea latină a islandezului Olaus Magnus din anul 1629. Prin urmare este vorba de acelasi loc care acum se numeste Svithiod, adică Svecia. De aceeasi părere este si Stephanus Olaus Islandezul când, în anul 1646, demonstrează interpretarea ornamentată a Hauniei. Dar despre aceasta si despre multe alte cuvinte, nu mi se pare util a face apel la mai multe precepte decât s-a făcut până acum - ajunge.


CAPITOLUL II, 1-20

§1. Socot că s-a demonstrat suficient pentru a spune clar că Gotii si Getii sunt aceiasi, cei mai neînvinsi prin virtute si fapte si care mai sunt cunoscuti si sub alte nume; atât titulatura cât si orasele si popoarele le sunt comune; au subjugat multe alte popoare prin asediu, le-au adus sub stăpânirea lor. De ce? Asa cum din pământul însământat ies ierburile verzi, grâul cu tija noduroasă se înaltă zvelt la suprafata pământului cu spicele-i iesite ca dintr-un pântec, oare nu tot astfel au iesit si din Scandinavia noastră, în diferite momente ale istoriei, o grămadă imensă de colonisti si s-au răspândit, din acest pântec, în toate părtile lumii, după cum se vede? Acest lucru a fost întărit ca atare, cu mult înainte, de către Jornandes, numind aceeasi Scandinavie "o fabrică", "un pântec al natiunilor". De bună seamă acestia au fost Getii sau Gotii care adesea, înainte si după Christos, au colindat înarmati pământul în lung si în lat si l-au cucerit; în sustinerea tezei că acestia au plecat din Gothia sunt mai multe argumente. Si mai întâi de toate, acest adevăr istoric este sustinut de: I. Monumentele vechilor poeti pe care ai nostri îi numesc SCALLDI; descrierile lor se sprijină pe atare argumente care, de la natură, sunt imuabile. Acestea sunt deduse chiar din cer, din soare, mare, lacuri, izvoare, râuri, copaci, munti si din altele; de unde si adevărul poate fi clar perceput. II. Deplina concordantă a istoriilor nationale cu cea a cărtilor si analelor. După cum lui Olaus Petri (autor al unui Chronicon) i-a scăpat să specifice acest lucru, eu însumi nu stiu în ce chip au fost smulsi de către altii si dusi cu forta în alte locuri Gotii acestia. Date fiind împrejurările, de o foarte mare nestatornicie, de fapt din necunoasterea adevărului, au fost cuprinsi în preambulul Cronicii într-un context ridicol si stupid. III. Consensul general al scriitorilor străini, pe care cu greu îl vom distinge. De ce? Pentru că aproape nu există nici un loc, nici atât de lung si nici atât de ascuns pe care teroarea virtutii Gotilor să nu-l fi pătruns, în acele timpuri. IV. Legile Ostrogotilor în Italia, legile Vizigotilor în Spania; pe lângă altele, ba chiar multe ale Longobarzilor, Burgunzilor, Francilor, Alemanilor si ale altor neamuri (V. Aug. Buchn. Saxon. Soll., p.m. 43 si străvechile legi ale diferitelor popoare si neamuri), care au fost de origine certă si evidentă, după cum o arată numele, percepute ca atare cu ochii si mintea. Se adaugă si confirmarea regelui Carol al IX-lea privitor la Dreptul comun al lui R. Christophorus; si nu numai prefata lui Stiernhielmus la legile West-Gotice, care, printr-o decizie publică nu fuseseră editate astfel la început, ci printr-o unire intrinsecă a codului de legi antice ale lui Lindenbrogius. Si nici nu trebuie deloc trecut cu vederea ceea ce, în cuvântarea sa, acel Ill. Johannes Scitul, tratând cu eruditie tocmai despre aceste legi gotice, a afirmat cu elegantă despre vechimea si virtutea militară a Sueonilor si Gotilor. Si cu ce talent nemaipomenit a scris acest prea frumos opuscul, de mână, de aceea, si în putine exemplare si de foarte putini poate fi folosit: tocmai de aceea nu m-am îndoit nici o clipă de faptul că a fost transcris cu cea mai mare atentie. Care, printr-un sir continuu al cuvintelor, asa se va citi: Ce vreti mai mult? Olaus Magnus relatează că a văzut cu ochii lui în Italia, la Perusia un volum de legi gotice / getice, scris cu caractere gotice si că, în ciuda vechimii acestui monument literar-juridic, căci desigur se scurseseră multi ani de la acea perioadă de când Gotii locuiseră Italia, era cu grijă conservat si custodiat de către Perusieni. Acest volum este o carte continând legi ale Gotilor, reunind un ansamblu de legi, de care se folosesc si astăzi Suetii si Gotii, asa că s-au descoperit exact aceleasi legi care sunt si astăzi în vigoare. Această concordantă a continutului legilor ne-a condus spre un argument foarte sigur si anume că Gotii, când au plecat în Italia, au luat cu ei si codurile de legi. Autoritatea mai amplă a acestui Olaus a fost scoasă în evidentă de ilustrul bărbat Joannes Metellus Sequanus, cel mai strălucit istoric al împăralului romanilor, Rudolf al II-lea, care atât mie, cât si prea nobilului bărbat Johannes Rosenhan din colonia de Torp, a făcut cunoscut în lăcasul stăpânului Neulandiei, Carol Uthenhov, si a sustinut mereu că această carte, chiar înaintea anilor '50, a răsfoit-o împreună cu fratii Joannes si Olaus Magnus. De ce? Pentru că prea strălucitul principe, stăpânul Fridericus, duce de Braunschweig si de Luneburg, i-a arătat prea-luminatului si prea-puternicului principe, Stăpânului Carol si desemnat rege al Suediei si prea-milostivului meu stăpân, cu o nobilissimă frecventă a celor mai mai nobili oameni, nu cum arătase mai înainte, ci acelasi volum, cu care fusese plecat la Roma în Perusia si pe care îl văzuse cu deosebită admiratie. Până aici a fost Ill. Scitul. Dar au mai fost văzute mai multe monumente - semne de străveche virtute a strămosilor nostri, Gotii, prin Italia si prin alte regate cu prilejul peregrinării lor, cu mult tâlc si cu bună rânduială întocmite în jurnale de călătorie, cum este si cazul celui dat la lumină din întâmplare, de nobilul tânăr Johannes Gabriel Sparvenfelt: acesta este în mod fericit si cu ingeniozitate adnotat; astfel, gratie destinului care guvernează totul, în cele din urmă, au putut fi recuperate. V. Legile străvechi paternale ale tuturor gotilor si, în parte, privitor la expeditiile la West-Gotice, atât cea militară, în Grecia, cât si în alte locuri, cu un cuvânt, se mentionează clar regiunile migratiei. VI. Obiceiurile, literele, limba, cele sacre si altele privind relatiile cu exterioriul. Toate acestea au fost clar arătate la locul lor. Sigur este că Grotius (Proleg. Hist. Goth. Melancht. în Cronica Busbeq. Ep. IV. Scal. lib. III) întăreste ideea că la Marea de Azov chiar si în zilele noastre sunt vii obiceiurile, limba si numele Gotilor. El mai adaugă numeroase nume în limba persană5 de locuri scite, locuri pe care Persia le stăpânise multă vreme, de-abia acum, pentru prima oară transmise. Apoi, despre folosirea actuală a unor cuvinte gotice în Chersonesus Taurica (Crimeea de azi) si în Tartaria Praecopensis ne-o mărturisesc bărbati prea ilustri ca Melancht., Busbeq., Scal., Vulcan., Boxhorn., Rachel. Chiar si Verelius al nostru (Chron., p.m. 338, Vulcan în ad. dit. Not. la Jordanes, Boxhorn. Hist. Univ. ad. Rachel De jure Publ. Imp. Germ. CXIII), a arătat pe marginea textului si la notele făcute adăugirilor operate de Vulcanius, că nu putine din acele cuvinte sunt absolut getice. Din acelasi motiv, pot fi si celelalte trimise la aceeasi origine, văzute pe aceleasi scrieri. Chiar acesta este un motiv de îngrijorare exprimat în recent apăruta carte a ilustrului bărbat Wolff si a deja dispărutului Verelius, pe care noi o lăsăm spre a fi dusă la bun sfârsit. VII. Migratia naturală a popoarelor spre sud sunt vorbe apartinând lui Cromerus (I, I, CXV, de R. Pollon). "Este mult mai normal", zice el, "ca popoarele nordice să migreze spre miazăzi. Acesta este cazul Cimbrilor, Gotilor, Vandalilor si Longobarzilor". După cum spuneam mai sus, ceea ce i-a separat pe Goti de celelalte popoare, acestea sunt sănătatea si robustetea corporală; scriitorii care se respectă afirmă acelasi lucru: căci ei au trupul alb, pletele blonde si sunt mai înalti cu un cap decât altii. Prin aceste calităti blonda Ceres va naste o mlădită măreată, asa cum a cântat Lucanus (Lib. IV, De bello Civili, p. 104); pe lângă altii, acesta a fost Procopius (Lib. I, Hist. Vandal.), care a adăugat: "Natiunile gotice au fost multiple si odinioară, dar sunt si astăzi. Cele mai nobile dintre toate sunt Gotii / Getii, Vandalii, Vizigotii si Gepizii care mai fuseseră numiti Sauromatii străvechi si Melanchleeni. Sunt unii care i-au numit Geti pe acestia.". Dar acestia, adică Getii, nu diferă deloc de Goti decât prin nume: toti au trupul alb, pletele blond rosiatice, foarte înalti si frumosi la chip. Legile le sunt comune si nici cultul zeilor nu îi deosebeste pe unul de celălalt. Iată ce spune Coelius prin gura lui Horatiu (c. II, c. XXI, la Horat. Epod. XVI): "Si nici Germanii sălbatici nu au putut fi îmblânziti de invazia Teutonilor si Cimerienilor cu ochi albastri. Ei îsi duc viata sub Polul Nord, după cum ne transmite Vitruvius sunt foarte corpolenti, au piele albă, firul părului drept si rosiatic, ochii de culoarea cerului albastru si au sânge mult; ca urmare a unei îndestulări umorale, sunt foarte rezistenti la geruri. În timp ce cei care trăiesc în regiunile sudice sunt mult mai scunzi, sunt bruneti, au părul ondulat, ochii negriciosi, au picioarele betege si sânge putin". Bonfin. (l.c.): "Nu stiu ce anume lucru special si propriu influentează până într-atât fiinta umană legat neapărat de locul în care s-a născut - asa încât numai după aspectul exterior, după constitutia trupului, poti numaidecât să deosebesti un German de un Gal, un Gal de un Hispan si, ca să fiu si mai explicit, pe un Insubru de un Ligur, un Ligur de un Etrusc, un Roman de un Venet, un Venet de un Florentin". La fel cum se pronuntă Procopius despre Goti, relatează si Alphonsus Carthaginezul si împăratul Constantin Porphirogenetul (Anat. Reg. Hisp., c. IX, Const. Porph. ref. Hachenb. Orig. Germ. n. XVIII spre final), la fel o face si Lucanus (De bello civ., lib. 11).

"Sciticul Masaget nu se opreste la Istru, el străbate mai departe înspre nordul îndepărtat, la Suevii cei blonzi si corpuri albe6".

De comun acord cu acestia se exprimă si Lucretius (De R. Nat., lib. VI):

"Ce osebire, ce-i drept, între cerul Britaniei însăsi
Si între cel din Egipt unde bolta albastră se-nclină,
Sau între cerul din Pont si-acel al orasului Gades,
Si al tinutului unde sunt negrii cu fetele arse.
Astfel sunt patru tărâmuri cu tot osebite-ntre ele,
Căci fiecare îsi are si vântu-i si partea din ceruri."

Vezi si la Tacitus (De vita Julii Agricolae, c. XI) locul în care se relatează despre pozitia cerului care dăduse corpurilor umane un anume habitus; iar la Diodor din Sicilia (Bibl. Hist., c. 8, p.m. 212) care pomeneste despre părul Galateilor care creste în functie de natură (ek fusew). Vezi si Cicero (De Divin., lib. 11, p.m. 1 23), care si el, prin cuvinte foarte clare, vine să confirme absolut acelasi lucru. "De ce? zice el: deosebirea dintre locuri, oare nu este firesc să atragă după sine si progenituri diferite la oameni? Pe acestea le putem trece în revistă cu usurintă: de ce există deosebiri foarte mari între Etiopieni si Sirieni în privinta trupurilor si sufletelor lor, după cum este de diferită si regiunea de bastină: de unde se poate întelege că la nastere contează mai mult asezarea pământului (locurilor de obârsie) decât traiectoria Lunii." VIII. La Înainte-Stătătorul celor Sfinte din aproape întregul Univers Crestin, la Conciliul Regal a fost spus acest lucru de către energicul Nicolaus Ragvaldus (pe atunci ca delegat de Wexionensus, trimis la numitul conciliu, mai apoi chiar înalt pontifice de Upsala (v. C. Stephanus) la care au subscris cu totii, lucru cuprins în Actele instrumentate ale conciliului si chiar în istorii. Acest lucru se găseste în discursul prezentat acolo si cu anexa unei contestatii solemne, publicat atât în latină, cât si în limba paternă. IX. Este atacată autenticitatea (a?tentik) confirmării date legilor lui CHRISTOPHORUS' regele Sueoniei, Daniei si Norvegiei, care se păstrează până în zilele noastre în Arhivele Regatului (Istoria străveche a lui Ablavius, rămasă în manuscris confirmă faptul că legile Regatului Sueoniei erau comune cu cele ale Danezilor, întrucât sunt iscălite de regele ambelor regate. Si aceste argumente sunt importante, deoarece de către noi, juristii, se întelege deposedare juridică (evincentia) si care tocmai "într-un atare prilej, aproape numai printr-un semn ar fi fost suficient să-l obtii.

§2. Am spus si în paragraful precedent că aceasta este opinia comună a scriitorilor: aceasta este forta adevărului care atrage după sine acordul unanim. Si cine dintre istorici s-a
îndoit, cu adevărat, de aceasta? Dacă, din prea multă preocupare fată de noutate, negi acest lucru, atunci este nevoie să negi totul: dacă vei spune că aceasta este o minciună care vine de la cei vechi, atunci este nevoie să spui că toate sunt minciuni. Asadar, ce fortă mai puternică decât cea a istoriei, căreia se cuvine să-i dai crezare, decât mandatele celor vechi transmise nouă prin monumente. Si de ce chiar ei despre care este vorba acum, Gotii, Longobarzii si ceilalti; de aici se mărturiseste că au plecat în diverse colturi ale lumii: în ce anume directii si în ce chip; prin propria mărturisire a tuturor, în calitate de fiinte vii, dotate cu văz, cu prudentă, a celor a căror memorie încă nu a dormit, observ că mi se cuvine să arăt în întregime adevărul si să dizolv neîntelegerile.

§3. Asadar, să începem cu Jornandes, el însusi got care si-a extras opera din scrierile anticilor; el relatează că Gotii au venit din SCANZIA (Scandinavia de azi) exact ca un roi de albine (De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, C. I, II, III, IV, V). Apoi ne arată ce vrea să însemne această SCANZIA si natiunile care o locuiau; astfel, folosindu-se de un vocabular bogat, ne arată chipul în care Gotii si-au părăsit lăcasurile. Asa că el numeste Scandia noastră drept fabrică a popoarelor, un pântec al natiunilor. Ceva mai departe apoi ne arată răspândirea Gotilor de răsărit si a celor de apus, desi la inflexiunea vocii Getilor îi numeau pe acestia Ostrogoti si Vizigoti. Întelegeti deci: cu o altă trupă de goti au plecat din Scanzia (sub conducerea regelui Berich (a se citi Herich), aminteste Jornandes; lucruri de care vorbise mai sus, acum le repetă pe scurt.

§4. Procopius ( Hist. Goth., IV, fragment, p.m. 241 si 248) îi scoate pe Ostrogoti si pe Vizigoti din aceeasi Scanzia, precum si pe Longobarzi (deci, i-a adăugat aceluiasi fragment de istorie si pe acesta, legat de tinuturile locuite de Goti). La fel procedează si Procopius, adăugând la ei si alti nenumărati Vandali (la Tacitus, De Mor. Germ., c. II, îi găsim sub numele de VANDALII, la Procopius si Zosimus bandiloi, iar la Eutropius ouandaloi, cu variantele Vandeli, Vindili, Vinili, Vinuli, Winili, Winuli), la Goti întărind că au aceeasi origine: Goqoi te eisi kai Bandiloi kai Ouisigoqoi kai Gepaide? ("Gotii sunt si Vandali si Vizigoti si Gepizi", Hachenberg, Orig. Germ., XIII); că Vandalii s-au adăugat celorlalti Goti, ne-o confirmă o sursă de mare încredere (Procop., Vandal., lib. I, lib. IV, c. 39) - sub regele Gilimer care se bucura de o mare simpatie; el a avut sub conducerea sa întreaga progenitură a neamului si pe cea mai nobilă; dintre scriitorii care se bucură de cea mai mare încredere este Grotius (Proleg. Hist. Goth.).

§5. Deopotrivă si Paulus Warnefridi longobardul (De Gestis Longobardorum, lib. I, c. II), după cum el însusi ne-o mărturiseste, făcând o mentiune despre natiunea lui, s-a dovedit că locuitorii săi (longobarzii) împreună cu Gotii, plecând din Scandinavia noastră, s-au apropiat de Scandinau. Johannes Boëmus (De Mor., leg. et ritibus omnium gentium, lib. III, cap. 8) o numeste chiar cu acelasi nume, dar si cu multe altele; apoi chiar la Ptolemeu avem mentionati Gotii care locuiau pe Vistula. Desigur că si Mela (lib. III, c. 6) îi numeste la fel, cu acelasi cuvânt. La fel si Plinius (IV, 1 2), precum si Solinus (III, 19 si 20). Chiar aici în Scandia (exact cum o spusese si Plinius) afirmă Isidorus (Init. Chron. Gothorum) că a existat cel mai vechi regat al Gotilor. Si cum foarte corect aminteste, acesta s-a născut din regatul Scitilor. De aceea Dexippus (lib. II) în cărtile sale dedicate treburilor Gotilor, si le-a intitulat Ta Skuqika ("Faptele Scitilor) ca să fie clar pentru toti scriitorii de bună credintă acest adevăr istoric. Iar Eunapius îi pomeneste pe Sciti într-un limbaj confuz, idem Ammianus; iar Ablavius Gothus, printr-un limbaj ales, vorbeste cel mai acurat dintre toti (Nicol. Ragv. Orat., p.m. 165 ex Ablav.). Dar Dio Chrysostomus în cartea despre războaiele Gotilor, le zice Getikon, "getic". Să-i mai adăugăm si pe Zosimus si pe Zonaras, în mai multe locuri din operele lor; pe lângă acestia, însusi Plinius îi numără pe Geti în rândul popoarelor scite (IV, 12); la fel si la Trebellius Pollio (Vita Galieni et Claudii), la care Austrogotii sunt cuprinsi în numărul acelorasi neamuri. Aici se adaugă si Anastas. (Hist. Chronol.) Skuqai oi legomenoi Gotqoi ("Scitii care sunt numiti Goti"). Rosendius ( Antiquit. Lusit.): "Multe popoare", spune el, "îsi trag numele gotic de la Scania, un lucru trecut cu vederea de către scriitorii vechi si înfătisat confuz sub titlul de Getica". Jacobus Bergomensis (Suplem. Chron.): "Popoare care au fost numite de către Greci si de la care si-au tras numele Scythia si Gothia". Schedel / Senensis: "Scitii de la care îsi trag numele Svecia si Gothia". Heinsius, în Paneg. Gust. Magni afirmă: "Geografii de mai dincoace au separat Getii din vechime de Goti, fără să o vrea. Ei nu si-au dat seama că Getii sunt destul de asemănători cu Gotii si în numeroase cărti ale celor vechi, autorii se sprijină atât pe mărturiile Romanilor, cât si pe cele ale Grecilor, căci atât numele, cât si obârsia le sunt comune". De aici Ferrarius relatează în legătură cu acest adevăr istoric, aducând în memorie pe cei mai seriosi scriitori a căror autoritate se impune ca o marmură (Paneg. R. Christ. laud. dic.).

§6. Dar toate aceste afirmatii nu coincid întru totul cu istoriile noastre si cu Analele străvechi ale Sveoniei? Desigur că da! Af Japhet are komne Scyther och Geter, som longt epter Kalladis Gother / och nu Schwenste ("Scitii si Getii se trag din Japhet cărora mai târziu, după Goti, li s-a spus Sueones" (cf. Chron. si Hist. Pat.). Trec acum peste Imperiul Scitilor care se întindea pe tot globul si despre care relatează pe larg Herodot, Xenophon, Strabo, Diodor din Sicilia si câti altii si în câte locuri si ale căror afirmatii sunt în deplină concordantă cu toate istoriile importante si cu analele nationale.

§7. Despre Hispani a auzit si Alphonsus de Villa Diego Hispanul (Chron. Goth. Regni p.m. II): "Gothia se află în Scandia, zice el, patria naturală a neamului nostru gotic, de unde ei însisi au plecat si unde ei astăzi îsi au încă domiciliul regal si statal". La această afirmatie consimt si Roderic. Tolet. (Rerum in Hispania gest., lib. II, c. 4); Joh. Lup. (De J. et J. Regni Navari, VI, 4): Alphons. Carthag. (Anac. Regum Hisp., c. IX) si altii.

§8. Cât despre plecarea Gotilor de aici în Italia, Italii însusi o mărturisesc într-un singur glas, lucru ce, de bună seamă, a folosit ca argument în istoria alcătuită, parte tipărită, parte scrisă de mână care se păstrează la Biblioteca Vaticanului la Roma, nu atât în latină, cât mai ales în dialect italic, în ea fiind cuprinse faptele Gotilor transmise Posteritătii. Aceasta nu si-au propus atât să aducă laude mărete Gotilor cu elegantă si cu fermitate, ne-o spune ilustrul bărbat Octavius Ferrarius ( Pan. Chr. Reg., p. 7, 8 si 19). Legat de aceasta si Sigonius (De regno Ital., lib., I, p.m. 11) dovedeste că pe Gotii însisi nu i-ar fi născut imperiul etern al Romanilor în Italia, ci invers, căci, după cum spuneam, făuritorii Italiei au fost Scitii. Pe lângă alti scriitori preocupati de originile Gotilor/Getilor, s-a numărat si Cato, din care ni s-au păstrat fragmente care supravietuiesc si astăzi. Astfel că nu a fost de mirare când Plautus a numit Italia barbară (Poenul III, II, 21). Pe sacerdotul italic al lui Hercule l-a numit Poticium cel barbar, iar ritualul italic, barbar. Orasele italice si ele au căpătat epitetul de barbare. Legile italice sau romane si ele au fost etichetate ca fiind barbare (Bacchid., I, 11, 15; Casin., II, VI, 19; Capt., IV, II, 104 si III, 1, 32) si traduse în latineste în manieră barbară. Si de ce nu as spune-o, si ziua de sărbătoare, precum si altele, au fost considerate barbare, odinioară acestea fuseseră denumiri acceptate la toate popoarele, cu exceptia grecilor. Ba chiar si cele mai vechi cuvinte care la origine au fost tusce (de la Toscana în Etruria, adică etrusce) si scite, sunt clar convingătoare că sunt gotice, cf. Plaut., Asin., prol. II si Trin., prolog. XIX. Verbul pultare ("a lovi usor") pe care Plautus îl foloseste foarte des, provine din cuvântul nostru pulta sau bulta (Dictionarul latin-francez, a 5-a editie, Hachette, 1923, ne oferă explicatia că pulto,-are este un arhaism pentru pulso,-are, "a lovi", "a bate la usă", la Plaut având sensul de "a bate usor în poartă / la usă" si, cum poetul comic Titus Maccius Plautus, calificat drept un pictor inimitabil al năravurilor populare, a trăit între anii 250-184 î.e.n., este foarte evident că din limba geto-dacă vin toate cuvintele barbare prezente în comediile lui si nu din gotica propriu-zisă, gotica fiind la rândul ei o getică ornamentată, după cum ne-o arată izvoarele vechi, cu atât mai mult cu cât Gotii au apărut pe scena istoriei (Gotii de răsărit si Gotii de apus - Ostrogoti si Vizigoti) la mijlocul sec. IV (350-375), cu Amaler si respectiv Hermanrich (350-375), imperiu, distrus de huni; W-G cu Alarich (395-410) au năvălit în Italia (în 410 au ocupat Roma); Rekkared (586-601) > catolicism; ultimul rege a fost Roderich (710-711). W-Goti ultimul rege Teja cade la Vezuviu 552; au dispărut în 601 A.D., deci domnia lor s-a întins pe o perioadă de 2 secole si jumătate. Asa că, fără urmă de tăgadă, toate cuvintele barbare folosite de talentatul comediograf latin Plautus sunt forjate din limba getă, căci Getii si Dacii fuseseră pe pământul italic cu mult înainte de întemeierea Romei si au rămas ca atare la ei acasă, la care s-au adăugat prizonierii de război - unii redusi la sclavie - de aceea si personajele-sclavi ale comediilor si eline si latine se numesc pur si simplu Davos sau Davus, Getes sau Geta. Verbul mulcare ("a mulge") nu este un cuvânt latinesc, o recunoaste deschis însusi VARRO, dar o recunoaste deschis si Gellius (Noct. Attic., lib. XI, c. 1). După cum nici verbul mulctare nu este latinesc. Căci, de fapt, în acelasi chip, mulgând lapte, se trage din tâte (uger), ceea ce printr-un sermone vernaculo, adică cuvânt popular (la Varro, însă, prin sintagma vernacula vocabula se întelege "cuvinte latine"), noi spunem mulka, molka (Thys. si Gronovius la Plautus, Stich., III, 1, 19; Fragm. Legum Sueon. et Goth., c. XVI). Există unii care sustin că mulgeo si mulceo ("eu mulg"), de aici si mulcto sau mulco ("eu pedepsesc") ar veni din grecescul amelgw ("eu mulg"), când de fapt se cuvine să căutăm izvorul comun, mai înainte de toate, în Scitia. Halophantam , un cuvânt pe care stim că-l întâlnim la Plautus (Curcul., IV, I, 2), precum si la Salmasius si la Scaliger, în calitate de comentatori ai aceluiasi pasaj; la fel stau lucrurile si cu cuvântul bustirapus (la origine înseamnă "hot / profanator de morminte"), Bust-ei-rapr care în limba gotică veche / adică getică înseamnă "bărbat", este folosit de Plautus cu acelasi sens de "bărbat chel", care nu are nici un fir de păr pe cap spre a putea fi numit în toată legea (vir bonus); la Plautus (Merc., V, 2, 85 si Rud., II, II, 9) se foloseste cuv. MACHAERIA cu sensul de "săbiute" si acesta este cuvântul gotic vechi MAEKER, de unde l-au luat si grecii maaira ("satâr"); de socco, socca (de la cuv. soccus, o botină specială pe care o încaltă actorii de comedie), folosită de Plaut în Soldatul fanfaron, ultimul act (comp. cu Mercat., V, II, 85; Rud., II, II, 9 si Edd. Havamal., LXXI) este de origine scită, iar goticul SOLA (vezi Bacchid. II, III, 98) răspunde perfect acestui cuvânt; SCURRA ("bufon", "parazit", "jongleur") care la cei vechi însemna "a însira vorbe goale / sarcasme spre a stârni râsul celorlalti", ne duce la sensul lui SKURA din limba noastră populară, însemnând "vorbăret", "flecar". Si care e situatia altor cuvinte pur scite pe care le întâlnim frecvent la ENNIUS, PLAUTUS, CATO, VARRO si la multi alti autori, din care cităm o parte; vinnula, cista, cistula. cistellula, herus, herilis, heres, heredium, herediolum, caput, arca, arcula, cippula, nasus, denasare, casteria, claro, clarifico, claritas, claror, claritudo, clarigatio, mundus, mundare, vocare, advocare, fallere, velare, stygius, carcer, carcerare, gelu, cura, curare, stare, urbare, turbare, nomen, nominare, meminisse, taberna, tabernarius, catus, catc, nicere, nere, nictare, sputare, insputare, caupo, stega, puteus, potus, putus, putillus, baltheus, pipare, pipire, boreas, rica, ricula, ricinium, acheruns, boia, rosca, pellis, palla, pallium, pallula, palliolum, palliolatus, paludamentum, paludatus, palatum, palatium, specio, cum compositis, specto, speculor, spiculum, speculator, speculum, specus, spelunca, species. Revenind la străvechiul cuvânt PAN, analizat mai sus, am constatat că este si elin si italic si germanic, pentru că la origine este cuvânt scitic, adică getic. Lui legere ("a citi") din latină îi corespunde legein în greacă, iar în limba noastră este lesa / läsa, iar la Wulfila legunt ("ei citesc") (Math., VI, 26) se găseste lisan. Zythus, la Diodor din Sicilia Zuqo, nu este nici cuvânt egiptean si nici grecesc de la zew care înseamnă "a fierbe", ci este pur gotic, căci grecescul Zuqo la noi se zice seth sodh, unde th este exprimat prin th sau dh (o confirmă Arngrim, lib. I, c. III) si de la el si Verelius (Runog. Scand., c. VII, c. III); de aici s-a format verbul sieda, siuda, în germană sieden, însemnând "a fierbe", "a topi". Spunem, de pildă, o băutură din orz fiert; grecescul teirw, latină tero ("eu zdrobesc, fărâmitez, macin") vine din verbul nostru teira / tera, de unde handtera ("a măcina / zdrobi manual"; qin sau qi qino ("grămadă", "cumul") se spune că vine de la qew, însemnând "cu carul"; pe această derivatie eu nu dau nici o para, pentru că îmi este clar că vine de la geticul tina , pentru că la Cicero (Orat. cont. Rull.) avem cogere ("a aduna") si coacervare ("a îngrămădi"). Chiar si subsatntivul montes ("munti") este folosit ca echivalent pentru maximi ("cei mai mari"), acervi ("grămezi de cereale") la Plaut (Pseud., I, II, 55). Latinescul aevum ("durată", "timp", veac") vine de la goticul / geticul äwe si destul de apropiat de aiwn al grecilor si de avan al arabilor. A se compara si cu ceea ce spune Celsus (Com. Eccl., p. I, c. 8 - este vorba de filosoful vestit pentru atacurile sale împotriva crestinismului si care a trăit la Roma în sec. II e.n., sub Antonini). Trimit acum la Platon (Crat., p.m. 319) unde vom găsi nenumărate cuvinte grecesti primite de la barbari; trimit si la Dionysius (lib. I, spre final) care sustine clar că Roma s-a slujit mai întâi de limba greacă, din care apoi, multe cuvinte au pătruns în latină, amestecându-se cu latina. Trimit si la Julius Caesar Scaliger de la care aflăm că vechii Latini au luat nenumărate cuvinte din Magna Grecia. Trimit si la ilustrul Morhosius (lib. De patav. Liv., cap. XI) care ne transmite informatia că în Italia au existat mai multe limbi: ale sclavilor indigeni, dar proveniti din alte regiuni, precum si ale celor ai casei; fiecare îsi avea limba lui proprie, opinie cu care eu sunt totalmente de acord, tinând însă să subliniez un fapt, că multe din cuvintele latinesti erau la origine scite. Chiar si numărul impar nu vine de la Greci, ci de la Sciti; oamenii eruditi au arătat deja că atât flexiunea verbului, cât si cea a substantivului din latină au origine barbară, de exemplu; karkar, karker, karkeris, karkeri = carcer, carceris, carceri ("închisoare, a închisorii, închisorii"). În karkarai, după Wulfila (vezi si Glosarul la gotul Wulfila, precum si Codicele de legi străvechi Pat.) ai se citeste ca si cum ar fi e, în carcere, după cum chiar si sunetele au si ai sună e: namen, namnis, namni = nomen, nominis, nomini ("nume, al numelui, numelui"); father, fathris, fathri = pater, patris, patri ("tată, al tatălui, tatălui"); mother, mothris, mothri = mater, matris, matri ("mamă, a mamei, mamei"). Si la verbe: im, is, ist = sum, es, est ("sunt, esti, este"); vidiau, videis, videiths = video, vides, videt (= văd, vezi, vede); vastiau, vastis, vastit /sau vastijt vestio, vestis, vestit ("mă îmbrac, te îmbraci, se îmbracă"); au la Gotii sună ca si o sau ó; haba, habas, habaith = habeo, habes, habet ("eu am, tu ai, el are"). Desigur că din haba gotic s-a ajuns la latinescul habeo; asadar haba este habeo, habas - habes, habaith - habet, habam - habemus ("noi avem"), habaith - habetis ("voi aveti") si habant - habent ("ei au"). Haba astăzi este hawer. Mai mult ca sigur că habetus este în loc de avitus ("avut, detinut", dar si "corpolent" la Plautus) si habe în loc de ave ("să ai"), după spusele lui Non. Si Bongars. Ad Justin. (lib. I, c. I' 4). Asadar, este lesne de legat lucrurile între ele de asa natură, încât să conchidem că aceste cuvinte nu numai că au preexistat în gotică (getică), dar că ele au si fost adaptate si traduse în limba latină cam după bunul plac; ba chiar adesea acceptiunea verbului este interpretată la Plaut si Terentiu putin îndrăznet, când vor să spună că o femeie a fost avută (haberi) se adaugă cum coit ("a fost posedată / s-a unit prin căsătorie"), ceea ce în vechile noastre legi se va exprima cu oarecare pudoare si niciodată nu se va argumenta în acest chip.


CAPITOLUL III, 1-14

§1. Să vă fie clar pentru toti, că cei pe care Antichitatea i-a numit cu o veneratie aleasă Geti, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o întelegere unanimă, Goti. În acest sens a fost un mare număr de scriitori, dintre cei mai diferiti, iar eu nu i-am enumerat chiar pe toti. Gotii (Getii) au întrecut, în glorie si fapte, toate neamurile si toate natiunile, până în ziua de azi; cei mai multi, relatând despre războaiele si bătăliile dus de Goti (si Geti), rămân înmărmuriti si plin de admiratie fată de ei. Niciodată nu s-au scris atâtea opere literare si istorice, niciodată nu s-au promulgat atâtea legi civile si sacre - sunt fără egal în lume! Despre toate acestea ne stau mărturie atâtea genuri literare grăind despre acele vremuri străvechi. De aici, si tocmai fals judecatul Andreas Bureus (Descript. Sueon. Polit., p. m 20), ale cărui cuvinte, urmărite punct cu punct, constatăm că nu se abat de la adevăr: "Că vechimea legilor noastre vestgotice s-ar cuveni să fie socotită din perioada în care Gotii au plecat de aici sau putin după aceea, este departe de orice dubiu, căci ne stă mărturie prezenta Gotilor în Grecia si Tracia, unde se stabiliseră". Cu el alături, sau cel putin pe acelasi teren va fi asezat si strălucitul Hermannus Conringius (De orig. Jur. Germ., c. V). Si această dispută, arată după cum se instrumentează: dacă s-a recurs numai la jocuri ridicole, ceva arme, aparat scenic, trecând peste cele serioase; pe acele Herculeene le-a trecut cu vederea, le-a înlăturat pe dată. De aici si prima reclamatie, ba încă foarte vehementă. Fără îndoială că înainte de Wulfila, acestea au fost literele runice pe care le-au folosit popoarele nordice; iar lui Wulfila nici nu i-ar fi trecut prin minte să inventeze alte caractere noi, dacă Gotii se foloseau deja de cele runice. Asadar, Gotii nu ar fi avut, la acea vreme, alfabet si nici legi scrise. Acestea s-au născut de la Wulfila încoace, adică cam în jurul anilor 460. Conringius se sprijină si pe relatările lui Soganienus în care în a sa Istorie ecleziastică (VI, 37), îl laudă pe Wulfila pentru meritul de a fi fost cel dintâi inventator al alfabetului gotic si care a tradus în acest alfabet si Biblia. Si apoi, printr-o mică evitare, adaugă năvalnic: "Desigur Wulfila nu a fost primul care a gândit si pus la punct literele gotice, ci numai le-a dezvoltat si adaptat pe cele grecesti, descoperindu-le pe f si Q ." La fel si Claudius, comentatorul Analelor lui Tacitus (XI, 14) care ar fi descoperit trei litere noi si le-a adăugat în numărul celor vechi latinesti, litere care, zice el, sunt foarte necesare. Despre formele acestora, a se vedea Vertranius . Lucru sigur este că folosirea alfabetului fonetic de către Getii din patria noastră (i.e. Suedia) datează imediat de după Potop, alfabet descoperit pe niste pietre splendide de o mărime considerabilă, asa cum ne-o relatează foarte limpede Joannes Magnus: De adăugat, din acelasi motiv, legea celui dintâi Attin pe care o evidentiază Messenius din Cronicile lui Joannes Martinus si care sunt în deplină concordantă cu cele mai vechi codexuri de legi nationale: această lege de o mare bogătie s-a elaborat în secolul al XVIII-lea de la Facerea Lumii. De ce ? Pentru că se dovedeste, socoteste Stiernhielmius că limba greacă este aceeasi cu cea care a fost a vechilor Goti (adică Geti). Si, ca să nu te îndoiesti de nimic, literele acestei limbi, ca si ale celorlalte de altfel, au fost luate de la Geti. Si, cel mai apropiat de spiritul meu, si ca să nu rămână nimic neclar în privinta literelor acestei limbi care toate provin de la geti - ca de altfel în cazul tuturor celorlalte alfabete, vezi ce spune Cl. Rudbeckius în Atlantice, unde acest adevăr este dovedit cu o fortă cu totul aparte. Dar si Cl. Salmasius o spune clar si direct, că primii oameni care au populat Grecia si sunt si autori ai limbii eline, au fost cei veniti din regiunea nordică si scitică. Si la fel stau lucrurile si în alte privinte (ca să nu vorbesc nimic aici de Palamede si Simonide) - fără un motiv întemeiat probabil vei obiecta si vei persista în asta: că acesta ar fi fost Cadmus, care cel dintâi ar fi adus literele din Fenicia în Grecia, prin aceasta însă nu se poate nega că primele litere nu au apărut la popoarele nordice, după cum estimează mai sus pomenitul Rudbeckius. Căci pe drept cuvânt, bătrânul Herodot (V, 58) mărturiseste clar că Grecii, înainte de a folosi literele aduse de la fenicieni de Cadmus, le-au adus niste îmbunătătiri (le-au adaptat graiului lor). Metarruqmizw, adică "ajustez", "adaptez", "corectez"; metarruqmisante, zice Herodot, sfewn oliga, adică operând unora din ele simple modificări; sfewn este ionic folosit în loc de autwn = "lor însisi" / "acelorasi"; interpretarea populară este mai putin reusită: "după ce au operat niste schimbări pe ici, pe colo, au început să le folosească". Cam în acelasi chip s-a exprimat si Diodor din Sicilia (V, p. 235, Edit. Laur. Rhodom.): "ouk ex arh eurein, alla tou tupou twn grammatwn metaqeinai monon " ("nu ei -Fenicienii - au fost primii care le-au inventat, ci primii care le-au folosit"). Si însesi literele, din respect pentru adevăr, ti-l arată, căci sunt destul de convingătoare. În această privintă, chiar si Tacitus ( Annal. d.l. XI, c. 13, la final) cu totul justificat, aminteste că literatura greacă nu este absolută si imuabilă. După părerea multor teologi, Fenicienii ar fi luat literele de la Iudei, iar Iudeii de la Moise. Pozitionarea nu este de negat: Pământul si axa lui care înclină spre răsărit, se sfârsesc cu Arabia; la sud se află Egiptul; la apus, Fenicienii si marea; la nord, lateral, de-a lungul Siriei, după Tacitus ( Hist., lib. V, c. 6, Annal., l.d. XI, c. 14; vezi si Eupol. Lib. de regibus, Clement. Strom., lib. I, Horn De convers Ind., lib. I, c. 4). Cel care afirmă totusi că literele feniciene au pătruns în Grecia prin Egipt, sustine si vanitatea egiptenilor, căci se poate prea bine ca inventatorii literelor să fie unii, iar grecii să le fi primit de la altii.

§2. Totusi, rămâne ferm pe aceeasi pozitie Conringius, sustinând că înainte de Sueoni si Goti, Danii au fost aceia care s-au folosit, cei dintâi, de legi scrise: " căci se obisnuia ca primii autori ai legilor să laude regii, pe Valdemar I si pe Valdemar II la al căror nume se mai adăuga si adjectivul Scanicae si Sialandicae, cum a a fost cazul legii promulgate în anul 1163, sub Valdemar I, si Cimbricae (în legile noastre figurează sub numele de Jutarum, "Dacia de Vest"), cazul legii promulgate în 1240, sub Valdemar II si aceste legi erau, în mare parte, întocmite după modelul jurisdictiei saxonice, după cum relatează Arnoldus Huitfeldius, Marele Cancelar al regelui Daniei". (Praef. Leg. Prov. Fion.). Dar încăpând pe mâini neexperimentate, a fost simplu să se cadă de acord în privinta acelui drept (legi), asa cum s-a putut vedea, fie că a fost vorba de corectori princiari, fie de autori prea zelosi care s-au situat deasupra regilor, lăudati mai sus de către Conringius. Dar la început nici nu era nevoie de un consens, căci printre altele, si prin diferitele chipuri de a pleda si prin acordarea de termeni spatiati, în darea hotărârilor în procese având ca temă cultul profan al zeilor, acestea erau primite din partea celor cu putere de discernământ sau aplaudând sau respingând zgomotos hotărârea. Iată că este o întreprindere grea să fac o incursiune în istoria străveche a unui popor foarte cultivat, la care au fost legi de tipul celor pomenite. Si ceea ce tine separat de Scani (Scandinavi) cu sigurantă că sunt foarte asemănătoare cu cele ale Gotilor, pentru că din simpla comparare a legilor, socot că se clarifică totul destul de bine, care, asa cum sunt, sunt cenzurate prin eruditia acestor legi. Si nici nu este de mirare, căci mai de mult Scania a fost o parte a Regatului, a fost cămara Gotiei (un adevărat dulap unde se păstrau alimentele pentru Goti). Regele Amundus /Slemme/ a fost cel care a separat Gotia de celelalte tări, prin granite. Vezi si fragmentele de legi ca anexă la legile vestgotice: Am gamble Wästgiotha Kämärken emillan Swerige och Danmarck ("Despre granitele vechi ale Gotiei de Vest cu Sueonia si Dania"). Cât priveste legile Danilor (Dacilor de Vest), închipuieste-ti o îngrămădire de cuvinte alandala, fiindcă distinsul Conringius cam asa întelege (lucru cu care nu poti fi de acord fără a rosi); poate tocmai de aceea nu este urmărit cu seriozitate, căci chiar si în legătură cu Sueonii si Gotii, în fata cuvintelor clare despre legi, încrederea în autori este de neînvins si prin permanenta foarte sigură a unor documente de arhivă se poate sigur trage o concluzie trainică fără nici o sovăire.

§3. Cu câtă claritate ni-l înfătisează Jornandes pe Deceneu ca filosof (care la Strabon (lib. VII, 16 si XVI) este numit Dekaineo. Cum trăiau concetătenii lui prin legi făcute de el, care scrise fiind s-au numit până astăzi Bellagine. Ce vrea să exprime cu adevărat cuvântul Bellagines sau Bylagines, cum figurează în codexurile manuscrise. Înteleptul si prea vestitul om de litere si de stiintă Bonaventura Vulcanius, în notele sale la Jornandes (p.m. 179 si urm.) socoteste că Bylagines nu este un cuvânt gotic, ci un cuvânt corupt provenit din limba gotică. Crede că lucrurile au stat astfel: "Welhagen este forma contrasă - din motive de economie de limbă - a lui Welbehagen, ce vrea să însemneze "bine", "foarte plăcut" si de fapt Bellaginele nu sunt altceva decât principiul bunului plac". Dar în adnotările făcute la Paulus Warnefridus (De reb. Gest. Longob., lib. IV, p.m. 281) se sustine că prin cuvântul Bylagines se întelege quaerendum. Cl. Verelius, într-un schimb de scrisori purtate de mine cu el, este de părere că, în consens cu toate operele manuscrise, prin Bylagines nu se poate întelege altceva, la cei vechi, decât dreptul civil: asa concep legile patriei eruditii nostri. Expunerea făcută de ilustrul Vulcanius, în afara noutătii temei, ne pune la curent cu scrieri inedite, cu vestigii de o valoare cultural-stiintifică inestimabilă. Părerile mele se găsesc în prefata cărtii lui Verelianus, pe care acum o posedă distinsul Wolff, pe care se vede clar si înscrisul de mână al li Verelius. Ce mai încoace si încolo? În fragmentele juridice ale patriei noastre străvechi se întâlneste mai ales acelasi rhsi ("vorbă", "cuvântare"), pe care deopotrivă îl demonstrează legile tipărite (c. XV, Tinghr.; Wessman l. c. XIX, Tinfbr., Wesig.)

§4. Dar la Goti (i.e. Geti) aceste legi au fost negate (refuzate), în timp ce se foloseau de ele; pe vremea lui Deceneu însă, au cunoscut o perioadă de maximă înflorire; Vittod nu era înteles de ei ca pe latinescul Lag, dar că foloseau acest cuvânt în vorbire, căci adesea se întâlnea cuvântul Vittod în loc de cel de Lag; printre altele, îl găsim si în scrierile lui Wulfila, si nu numai Vittod, ci si biuths care era folosit de cei vechi, tot în loc de Lag de la cuvântul gotic Biuthan, însemnând "a porunci"; tocmai de aceea, dreptul nescris sau obisnuinta / obiceiu / cutuma era adesea numit biuths (vezi si Stiernhook, De jur. Vet. Sueonum Gothorumque, lib. I, c. 1). Iată un exemplu: "Pentru că, nu fără temei, se păstrează în loc de lege cutuma "înveterată" (consuetudo) si aceasta însemnează drept constituit de obisnuintă.", o subliniază Julianus (XXXII, D. de legibus), unde, după câteva interpolări, urmează: "Căci iată ce este important: oare prin sufragiu îsi exprimă poporul vointa sa si nu prin lucrurile însesi si prin fapte? Desigur că da. Tocmai de aceea s-a retinut acest lucru, foarte just de altfel, ca legile să poată fi abrogate nu numai prin sufragiul legislatorului, ci si printr-un consens tacit, adică dezobisnuinta.". Aceasta nu înseamnă deloc că Lag era pe atunci ignorat de Goti. Asa cum biuths vine de la biuthan /biuda , tot astfel Lag vine de la Lagian / Laga. Trebuie arătat, înainte de toate, că este falsă ideea că lag este de origine romană. Pentru că Lag, azi iesit din uz, mai folosit fiind lägh , înseamnă "umil", "dărâmat", "culcat la pământ", exact cu acelasi sens cu care îl găsim la Vergilius (Ecl., II, item, lib. XII, Aeneid. spre final, conf. Liv. Lib. VIII, c. 35, Nep. Atit. CXII, Cic., Orat., III si VI, In Verr., p.m. 108, lib. IV, Orat., X, p. 261, lib. I, De Invent., p. 71 et lib. I, p. 118, precum si la Heren., lib. I, p. 7). Iată exemplul luat din Vergilius ( Ecl. XI) unde adjectivului latin umil, doborât la pământ îi corespunde în gotică lägh: "Humiles habitare casas. Et / Ille humilis, supplexque, oculos dextramque, precantem Protendes; equidem merui, nec deprecor, inquit; utere sorte tua. " ("Cei umili locuiesc în colibe. Si acel umil ridicând mâinile si ochii, implorând mila zice: Eu nu cer să te înduri de mine, mi-am meritat soarta; bucură-te de soarta ta!"), unde trebuie notat totodată deosebirea dintre verbul precari ("a ruga", "a cere prin rugăminti") si deprecari ("a abate din drum prin rugăminti"). Deci Liggia însemnează jacere si cubare, "a fi culcat", "a zăcea", în timp ce Läggia = ponere, locare = "a pune", "a aseza"; laga = fundare, disponere = ordinare = "a stabili", "a aseza solid", "a pune în ordine", "a aranja". Căci iată-l pe Cato (De re rustica, la început), cum spune: "Majores nostri sic habuere et sic in legibus statuere" (= Strămosii nostri asa cum s-au administrat, tot astfel au statuat prin legi). De ce ? Pentru că lagian se întâlneste la Wulfila, în locul latinescului ordinare ("a pune în ordine"), căci acesta pare să fi fost în uz chiar si la acei Goti care, pe atunci, locuiau în afara granitelor nationale, deci limba lor, din cauză că trăiau amestecati cu alte neamuri, era si ea mixtă; dar nu neg nici faptul că chiar si în epocile precedente, fusese coruptă. Cel mai important lucru, după cum se vede, este că dreptul (jus) nostru se numea Lag. În prefata lui Birgerus la legile regale Uplandice (?) pot fi citite următoarele: "Land skulu med Lagum byggias / och ey med wäldzwärkum: ty att tha stande Land wäl / tha lagum filgies" ("Regiunile au nevoie de legi care să nu fie statuate prin fortă, căci ocrotirea lor se urmăreste prin cutuma / interpretarea corectă a legilor"). De aceea este nevoie de cuvinte explicative de tipul celor existente în prologul legilor Wessmanice (?). Dintr-o ratiune cu totul justificată, vom găsi adăugat în preambulul legilor lui Helsingius: " Wari ey lag ä Lande / tha gate engin boody firi" ("dacă o lege nu este în vigoare în provincie nimeni nu este obligat să se slujească de esenta ei"). În prefata lui Waldemar II (în Leg. Jur. ) stă astfel scris: "Wet lod skal mand Land bygge". Se cuvine să se bazeze pe lege si provincia (regiunea) si populatia. Iată ce spune împăratul Justinian în Digestele către Tribonieni: "autoritatea legilor constă în aceea că ea ordonează corect lucrurile divine si cele umane". Si cel mai corect o spune Samuel Puffendorf care (în J.N. et G., lib. VII, c. 1 si ultimul spre final), subliniază: "Căci Plutarch a privit lucrurile cu multă întelpciune, dată fiind înclinarea oamenilor spre obligatii cu mult peste puterile lor naturale, când a socotit că fiind abolite legile cetătenesti (dreptul civil), se pot institui onoarea si pacea neamului omenesc, prin decretele lui Parmenide, Socrate, Platon si Heraclit." Asadar, acesta este efectul legilor: cele sfinte si tainice să fie dezvăluite justitiei, căci întotdeauna trebuie actionat cu sentiment religios si respect fată de cel drept si bun, numai asa vor putea fi ascultati cu cel mai mare simt de răspundere - căci "nomoethmata w para oun Qeoun nomizomena" ("normele legislative trebuie să fie în conformitate cu religia").

§5. Chiar din primul capitol al Codexului de legi ale Gotilor de Vest, colectionate de diversi magistrati ai acestei regiuni, Bureus mentionează emigrarea Gotilor în Grecia si Tracia. Capitol, ce-i drept, plin de nelinisti, căci tratează despre plecarea lor din patrie spre Tara Sfântă, din care unii, după ce au purtat lupte cu o serie de împărati orientali, fiind în trecere prin tările lor, s-au reîntors acasă în Regat, iar altii s-au asezat în tările acestora. Cine ar putea să conceapă cu mintea si să însemneze cu pana de trestie câte procente de eroare contin toate acestea? Dar din rândurile anterioare reiese că ar fi plecat din motive religioase. Tu ce crezi? Esti sigur pe ce spui? Cântăreste, rogu-te, toate ca să nu te deceptioneze confuzia făcută de tine între legi corecte si vicioase. Dacă ai consulta manuscrisele vechi, atunci ai vedea că există numai două legi care se deosebesc puternic între ele: una din ele este foarte veche, iar cealaltă este de dată mai recentă. Cea despre ultracunoscuta plecare a Gotilor (Getilor), despre care am pomenit mai sus, este demonstrată cu cuvinte absolut convingătoare, precum este stabilit si în textul următor: " Ingsins mans Ars taker then Man i Gircklandi sittr" ("Asadar absolut nimeni nu are dreptul să-si revendice dreptul la mostenire în acest regat, care si-a fixat resedinta în Grecia"). Si acum, iată cum se pledează cauza celor care au plecat de foarte curând. "Wänder man hál oc nacka at hemkyunum / oc stiger fotum af fosterlandi: ther skulu arwer wara rr skyldasti waru hanum / tha han heman for / an hrn komber eig apter till hemkynna." ("Cel care întoarce călcâiul si capul spre vecini si piciorul a iesit din patrie, acela nu mai are dreptul să se întoarcă în ea: rudele pe linie civilă (agnatie) sau bazate pe consanguinitate, care în momentul emigrării acestuia se aflau în preajma lui, acestia îl vor mosteni"). Ce s-o mai lungesc? Dacă mai există vreun codex în manuscris în care acestea se citesc confuz, nu cred să se fi întâmplat în toate cazurile la fel: deci trebuie examinat fiecare în parte cu propriii ochi. Ce ratiune a impus finalmente acest lucru ? La tipografie s-a scris altfel ? Oare? Dar se editează nenumărate alte codexuri în aproape toate domeniile si disciplinele activitătii umane, nu-i asa că nu sunt cu greseli? Dar în ziua în care se aduc manuscrisele celor mai bune opere scrise, nu le corectează altii? Apoi se impune autoritatea unei lecturi populare (vulgate). Aceasta însă nu poate fi în dauna celorlalte situatii, de vreme ce si în acest caz / proces totul este separat prin paragrafe: oricât de bun orator ai fi si un foarte puternic legiuitor în procesele cu care te întâlnesti si în care, de regulă, se obisnuia să se dea o hotărâre rapidă, tot poti gresi. În afară de aceasta, sunt situatii - vreo 60 de legi si de codexuri mai recente care sunt amestecate cu altele mai vechi /legate în aceeasi culegere vulgată; în cazul lor sau sunt spuse clar lucrurile sau pot fi lesne distinse unele de altele. Te vei grăbi să spui că celelalte legi sunt mai putin probabil să se raporteze la un context referitor la primirea de către Goti - care au fost mai întâi în Sarmatia, - ba chiar secole - apoi au emigrat în Tracia si Grecia - a unei mosteniri pe care o asteptau din partea patriei. Dar spiritul legii este altfel prefigurat decât si l-au închipuit ei, căci s-a reflectat îndelungat, spre a apăra cât mai bine adevărul faptelor. Aici se cuvine să pomenim ultima colectie de legi a Gotilor de Vest, toate legile reperate si toate constitutiile tuturor timpurilor, fără discriminare, care s-au adunat prin propria lor autoritate, această adunare de legi neavând nevoie de vreo recunoastere sau de vreo confirmare solemnă din partea regilor. Aceasta pentru că, împreună cu mine, sunt toti aceia care si-au aruncat privirea pe vechile documente (incunabule) care o mărturisesc si o sustin; si, dacă noi tăcem, atunci o mărturiseste cu prisosintă codexul de legi. Asadar, legea, de abia de la imensa emigrare încoace există si mai există si astăzi, desi, secole în sir după aceea, nu a putut fi consultată. Tot astfel sunt si astăzi nenumărate legi, vechi si deteriorate si nimeni nu stie de ele. Acestora li se adaugă coloane funerare uriase si monumente de piatră ale căror inscriptii grăiesc de la sine; aceste pietre au fost ridicate întru pomenirea vesnică a unor eroi de seamă, căzuti în Grecia si Tracia sau în alte locuri care au folosit armele victorioase ale Gotilor, au rămas ca semne fulgerătoare ale virtutii lor. Pe vechile pietre si incunabule este scris Girkia, Grikia si Girklandi, însemnând cuvântul Grecia, corupt. S-a găsit deseori si Grikum, Grikium si Girkium. Si într-un viitor apropiat, după cum bine ne dăm seama, vom dispune de volumul integral privind inscriptiile gravate pe pietre, scrise cu caractere runice de tipul acesteia, prin aleasa strădanie a eruditului Hadorsius Johannes, volum a cărui aparitie a început deja, sub auspicii bune.

§6. Aceste culegeri de legi au fost întocmite de către juristii pe care i-am numit provinciali si pe care noi astăzi îi numim Lagmann. Cu aceeasi ocazie, fereste-te să le dai crezare lor care nu stiu din ce aparentă a erorii, nu se sfiesc să sutină că acestea găsite ar fi tot ce a mai rămas în Sveonia din puterea judecătorilor provinciali care ar fi fost tot atâtia câti pretori erau la romani, Edicte care abia fuseseră propuse pe un tabel atasat acestora de către magistratul numit care, pe toată perioada preturii, trebuia să existe ca legi si apoi să fie impuse - a cărui putere însemna puterea Imperiului (MAJESTAS Imperii), de fapt atribuită pretorului (l. XI, in fin. D. de Just. et Jure). Însusi Cicero (lib. V, Act. In Verr. Orat. VIII, in fin) vorbeste despre Edictele si puterea pretorilor: "Chiar si aceste edicte noi si puterea Pretorilor si cele privitoare la stăpânirea lui Apronius, la furturile săvârsite de sclavi din templele lui Venus, la alte jafuri, trebuie duse până la capăt. De ce nu în loc să fie cumpărată hrana, să se dea pe degeaba? De ce nu, să fie umplută cămara, după bunul plac, tot gratis, mai mult, să ti se dea si o mare sumă de bani pe deasupra? De ce nu, tot felul de prejudicii si condamnări ca urmare a unor grave insulte si ultragii, să nu fie achitate? Astfel, acei judecători care, în nici un chip, nu au tolerat toate acestea, si-au îndeplinit sau nu datoria?" Aici trebuie notate locutiunile damna pati, "a suferi condamnări" si damna perferre ("a executa până la capăt pedepsele"). Chiar despre puterea pretorilor vezi din nou la Cicero (lib. VII, Orat. X, Verr., p.m. 243) unde vorbeste pe larg despre fasciile pretoriene ale căror ornamente grăiau despre puterea si demnitatea lor în imperiu; ei erau singurii care se ocupau de procesele puse pe rol, ei dădeau sugestii în împrejurări procesuale ambigue etc. Ne stau mărturii nu numai textele legilor vechi (Confirmat. Leg. Upsal. An. 1296, confirm. II Suderm. A. 1327), dar si istoriile regilor antici, după cum este si Konung Olof Haraldz sagu (p. 89); Sidhan satti thet up under Laghman fin. (c. XXV spre final; Tingbr EE.), de unde reiese clar că aceste legi au fost compuse de Gotii de Vest, iar regii nu au făcut altceva decât să le confirme, să le promulge, după ce fusese consultat poporul.


CAPITOLUL IV, 1-7

§1. Socot că sunt suficiente si foarte clare dovezi, ba chiar străvechi, care să ne permită să afirmăm că pe vremea lui Zamolxis au existat legi scrise. Joannes Gothus, de pildă, relatează că Zamolxis, o dată întors de la Pythagora în patrie, a început să împărtăsească Getilor preceptele filosofice si legile de aur pe care el le învătase de la dascălul său (Hist. Sueon. Gothorumq., lib. III, c. 15); Jornandes (De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, c. V si XI), el însusi scriitor got, din respect pentru cei vechi care scriseseră istorii si anale ale Gotilor consemnează că Zamolxis si Deceneu au fost de o eruditie extraordinară si că concetătenii lor le sunt foarte recunoscători pentru legile date.

§2. Dar din multimea autorilor pe care Joannes Magnus îi laudă - Ablavius, Dexippus, Dio Chrysostomus, Orosius (si el nu s-a gândit la scriitorii cei vechi), lăudând marele spirit de dreptate al Gotilor, mai sunt doi, dintre multi altii, care vorbesc într-un singur glas: Nicolaus Ragvaldus (Orat. Basi. Hab. et supra allegat.) si Paulinus Gothus (Hist. Arct., lib. I, c. 40), demonstrând convingător că justitia, puternică si majestică a Gotilor provine din Suedia. Tot aici se cuvine să-l adăugăm pe eruditul Vulcanius Brugensis si pe multi alti scriitori, de toate neamurile, care s-au ocupat de Goti, geti si Sciti, si o întreagă serie de altii, enumerati mai sus chiar de mine (în Epist. Ad Ord. Fris. Hist. Jornand. Praef.).

§3. Desigur, despre Samolse, în deplin consens cu locuitorii greci de la Hellespont si Marea Neagră, din vremea sa, o mărturiseste Părintele Istoriei, după cum o subliniază Cicero (lib. I, De legibus.; Herodot, lib. IV, c. 95), "pentru ale cărui cărti- ISTORIILE- recitate la Jocurile Olimpice, întreaga Grecie a stiut să-l stimeze". Cuvintele lui Cicero sunt în deplină consonantă cu toate manuscrisele si cărtile noastre si care sunt la dispozitia cititorului bine intentionat. Iată glasul bătrânului Herodot (c. IV, c. 95): "Ton Zalmoxin touton eonta anqrwpon douleusai en Samw douleusai de Puqagorh tw Mnhsarou. eneuten de genomenon eleueron,kth amenon de apelein e thn ewutou ate de kakobiwn...", că Zamolxis a fost un om si a slujit ca sclav lui Pythagora, fiul lui Mnesarchus din Samos". După spusele lor, Zamolxis îsi dobândeste libertatea si apoi, adunând niste bogătii mari, se reîntoarce în patrie. Când si-a dat seama că Tracii trăiau în conditii rele ca niste brute, el însusi educat după obiceiurile ionice si de aceea mai slefuite decât cele care erau la Traci, căci trăise la un loc cu grecii si cu ilustrul erudit Pythagora, si-a construit o casă de oaspeti unde el primea pe cei mai deosebiti concetăteni si îi ospăta învătându-i că nici el, nici comesenii si nici cei ce se vor naste de aci încolo, nu ar trebui să moară, ci să meargă într-un loc unde vor trăi vesnic si se vor bucura de toate bunurile alese. În timp ce făcea acestea pe care tocmai vi le spusei, el îsi construia o locuintă subterană; când fu gata, dispăru din fata Tracilor, coborî în ea unde rămase timp de trei ani; între timp, tracii crezându-l mort, îl regretau plângându-l; în cel de-al patrulea an, se arătă privirii tracilor si astfel el făcu credibile preceptele pe care le dăduse lor. Acestea le-a relatat Herodot, orientându-se după vorbele care circulau la băstinasi. În capitolul imediat următor, deci, 96, Herodot spune clar că nu se încrede total acestor spuse privind locuinta subterană, ci mai curând socoteste că Zamolxis a trăit cu multi ani înaintea lui Pythagora, că a fost si un om, născut pe pământ getic, dar si zeu al Getilor.

§4. Am redat întocmai ce a spus Herodot, neschimbând nici o iotă. Astfel, discursul acestuia despre Pythagora ca despre sofistul cel mai slab, "ou tw asenesatw sofisth", îmi pare asemănător cu chipul în care Homer îl descrie pe Ajax ca pe cel mai slab dintre Ahei ("ouk afaurotaton Aaiwn") care, este stiut că a fost unul din cei mai viteji (lui Lundius îi scapă un amănunt: legat de istoria Troiei, au fost doi eroi numiti Ajax: unul, fiu al lui Telamon, învins de Ulysse în disputa privind armele lui Ahile si, înnebunind de durere, strangulă trupele grecilor, crezând că sunt ale Troienilor si dându-si seama de eroarea săvârsită, se sinucide; al doilea Ajax este fiul lui Oleus, care după asediul Troiei, naufragiază si se refugiază pe o stâncă, de unde amenintă cerul. Atari expresii se găsesc frecvent la scriitorii latini, după cum observă Vorstius (De latin. falso susp., c. XXV) si expertii în filosofie s-au numit mai înainte sofisti, căci acestia printr-o expunere mai putin onestă si urmărind si un câstig rusinos, era profanat în cele din urmă numele filosofiei; dedându-se la artificii subtile, ei de fapt înrăiau pe altii, atacându-i prin expresii ingenioase, în subiecte uneori scandaloase, deturnându-le în ipoteze paradoxale: "paradoxou upoesei", asa că ei si-au meritat numele de sofisti. Si, astfel, nedepăsindu-si conditia lor, în ce priveste povestea acelei locuinte subterane relatate de Herodot, ei nici nu au respins-o, nici nu au aprobat-o, ci mai degrabă au acreditat ideea si anume că Zamolxis ar fi existat cu multi ani înainte de Pythagora ( a se vedea si Plat. Protag., Iocr., Hel. land. la început, Cic., II, Acad. Questio); la începutul capitolului imediat următor, unde din nou vorbeste despre Zamolxis, Herodot spune: "fie că Zamolxis a fost un om în carne si oase, fie că a fost un demon al Getilor, să fie sănătos!" ("eite de egeneto ti Zamolxi anrwpo, eit' eti daimwn ti Gethsi outo epiwrioairetw. Si totusi nu trebuie să punem la îndoială faptul că, chiar înaintea lui Herodot, au existat scriitori care au relatat la fel : Cicero (De claris orationibus, qui dicitur Brutus, p.m. 266) însusi afirmă că au existat asemenea poeti, ba chiar înaintea lui Homer, care l-au cântat pe Zamolxis în poeziile lor festive.

§5. Cu opinia lui Herodot se pune de acord si opinia, demnă de toată încrederea, a uneia din incunabulele noastre: "Fyrsti war Samolthius sa er Lag framsordi medh mykli snilli / han war Pythagorassa Tharahl i Samey. Han for frälsgiswi hingat til alsheriar thing. Han bygdi har Htvs oc baudtill sijn Kunungi oc ollu stormânni um alt Svithiod pa raladi han vid pa er med honom satu t Hollini at Natvardi /oc Dryckio sina samanhasdu / at han Odain wäri oc theßin stad Odains: Litlu sidar hwars han vr asyn aldra thera / och eptr thrij ara Dag apnadis Jardr / tha kom han ater til war: pui trudu allir men uthan all genmali hwad i thessu mali sagt war" ("Samolse a fost cel dintâi care, cu un deosebit mestesug si-a scris legile, el care fusese sclav al lui Pythagora din Samos si s-a eliberat, a sosit la noi si comitiile formate din cetătenii strânsi lalolaltă din întregul imperiu al Sueonilor, au venit pentru a-l sărbători. Cu întelepciunea lui care întrecea cu mult pe cea a celor adunati în for, el a construit o casă, în care a invitat ca oaspeti pe rege si pe toti nobilii. Acolo, printr-o cuvântare care a durat mai mult decât cina, a sustinut imortalitatea zeilor si eroilor la Scitii dispăruti, că nemuritor va fi si el si cei din neamul său dintre multe popoare, insuflându-le totodată că acesta este locul nemuritorilor; nu mult după aceea, a dispărut dintr-odată. După o absentă de trei ani, s-a întors din nou printre ai săi spunând că aceasta are legătură directă cu spusele lui de mai înainte. Mă întreb oare dacă mai există un exemplu asemănător în care să se poată face dovada legăturii dntre vorbă si faptă?").

§6. Mai există si alte dovezi care sustin aceste spuse. Si de ce nu? Doar mai există încă o serie de cărti recent apărute care până mai deunăzi erau manuscrise. Să ne oprim la codexul regelui Joannes al III-lea si să revedem multe alte manuscrise si, cu stima pe care o datorăm, să le interpretăm. Nu te îndoi, căci iată ce scrie aici: "Sammaledes war ett Varn fodt af Götherne / som tiente Pythagoras uthi Graecien, och lärde af honom himmelstekn / Gudz willta / och att äthskillia andt ifran godt genom bokliga konster. Then samma drog ifran Graecien och till Aegypten / och lärde ther the Fäders lärdom och Gudz dyrkan som the hade. Sedan drog han till sitt Fädernesland igen / och blef en Oswerste i Konungens Rädh / och hwad han beslutade / thet lät Konungen sä bliswa effter han hade forständ att skillia ondt isfrän godt. Then samma gaf fig i ehn Jorkuula / där han satt och studerade och tbland alle andre sijne studeringar drog han uth Sweriges Lag / ther then menige Man weeth sig att esterrätta" ("Deja se născuse în acest neam al Gotilor (i.e. Getilor) un copil, care, de îndată ce se făcuse mare, s-a angajat sclav la filosoful Pythagora, vestit în toată Grecia care cunostea ca în palmă succesiunea stelelor, cultul lui Zeus si diferenta dintre bine si rău. Apoi, ajungând în Egipt, s-a instruit în institutiile si religia acelui popor si, în cele din urmă, s-a întors acasă. Pe acesta, Regele l-a primit cu mare cinste si l-a avut ca prim-ministru, iar El si treburile regale si pe cele divine le administra pe toate prin vointă (prin semne cu capul). Acesta, din cauza oboselii, a coborât în cavernă, iar acolo a constituit (a pus la punct) dreptul Sueonilor pe care întregul popor îl duce mai departe la urmasi").

§7. A coborât, spun, în pesteră, a cărei intrare o voia nestiută. Cam în acelasi chip narează si Strabon această istorie, scriind că Zamolxis ar fi intrat într-o pesteră care era inabordabilă celorlalti (abaton toi alloi) (Geogr. VII, p.m. 207 si urm.). Spre a-l imita pe preceptorul lui, care tocmai intrase în pestera numită Ida (ei to Idaion kaloumenon antron) , a încercat să intre si el, Zamolxis, în pesteră, sustine Malchus ( Vita Pythag.). Adaugă-l si pe Laertius (De vita Dogm. et apopht. Philos. , lib. VIII, De Pythagora), unde afirmă că l-a primit Pythagora "doulon Zamolxin w Getai uousi, Kronon nomizonte w Fhsin Hrodoto" ("pe sclavul Zamolxe, pe care Getii îl consideră sfânt, după cum relatează Herodot"). Si desi strălucitul bărbat Isaacus Casaubonus la notele pe care le face în acest loc, afirmă că ar fi o greseală de ortografie si că, în consecintă, ar trebui revizuit totul, dacă chiar asa a fost scris la Herodot: Gebeleizin nomizonte ("numindu-l Gebeleizis"). În afară de aceasta, sunt socotite următoarele cuvinte w Fhsin ca fiind adăugate de către marele erudit Aegidius Menagius. Este foarte posibil ca în loc de Hrodoto să poată fi citit ipwoboto, adică să fi fost scris Hippobotus thn twn filosofwn anagrafhn ("o anagramă a filosofilor"), de care Laertius se foloseste frecvent. Eu cred mai curând că a fost aprobat de către doctissimul Monachius (Animad. Ad b. I) că transpunerea cuvintelor lui Laertius a fost săvârsită de către copisti ca el să poată fi citit în acest chip: "w Getai uousi, o Fhsin Hrodoto, Kronon nomizonte " ("Getii îl socot sfânt - pe Zamolxis -, numindu-l Cronos", relatează Herodot), cuvinte care, din motive de colatiune, să fi fost scrise pe margine mai întâi, care apoi s-ar fi putut introduce în context si continua cuvântul lui Laertius - ceea ce stim sigur că se întâmpla - să se strecoare unele din marginalii în multe locuri, ba chiar în cazul celor mai multi autori Oare nu tot de către copisti este si locul corupt al lui Hesychius (p.m. 409). "Alloi de tw Kronw einailegousin " ("Altii sustin că în text este lui Cronos"). Căci, de fapt, corect pe acesta ar trebui să-l citesti împreună cu Salmasius: ton Kronon i.e. pe Saturn, considerat de către altii a fi Zamolxis. Oricum ar fi, în Soare si inclusiv în Samolse, recunoastem un Saturn, cum o demonstrează mai jos onorata Antichitate.


CAPITOLUL V, 1-7

§1. Si cum, în armonie cu Herodot, sună si codicele tipărit de curând, este nevoie, pentru mine însumi, să mă pun la adăpostul acelui pasaj lăudat din Herodot. Dacă până la Herodot nu s-a stiut foarte bine cine a fost Zamolxis, acum se stie că a fost Get sau Got pe care unii îl asează în rândul oamenilor, altii în cel al zeilor. Fie că se stabileste una sau cealaltă / sau amândouă /, întăreste ideea că, dintr-un motiv sau altul, noi vom fi ceea ce părem scriitorilor. Herodot (IV, 96) a afirmat că Zamolxis a trăit cu mult înainte de Pythagora. Si nu se poate să fi fost altfel, de vreme ce Zeus care este cinstit la Goti (i.e. Geti) se dovedeste a fi unul si acelasi cu Zamolxis. Acesta a fost cultul primordial (" o melista timwmeno, para toi Getai qeo to mhn palaion (palai ouk palaioun) Zalmoxi Puqagoreio ", "Zeus la Getii din Antichitate a fost Zamolxis Pitagoreianul"), o spune Strabon (VII, XVI, p.m. 762). Iar Jamblicus (De vita Pythag., c. XXX) îl numeste "megista twn Qewn par' autoi" ("cel mai mare si cel mai bun dintre zeii Getilor"). Iar în Comentariile lui Casaubonus la Strabon (p. 298), dar si prin gura lui Platon - un trac de origine - se glăsuieste astfel despre acesta: "Alla Zamolxi legei, o hmetero basileu qeo wn " ("dar el zice că Zamolxis este regele si zeul nostru").

§2. Pe acesta Laertius (cf. Cicero, lib. II, De Nat. Deor., p.m. 38) îl numeste si rono (Timpul), reprezentând cursul si revolutia (întoarcerea periodică a) spatiilor si timpurilor. Prin examinarea cerului, a lui Saturn si a lui Jupiter, sisteme fizice bine organizate de altfel, după modul cum si le-au imaginat, au fost inclusi în legende, mai mult sau mai putin curioase. Mnaseas, de pildă, afirmă că Zamolxis este cinstit ca zeu la Geti si este numit Cronos. Dar si Porphyrius (Vita Pyth. Ext.) arată că în scrierile vechi Zamolxis a fost cinstit la Geti în locul cultului lui Hercule. Astfel în scrierile Eddice, Attin, erou legendar al strămosilor nostri, este numit Saturn. Si după cum la Attin cel cu un singur ochi, ca semănător, născător de Dumnezeu si tată al tuturor sunt venerate toate aceste calităti, tot astfel si lui Saturn, ca unul care se trage din semintie gotică (i.e. getică), i s-au atribuit puterea, ratiunea, natura si forta cea mai mare. Porecla lui, "cel cu un singur ochi", (căci desi trăgea cu un singur ochi la tintă, săgetile erau dirijate foarte măiestrit), au luat-o si Scitii si Getii, fiind si ei numiti "cei cu un singur ochi", adică mwnofalmoi , cf. Herodot (III, 106 si IV, 59). La Scitii vechi se numea Qamimasadh, însemnând acelasi lucru. L-am numit pe Attin cel cu un singur ochi, cu acelasi sens, un învătat îl numeste monoculus (cu un singur ochi), desi cu acest sens, cuvântul monoculus este barbar. Căci la latini sună cu totul altfel: la ei monoculus se numeste cel care având un singur picior merge sărind într-un picior. Substantivul elin kwla se traduce în latină cu crura ("picioare"). Totusi monoculus nu poate să fie clar explicat prin cuvinte barbare, desi ne-o garantează cuvântul unoculus (v. si Gell., N.A., IX, 4). Plautus (Curcul., III, 1, XXII si XXIV, Varr, VI, 2) este cel care s-a folosit primul de cuvinte din limbajul stiintific. La el unoculus este tocmai cocles. Spun cocles ca si ocles, adică "având un singur ochi". Attius, în prima lui lucrare didactică, lăudându-l pe Gellius (N.A., III, 11), narează despre ciclop, în aceeasi manieră si anume că a fost unoculus, că Baldur, adică Apollo ar fi fost fiul lui Attin, o declară si monumentele literare Eddice (Muqol. XX), precum si poemele skaldice. Numele lui mai era folosit totodată si în locul lui Hercule, pentru că acesta se potrivea cu scrierile celor vechi. Cu numele de Hercules se desemna printul si zeul militar care le Sueoni si la Goti a fost numit Tyr, i.e. zeul Marte. Assirienii însă l-au numit Baalem, cu un cuvât persan, care în traducere nu înseamnă altceva decât Marte, zeul războiului (polemwn Qeo); asa apare la Greci si în Cronica Alexandrină, după cum ne-o arată Vossius ( Chron. Alex. et Voss. Idol., I , 16). Si nici nu e de mirare că la Claudius (Sen. De mort. Claud. Caes.) cel mai puternic dintre zei se numeste Hercule. Vezi si Seneca (Tyriis Melcartus ) care îl numeste: rege puternic, rege zdravăn. La Greci se numeste Arh si la Plautus tot Ares. (Truc., II, VII si LIV). Cuvântul este folosit de personajul Geta. La Goti se spune Ari miles , kat' exoiw ("mai înalt decât altii, superior altora"). Tocmai de aceea i-au pus pe seama lui 12 munci si în acelasi timp i se atribuie 12 victorii; numărul 12, de bună seamă din respect pentru semnele Zodiacului si pentru tot atâtia zei; să-l adăugăm si pe Diodor din Sicilia ( Bibl. Hist., p.m. 153 si urm. P. 157). Despre coloanele lui Hercule vorbesc si Ovidiu (Metam., IX, 3) si Justin (II, 4) si Albricus Filosoful (De Deorum imaginib., XXII, despre Hercule) si Vossius ( Th. Gent. II, 15). Sub numele de Thura se întelege Soarele - cu totii sunt de acord. Iată ce găsim la Damascius: "ton Kronon EL kai BHL eponomatousi " ("Pe Saturn îl mai numesc El si BEL"). Acelasi lucru spune si Servius. I se spune Bel, oarecum din ratiunea lucrurilor sacre, si Saturn si Soare. Prin acelasi nume, la Babilonieni, Fenicieni si Persi, se întelege Soare (este dovedit si de notele lui Hornius la Cornelius Nepos (Vita Miltiad., Serv. ad Aeneid, I). Aici chiar se deosebeste cu totul justificat si cu eruditie că chiar si ceilalti zei începuseră să se numească astfel. Din motivul de a fi mai bine distins de ceilalti i s-a spus Bel-Samen. De ce nu si Loke ("luminat") care la Scandinavi înseamnă Saturn, de aici sensul de "iradiind" , ca si la Greci fainwn ("strălucind"). Descopăr că tot asa a scris si strălucitul Celsius (Comput. Eccles., p. I in Addendis la p. 76). Cu aceasta ai un acord admirabil. Căci îi creste faima prin oracolul de la Delfi, legat de afirmatia "Troia nu ar fi putut fi supusă fără săgetile lui Hercule", după cum cântă si Ovidiu (Metam., I, 13). Acelasi lucru îl spune si Sofocle (Philoc.), dar mai prolix: Bal, Ballur, Aballur este unul si acelasi cu Apollo, comp. si cu Ovidiu (Met. I). Fără îndoială că Soarele (i.e. Apollo), asa cum reiese din majoritatea scrierilor celor mai vechi si ale altora, este, cu un cuvânt actual, moderatorul tuturor fenomenelor si lucrurilor: este reprezentat ca patron al Muzicii; celor nouă Muze create de el si pe care el le guvernează, li s-a adăugat el, ca al zecelea. Acestui adevăr artistic i se adaugă scrierile celor vechi, referitoare la inventarea chitarei, cea cu zece coarde (v. si Homer, Il. , a. p. 36 v. 36 si urm.; Hesiod, Theog., v. 94 si 95; Fulgensius Muqol, lib. LXIV, Diod. Sic., Bibl. Hist., p.m. 91 si urm., p.m. 235) unde Apollo trece drept inventator al chitarei si nu mai putin al Medicinei, care printre celelalte stiinte, este mai ales o artă, în care se probează eficacitatea ierburilor de leac, urmărind atent cresterea, maturizarea lor, căci pentru sănătatea oamenilor si a celorlalte vietuitoare joacă un rol primordial. Iată ce spune Vergilius (Aen., c. XII) despre Apollo (în tălmăcirea lui George Cosbuc):

"Cel mai iubit ucenic al lui Phoebus la corturi venit-a,
Iapyx Iasidul, căci lui, pătimas îndrăgindu-l Apollo,
Toate i-a dat oarecând, iscusintele sale, pe toate:
Cânt de chitară si glas de proroc si săgeti ucigase
Vrând să lungească trăirea părintelui gata să moară,
Iapyx cu ierburi vroia să-i ajute pe-ncetul să cate
Drumuri mai blânde ..."

Si, putin mai departe:

"Iapyx bătrânul cu haina răsfrântă-ndărăt ca paeonii,
Multe puternice ierbi pregăteste-n amestec cu mâna,
Leacuri făcând de-nzadar si degeaba cu mâna clăteste
Fierul din rană, si-l prinde cu netede cleste degeaba.
Toată-ncercarea e fără noroc, si-ajutorul lui Phoebus
Nu le soseste! ..."

A se compara spusele lui Vergiliu la adresa lui Apollo ca vindecător cu ajutorul plantelor medicinale, dar si ca artist multiplu, inclusiv ca poet, cu cele ale lui Tibull. (c. IV, Ad Phoebum, IV:

"Vino aici si alină durerile gingasei fete,
Vino, o, Phoebus, aici, mândru de pletele-ti lungi!
Crede-mă, haide mai grabnic, căci nu-i regreta nici tu însuti,
Phoebus, frumusetea s-atingi cu alinătoarele mâini!
Fă ca să nu-i vestejească o stearsă culoare candoarea;
Nici slăbiciunea să nu-i macine palidul trup!
Răul, oricare ar fi si de-orice cu tristete ne temem,
Ducă-l în mare acum râul cu apele iuti!"

si c. II, Elegia IV si c. IV Paneg. ad Messalam), Propertius (c. IV De Urb. Rom., I) si Horatius (Carm., lib. IV, Ad. Apoll. et Dian. Carm. Saec.). Plutarh (Cur nunc Pyth. non reddat oracula carm., p.m. 402) o pomeneste pe Pythia, preoteasa templului lui Apollo din Delphi, care în timpuri străvechi îsi formula oracolele în versuri. Altădată chiar si filosofii îsi alcătuiau dogmele si principiile în versuri; ca Orfeu si Hesiod procedau si Parmenide, Xenophan, Empedocle si Tales. Asa se face că zeilor li s-au dat diverse nume: Soarele a fost învestit cu diferite virtuti si principiile înteleptilor s-au folosit de ele în totalitate. Macrobius, de pildă, demonstrează că Apollo este zeu pentru că i s-a zis Soare. Chiar si pe Liber Pater cei vechi l-au considerat zeu. Si pentru că si Dionuso (în latină Dionysus si nu Dionysius, cum incorect spun unii) i.e. Bacchus, este rusokomh, adică cu pletele de aur, cum îl defineste Hesiod (Theog. V, 947, conform opiniei scoliastului), iar scoliastul lui Horatiu (Od. 19) afirmă că Soarele, Apollo si Dionyssos sunt unul si acelasi personaj pentru că: după cum Apollo are nouă Muze, tot astfel Soarele are nouă cercuri, iar Dionyssos este însotit de corul Bachantelor care sunt tot în număr de nouă; la această idee aderă si Diodor din Sicilia ( Bibl. Hist., p.m. 147); aici vor mai fi adăugati si Artemidor (lib. II) si Hyginus (Fab., c. CXXXI, CLXVII si CLXXIX). Si Diodor, în aceeasi carte (p.m. 150), arată că în privinta numărului Muzelor, scriitorii au păreri diferite; unii afirmă că au fost trei, altii nouă; la Homer sunt lăudate cele nouă Muze de o frumusete cu totul aleasă; tot atâtea la Hesiod (Theog., v. 76 si urm.) care trece în revistă si numele lor. De unde si părerea că cifra 9 reprezenta la antici ceva important, căci găsim sintagme de tipul în nouă zile, în nouă cărti, frecvente la cei vechi, afirmă Cicero (De Nat. Deorum , lib. III, p.m. 70) si Herodot (Hist., lib. IX), căci el si-a scris Istoriile în nouă cărti, dând, fiecăreia din ele numele unei Muze. Toate cele spuse până acum nu se potrivesc la zeii Marte si Mercur, pentru că (obiectul de cult) reprezentarea lor este alta decât cea a Soarelui, subliniază Macrobius (d.l., c. XIX). Cam de aceeasi părere este si Strabon (c. XV spre final) care consideră că Marte poate fi pus alături de cel mai mare zeu al Persilor; idem filologul belgian Lipsius, 1547-1606, ( Not. Ad VI Annal. Taciti), argumentând că ar fi fost o greseală trecută cu vederea; iar Bertram, comentatorul lui Strabon (in d. I Strabon), sustine că în loc de "on Persai sebontai Qewn monon" trebuie citit "onper kai sebontai Qewn monon". Dintre toti zeii despre care este vorba aici, Carmanii, pe acesta singur îl cultivă; căci despre Persi, iată ce spune lăudatul autor: "Ei îl cinstesc pe Jupiter pe care îl situează într-un loc înalt din cer. Ei venerează Soarele pe care îl numesc Mithra. Idem Luna, Venus, focul, pământul, vânturile si apa." Dar si pe Aesculap pe care Macrobius îl mai numeste si "Sănătate" si pe Hercule si pe Isis căreia i se mai spune si Serapis si nu par să fie alti zei decât Soarele însusi despre care ne vorbeste si Istoria ecleziastică al lui Ruffinus (Socrat. et Theod., Macrob. D.l. c. XXI). Mai adaugă-l si pe Herodot (c. II, cap. 156) si pe Diodor din Sicilia (Bibl. Hist., p.m. 7) si pe Plutarh ("peri Isiado kai Osirido " , p.m. 374) unde se relatează că Osiris este Soarele, iar de către Greci i se spune Sirius. Litera O asezată în fată la Egipteni desemnează cuvântul întunecime. Prin câteva interpolări, se spune că o putem numi pe Isis care este aceeasi cu Luna si "ochiul lui Horus"; si dacă pentru ei cuvântul Osiri înseamnă "întunecat", nu acelasi lucru este pentru noi; după câte stim, toate acestea având direct acelasi sens cu care sunt expuse de Plutarh în note (peri Isido kai Osirido, p.m. 374), - toate sunt scite. Pentru interpreti Osiris sau Asiris înseamnă Dumnezeul cel vesnic si a toate, cel care luminează mereu, se îngrijeste de toate si le observă pe toate. Deci să avem întelegere pentru strădania lor în a depune eforturi spre a deduce numele lui Osiris. Se trece cu vederea acum ce anume se întelege prin numele de Osiris, Isis, Horus si Typhon (este si numele unui rege al Egiptului antic, dar si zeu al răului la Egipteni, dusman si ucigas al lui Osiris), căci după cum arată Athanasie Kircherus ( Oedip. Synt., II, c. 6) de la Synesios (poet, orator si filosof grec, 370-413, n.t), dar si de la alti scriitori, aceste nume ar tine de conceptul de filosofie morală. Căci anticii, sub vălul fabulelor, enigmelor si simbolurilor au preferat să corecteze moravurile si să induca sufletului imagini si virtuti reale. De aceea Tacitus (Annal. IX, c. 14) spune despre Egipteni: "ei sunt primii care prin figurile animatelor (apoi si ale altor lucruri) prefigurau sensul spiritului". Din cele spuse mai sus socot că este de ajuns să constatăm, cum sustin Heurnius Barb. (Philos., p. 37) că opinia cea mai apropiată de adevăr este că Osiris al Egiptenilor trebuie denumit Multoculum, asa cum Plautus (Aulul. III, VI, 19) a spus oculeum totum ("este totul ochi"). În afară de Plaut, cel care sustine aceeasi părere confirmând originea respectivă, este însusi Diodor din Sicilia, căci sintagma latină în traducere elină, este Poluofqalmon (d.l. p. 7). Deci numele se impune prin însăsi calitatea cuprinsă în nume, adică de multi ochi, e tot un ochi (Poluofqalmon); doar Soarele este acela care, prin razele sale, luminează pământul si marea. Ce vreti mai clar? De aceea Attin, care de fapt e Soarele, nu are un singur ochi, ci mai multi, Antichitatea îi atribuie opt. Fenicienii îi atribuie lui Saturn tot opt, este atestat de Eusebius (De praep. Ev. , I, 1), căci până si templul în care se celebrează cultul lui Attin are opt unghiuri si un inel. Tot în număr de opt erau si virtutile existente în cer pe care le fixase Antichitatea prin gura lui Platon (Epin. , p.m. 923), iar cei dintâi care le-au observat si le-au lăudat au fost barbarii, căci prin legile acestora, care fuseseră instituite regulamentar, s-au răspândit apoi la Egipteni, Sirieni, ba chiar si la Greci, după cum relatează Platon. Prin urmare, imaginii mărete a regelui i se adăuga efigia Marelui Apollo, pe care se puteau citi atributiile legale, opt la număr, încrustate pe un iris si printr-un nod ciudat cu opt unghiuri o înlăntuire solidă, secretă, de siruri de lanturi - în aceeasi manieră secretă închisă (se referă la efigie). Tot opt tabule de legi paternale păstrează străvechea memorie, asa cum o dovedesc si incunabulele străvechi. Macrobius (d.l. c. XXII, d.l. c. XXIII) precum si ceilalti scriitori o atestă: anume că Nemesis, Pan, pe care îl mai numesc si Inuus, si Saturn, nu sunt altceva decât Soarele, ba chiar si Jupiter; zeul Adad al Asirienilor si el este tot Soarele: acest lucru este dovedit si de autoritatea teologilor si de cea a lui Orfeu, toti acestia dintr-o singură ratiune mistică si sub vălul diferitelor povesti, s-ar referi tot la Soare, desi se deosebesc de celelalte zeităti. În acelasi chip trebuie pomenit si ilustrul Keuchenius (not. ad. Nep. I, Lysand., c. III) care spune: "Jupiter este acelasi cu Soarele, lucru sustinut si de Platon în Phaedrus, unde este numit mega hgemwn en Ouranw ("cel mai mare stăpân în cer"), fapt interpretat identic si de Macrobius". Dar si la lăudatul Macrobius, Jupiter este totuna cu Apollo, opinie care poate fi confirmată si de răspunsul dat de oracolul din Delphi (acesta poate fi comparat si cu ce spune Herodot în c. VII, c. 96):

"teio tritonidei xulinon didoi Euruopa Zeu
Mounon aporhton teleein tose tekna t'onhsoi."
("Jupiter cel care vede de departe, din Tritonida cu ziduri din lemn
Îti trimite tie si alor tăi salutul Soarelui de neînvins.")

Din oracolul Pythian al lui Apollo, iată ce comentează scriitorii. Cornelius Nepos (Themist., c. II), de pildă: " după deliberări, Pythia ar răspunde că dacă s-ar întări cu zidurile din lemn. Ce vrea să spună acest răspuns nu întelege nimeni, iar Themistocle este convins că Apollo i-ar fi dat sfatul să se încreadă în corăbiile sale si în luptătorii săi, căci acest lucru ar fi vrut să spună Apollo prin metafora murus ligneus ("zid de lemn")". Vezi Herodot (d.l., c. CXLII si urm.); Justin (lib. II, c. XII), Polyaen. (lib. I), Str., Arist. (I, Rhet.), Val. (l. VI, V), Frontin. (I, 1), Strat. (c. III ). Astfel Soarele este cel pe care îl mai numesc si Pan ca unul care este stăpânul întregului univers material si zeu al Naturii, ba i se atribuie si coarne si barbă; prin lăsarea ei mai lungă se subîntelege natura răspândirii luminii lui prin care Soarele luminează împrejurimile cerului precum si cele de mai de jos pe care le însoreste, răspândind lumina sub concavitatea lunii.

§3. S-a întâmplat că într-o zi s-a auzit un glas lângă insulele Echinade, "peri ta Einada nhsou", aceasta se întâmpla pe vremea împăratului Tiberius, când Oracolele de pe întregul Pământ amutiseră, cf. Albric. Phil. (De Deorum Imag., libell. IX, De Pane), spunând că Marele Pan ar fi fost înmormântat (" oti pan o mega tenhke peri twn ekleloipotwn rhshruwn", p.m. 419) Vezi si Plutarch si Cicero ( lib. II, De Divinatione), unde, printre altele, se demonstrează că până si Oracolul din Delphi, situat chiar în centrul Greciei, atât de adorat si vestit si atât de limpede si căruia i se aduseseră atâtea si atâtea daruri din partea tuturor popoarelor si regilor, din nu stiu ce motive, ar fi fost închis, iar prezicerile lui ar fi fost cercetate minutios. Si nu numai Porphyrius (în cartea pe care a scris-o împotriva religiei crestine), citându-l pe Eusebius (Praep., lib. I, c. 1) si pe Nazianzenus ( Orat. Alt. In Julian. Apol. apud Nic., lib. I, c. XVI), spune: "Acum ne mirăm pe bună dreptate, dacă asa de multi ani cetatea a fost bântuită de ciumă, când si Aesculap si alti zei si-au luat privirea de la ea: acum, după ce se cultivă religia lui Iisus, nu mai putem beneficia de foloasele zeilor". Si,. Asadar, după nasterea lui Iisus Christos, faima oracolelor a scăzut, pentru că, după nasterea Lui, prin strălucirea cuvântului divin pe pământ, a poruncit ca oracolele să amutească:

"Vai, vai mie, plângeti si gemeti, voi, trepiede, că Apollo a plecat de la voi. Un prunc ebraic mi-a poruncit mie, Apollo, domnind peste prea fericitii zei, să părăsesc acest sfânt lăcas". De aceea, împăratul Constantin, în Edictul către Provinciali, mărturiseste că din cauza Oracolului lui Apollo, se adresează atât de târziu crestinilor, prin acest EDICT, căci nu s-a dictat de pe un trepied adevărat. De fapt, tocmai expirase oracolul zilei mortii lui Iacob si hebdomadele lui Daniel. Dar nici nu mă impresionează părerile diferite în previnta perioadei de timp si ar fi trebuit să se ceară o refacere a calculelor printr-o interpretare corectă; asa cum propune Huetius în Demonstr. Evangel. (IX, 6 si în următ.). Prin aceleasi Hebdomade ale prea sfântului bărbat, se cerea foarte clar si foarte direct să se curme viata salvatorului nostru IISUS CHRISTOS, prin orice mijloc.

Si pentru că acestia au scăpat cu viată, trebuia să se nască Christos si să fie ucis; o dată acesta ucis trebuia să fie dărâmate cetatea si templul: toate s-au împlinit. De aceea neamul cu totul demn de plâns al Iudeilor, nu revine la fructul cel bun, ci tinde să întunce chiar si ceea ce era foarte clar pus în lumină, lucru care a fost corect gândit de multi autori printre care si de către ilustrul Vossius (De Sibyll. Orac., cap. 14, p.m. 121) care spune : "Pentru că printre rabini sunt unii mai prudenti si cu un grad sporit de autoritate, mărturisesc că a pierit limba ebraică si resturile acesteia sunt zdrentuite, necunoscându-se nici sensul cuvintelor si nici codicele hebraicilor, totul este mut si pentru nimeni nu este de înteles, pentru că o dată cu limba au dispărut si vocalele, iar Iudeii sunt atât de redusi, încât nu mai stiu nici măcar să citească în ebraică. Spun că toate aceste note sunt făcute la adresa rabinilor ignoranti si aproape fată de toti rabinii, inclusiv cei vechi si mai buni; cel care chiar nu crede acestora; desi sunt mărturisite pe fată, se va împlini cu sigurantă ceea ce fusese prezis de Isaiia, ca întreaga stiintă si întelesul oracolelor lui Dumnezeu vor fi îndepărtate de la ei. De aceea dacă vrem să-i combatem pe Iudei, trebuie mai întâi să fie abrogate acele elemente pe care le consideră ca noutăti atât Elias Levita, cât si Iudeii mai abili si respinse ca falsuri de gramatică veche, ca fiind în dezacord cu aceasta, ceea ce va permite mai lesne, pentru ca, chiar maestrii Iudeilor, care o admit, să nu accepte nici chiar într-o mică măsură, stiinta gramaticii de dinaintea rabinului Jehuda; în cele din urmă, vor rămâne toate versiunile noi si se va adera cu tărie la versiunea celor 70 de bărbati pe care o recunosc toti Iudeii din vechime, referitoare la Iisus Christos si apostoli. Căci dacă Iudeii nu ar accepta această versiune, atunci ar fi clar că religia si credinta lor nu ar mai avea nici o bază. Asadar, dacă vrem să urmăm calea cea dreaptă si să-i dărâmăm pe adversari, profetiile trebuie să rămână la acest sens, în care ele fuseseră primite mai înainte ca ele să se fi adeverit. Dacă va fi asa, nu le va mai rămâne Iudeilor nimic de spus". Vorbele acestea sunt cu totul demne de cedru si marmură. De ce? Pentru că întelepciunea rabinilor, cum este calificată de Iudei, este sustinută, printre altii, si de către Salmon Zevus, care, calculând Hebdomadele, au rezultat 490 de ani, ceea ce coincide cu anul nasterii Salvatorulu Lumii, Iisus Christos; este de adăugat si relatarea lui Josephus Flavius (Antiquit. Jud., lib. X, c. ult., Testim. Josephi de Christo); toate datele concordă între ele. Vezi si ce spune Vossius în cap. XI, De Sibyll. Orac. si Josephus, lib. d. c. X; idem Zalm. Zevi Ther. Jud., c. I, VI, p.m. 154)


CAPITOLUL VI, 1-7


§1. Cum se poate deduce din cele spuse anterior, Apollo sau Baldur pare să fie unul si acelasi cu Zamolxis, până într-atât concordă lucrurile între ele; cel care a fost sclavul lui Pythagora si apoi a fost eliberat, este unul si acelasi, iar acesta, conform probelor de mai sus, s-a numit Zamolxi. Asadar, cu bună stiintă, s-au numit cu unul si acelasi nume, mai multi, conform monumentelor literare vechi. La Cicero (De N.D., lib. III, p.m. 70 si următ.), Diodor Sicilianul (Bibl. H., c. I) le găsim numele la forma de plural (ca si cum ar fi fost mai multi): Joves, Apollines, Vulcani, Mercurii, Aesculapii, Hercules, Dianae, Veneres, Minervae, Cupidines Dionysii. Tot la fel găsim zeii nostri si în Analele si istoriile nationale: Odini, Thorones, Friggae si toată ceata zeilor. Vezi si Cl. Verelius (Gautt. Saug., p. XL, Ad Hervar. Sag., c. I) la care merită a fi citite cu atentie notele prea nobilului Stiernhilmius comparativ cu cele ale lui Celsius (Eccl., p. I, c. VI).

§2. Adaug, pe lângă altele, si scrierile magice, ba chiar si superstitiile din care ceva a fost introdus aici; asa că este de-a dreptul de mirare că nu a fost pusă în frunte însăsi acea fortă si măretie de către strămosi si anume mânia lui Dumnezeu care a fost greseala profanilor, credeti-mă, pe care si-au însusit-o cu atâta abilitate. Acest lucru este atestat, printre altii, si de Strabon (d.m.l. si p. l. 7). La fel se vorbeste si în Scrierile Eddice, în Gylfaginning: "Aceste nume de zei si le-au însusit asiaticii pentru ca, după o perioadă mai mare de timp, oamenii să nu se îndoiască de faptul că ei au fost absolut aceiasi, fără îndoială, aceia ale căror fapte le acceptaseră mai înainte si cei pe care acum îi contemplă". Si acum să adăugăm cuvintele următoare din Prefata Scrierilor Eddice: "Si atunci si-a adoptat ficeare în parte, pentru sine, numele vechilor zei".

§3. Faptele sunt clare, asa că pentru nimeni nu mai este un semn de întrebare dacă Zamolxis a fost om sau zeu. De ce? Pentru că a fost initiat la dascălul numit Pythagora, în lucrurile sacre ale Hyperboreenilor si profetea adevărurile nu mai putin decât o făcea Apollo Pythianul, ne relatează Laertius (De Vit. Philos. in Pythag.) din Aristippus Cirenaicul, despre sus pomenita nemurire, idee pe care o pusese în circulatie si care este confirmată chiar de către scriitori si chiar din acelasi motiv din care Apollo a fost stimat de către discipolii lui din tinuturile Hyperboreene. A se vedea si Laertius si Malchus (d.l. et Malchus in vit. Pythag.). Este pentru toată lumea clar că Apollo, numit hyperboreanul, a fost văzut de către multi, în acelasi timp în mai multe locuri. Vezi si Aelianus (Hist. var., lib. II, c. XXVI; lib. IV, c. XVII) si Jamblichus ( De Vit. Pythag., c. XXVIII); adaugă-l si pe Porphyrius (Vit. Pythag.) si pe Lukian (Dial. Mort.) unde Menippus, salutându-l pe Pythagora, adaugă următoarele: "aire, w Euforbe, h o' ti an eelei " ("Să fii sănătos, Euphorbe sau Apollo sau cum vrei să-i mai zici!"). De aici si discipolii lui erau numiti, cum remarcă Laertius (d.l. VIII), "ai zeului Apollo, cel cu multe nume" (pantoia Qeou fwna).

§4. Dar de ce? Despre ce fapte ale lui Pythagora este vorba acum, dacă nu despre vestite magii, ba chiar si profetii? Desigur acest fapt este consemnat si de Timon zis mizantropul, că Pythagora a fost vestit si în cunoasterea artei magiei si nu trebuie să ne rusinăm de cuvintele lui Plutarch, Lukian si Plinius. De aceea există mentiunea lui Platon, precum si a altor filosofi renumiti care sustin că multumită tocmai mestesugului îndelung învătat al magiei, s-a acceptat ca exiliile să fie considerate mai veridice decât peregrinările. Iată si cuvintele lui Plinius în materie: "Arta magică a câstigat asa de mult în importantă, încât în zilele noastre se bucură de mare stimă la cea mai mare parte a popoarelor". Si mai departe: "În Britannia actuală este cinstită magia cu mare entuziasm" (Vezi si Plinius lib. XXIV, c. XVII si lib. XXX, c. I, nu prea departe de început si spre final).

§5. Si totusi, nu as putea să neg faptul că o mare parte a superstitiei malefice pusă pe seama unor magicieni necultivati ar putea fi ceva absolut natural. Franciscus (B. de Verulam., De Vicissit. Rerum ferm. LVI) relatează foarte întelept: "Incendiile devastatoare, loviturile cumplite ale soartei si zgomotele înfricosătoare care au stăruit multă vreme la macedoneni au fost numite magice". Iată cuvintele lui Franciscus: "Este sigur că pe vremea lui Alexandru cel Mare au fost folosite masinile indestructibile de război asupra locuitorilor Oxydracilor din India; acestea au fost numite de către Macedoneni tunete si fulgere, iar operatiile (de război) magice. Fără îndoială că la fel stau lucrurile si în cazul puterii focului si grozăviilor incendiilor care au avut loc la chinezi înainte de anul o mie". Asemenea exemple pot fi date si din trecutul mai apropiat, spre exemplu la Roger Bacon (1214-1294), foarte adesea acuzat de magii, care în cele din urmă s-au dovedit a fi fost fenomene pur naturale. A se vedea si Naudaeus (Op. Pecul.) si Spondanus în Anale A.D. 1278 (ad. A. C (I). CCLXXIIX), precum si Borrichius în Disertatie despre nasterea si progresul chimiei.

§6. Am spus că Pythagora a fost initiat în elementele sacre ale Hyperboreenilor. De ce atunci să nu fi primit la ospătul lui pe Abaris (preot al lui Apollo) a cărui săgeată fusese făcută să distrugă rânduiala - despre acest incident relatează si Jamblichus (capitolul citat mai sus). Si aici concordă faptul că neamurile slăvite se trag de la Scitii hiperboreeni, din motivul că sunt dotati cu patru feluri de vietăti: cea a Zeilor, a Larilor sau Demonilor, a Eroilor si Oamenilor. După cum rezultă din toate istoriile străvechi, unde sunt pomeniti adesea, asadar, lui Pythagora i-au urmat ceilalti filosofi, din care primii sunt socotiti a fi Platon si Aristotel. A se vedea Laertius (d.l. VIII) si Augustinus (De C.D., lib. VIII si XV). Hesiod (Fapte si zile) îi numeste deuteroi daimone ("demoni de gradul doi"), Seneca (Ep. Ex. Plat. in Symp.) îi socoteste de importantă inferioară, iar altii, zeii plebei. Vezi si ce transmite si Platon prin Diodor din Sicilia (Bibl. H. IV pe la începutul cărtii Peri twn epifanetatwn hrwwn te kai hmiewn, Despre aparitii, eroi si semizei), iar la Plutarch (De Isid. et Osir., p.m. 360 si urm. Si De Orac. desectu., p.m. 415) după zeii lui Hesiod urmează daimona, hrwa kai anrwpou ("demonii, eroi si oamenii"), ordine identică cu cea de la Apuleius. Pe lângă acestea sunt demne de a aminti cele ce relatează Plutarch ( De Isid. et Osir. , p.m. 360 si urm.) despre geniile malefice si, nu numai el, ci cu mult înainte, Empedocle (sec. II î.e.n.), apoi si Platon, Xenocrate, Chrysippus, Democrit si altii.

§7. Se crede că Pythagora a fost primul care a vorbit despre nemurirea sufletului. Dar din scrierile celor vechi, transmise nouă prin Cicero (Tuscul. I), aflăm totusi că nu Pytahagora, "ci Pherekide Sirianul, dascălul lui Pythagora, a fost primul care a sustinut că sufletele oamenilor sunt nemuritoare; această părere i-a transmis-o discipolului său, Pythagora, care a întărit-o si mai mult". Să-l adăugăm aici si pe Diodor Sicilianul ( Bibl. H., c. a V-a, p.m. 212). Prin urmare, faptele istorice cele mai cunoscute sunt întărite si în consens cu cele consemnate de scriitori. De pildă, Pythagora profetise că Euphorbus, fiul lui Panthous care fusese ucis de Menelau la Troia, va învia si a înviat si profetia lui Pythagora a fost luată în seamă, întrucât a fost recunoscut după scutul pe care îl purtase Euphorbus. Vezi si Laertius (d.l. VIII), Gellius (N.A. , lib. IV, c. XI) si Lactantius (Plac. d. Fab., lib. XV, F. III), pe lângă multi altii care au transmis la urmasi acest episod. Sufletele au fost numite mai sus sempiterni ("vesnice"), în timp ce Cicero (lib. I, De divin., p. 93 si urm.) le numeste immortales ("nemuritoare"). Lucretius (De R.N., lib. III si IV) vorbeste neclar despre părtile sufletului, ba chiar fals; alti scriitori, filosofi mai putin importanti, sustin că sufletul omului este muritor; cei mai multi însă, sustin opinia lui Pythagora; ca si Justin (lib. XX, c. IV), de aceea l-au cinstit ca si cum ar fi fost un zeu; dar despre nemurirea sufletului uman vom vorbi mai mult în cele ce urmează.


CAPITOLUL VII, 1-4

§1. Am arătat deja că ilustrul zeu Zamolxis a fost numit de către antici cu diferite nume; rămâne acum să clarificăm pentru care motiv a mai fost numit si Gebeleizis. Iată ce spune Herodot (lib. IV, c.XCIV): " Aanatizousi h tonde ton tropon oute aponhskein eautou nomizousi, i enai de ton apollumhon para Zamolxin. Oi de autewn ton auton touton nomizousi Gebeleizin " actionează în felul următor: ei nu credeau despre ei că mor, ci că cel decedat se duce la Zamolxis pe care oamenii acestui neam îl socoteau a fi acelasi cu Gebeleizis"). Asa sunt relatate lucrurile - de fapt, trăiesc la fel cu Zeul si la mare egalitate; acolo sus îsi găsesc tihna, starea de liniste, fiind departe de tulburările celor invidiosi, o duc într-o adevărată fericire - liesa sau lijsa , scutiti de orice nestatornicie a soartei; desigur, ei erau convinsi că toate acestea asa se vor întâmpla, iar viata îsi va urma cursul. Asadar acest zeu numit Gefeleisis este un dătător de odihnă, asa l-au numit Gotii în limba gotică.

§2. Si nici nu era cazul să fi zis ceva care să sune frumos la ureche, căci ei nu aveau urechi de auzit altceva decât strigătele de groază chemând la război: " împroscând amenintări cumplite dintr-o gură pietrificată" (Tacit., De mor. Germ., c. III); ei slobozeau mai curând un zgomot prelung în pronuntarea cuvintelor decât un sunet fin. De aici si Tacitus (De mor. Germ., c. III): "Căci ei te înspăimântă sau începi să tremuri la auzul zornăitului soldatilor si nu atât prin modulatia vocii lor, cât mai ales prin virtutea militară. Asprimea sunetului este mai ales căutată si zgomotul frânt de pe buze izbindu-se de scuturile care stau în cale, prin lovire, face vocea mai plină si mai gravă".

§3. Cât priveste starea mortilor ajunsi la Gebeleizis, să apelăm din nou la informatiile furnizate de Herodot (lib. V, c. 3 si 4, spre final), de la care aflăm că moartea poate fi pe drept numită "tihnă", căci în adevăr sufletele erau în afara nenorocirilor si a mizeriilor de tot felul; Cicero socoteste că nu este vorba doar de o odihnă tihnită pentru cei credinciosi, lipsită de nenorociri, ci cu adevărat un început vesnic al unei fericiri de durată. Iar mai la obiect este Woluspa:

" Baldur mun Komma /
Bua their Haudur og Balldur / hropts / Sigtoptir /
Wel waltiwar wited their enn eda hwad.
Sal ster hun standa Solu fegra /
Gulli that tan a Gimle /
Thar skulu dyggwar drotter byggia /
Og win alldurs daga yndes niota."

Iată cum a tradus-o Stephanus Olahus islandezul:

" soseste Baldrus,
el, împreună cu Haudus, Hropti si Sigtopter
vor locui în altar fără neplăceri, ca până acum
Sub acoperisul de aur al Gimlei
pe ea o cinstesc popoarele cinstite
de secole în sir bucurându-se de bunul suprem.
Apare chipul Divin, simbol al odihnei asezat pe un jilt:
pe el nu-l bat nici vânturile si nici ploile
nu-l udă nici zăpada si nici grindina aspră nu-l atinge;
cerul nu este niciodată acoperit de nori,
surâde de lumina împrăstiată mărinimos."

§4. Si dacă lucrurile stau asa, nu pot întelege cum de s-a ajuns la ideea că trebuie citit nu Gebeleizis, ci Geblietzen, aceasta desemnând pe Jupiter tunătorul (vezi si Joh. Magnus, Hist., lib. I, c. 12; Ol. Magn., R.S., lib. III, c. 7; Lit. Georg. Stiern, Ad D. Locc. Locc. Antiquit Sueo-Gth., lib. I, c. 1, p.m. 7; Hom., Il. A., p.m. 26, v. 36, Il., 2, p. 66, v. 8, p. 82, v. 16, f p. 746, v. 30 si urm; Cic., De Divinat., lib. II, p. m. 117; Plin., N.H., lib. II, c. 7).

Si această relatare nu se găseste numai la Herodot, ci si în toate incunabulele. Si totusi, conform reprezentărilor lui Jupiter si Apollo la cei vechi, acesti zei par să nu se fi amestecat în treburile juridice. Socotesc că am arătat îndeajuns tot ce mi-am amintit, pentru ca asupra acestui fenomen să se astearnă tăcerea, căci nimic nu se întâlneste mai frecvent decât, cum am spus, Gebeleizis, cu sensul de Jupiter tonans ("tunătorul"), fulgurans ("fulgerătorul"), fulminans (idem), altitonans ("tunând din înaltul cerului") si fulmine gaudens ("bucurându-se de fulger").


CAPITOLUL VIII, 1-8

§1. În cele mai vechi documente suedeze, Scrierile Eddice, se distinge Theologia lui Samolse care este, în acelasi timp, si cea a celor mai vechi cetăteni ai Sueoniei; se face deosebire între viata viitoare a celor drepti, dusă în fericire si cea a celor răi, dusă dimpotrivă în nefericire, la zeii subpământeni: " Han smijdadi Himen och alla eign theira / och hit thad mest er / han giorde mannen / och gaf honom Ond tha er lisswa skilide och alldrey tijnast / that lijkame fara till mulldar eda brenna till asku / och skulu allir men listiwa their riet eru sidader oc wera nied honom sielsum / thar sa heiter Gimle edur Wingulff / enn Wonder menn fara till heliar / oc thadan i Nistheim" (Myth., III) ("Dumnezeu însusi a făcut cerul, pământul si toate cele care se găsesc pe el, si, ceea ce este nemaipomenit, a făurit omul, al cărui suflet i l-a introdus în trup ca nemuritor, căci corpul poate fi prefăcut în pulbere sau, dacă este ars, în cenusă. Cei drepti trăiesc vesnic împreună cu El în Gimle sau Wingulff; cei nedrepti însă, sunt aruncati la zeii subpământeni"). Despre Helis si Nistheim se vorbeste mai pe larg în alt loc din Edda; si nu mai putin despre Gimle, unde acest cuvânt este încărcat de o foarte demnă notare si laudă: "a sunnanwerdum himens enda er sa salur er allra er segur stur / oc Biartare en Solen er Gimle heiter / han skall standa tha bade hestur farest himmen oc iord / oc byggia than stad göder men og Niettläter om allar allder" (Myth., XV si XVIII) (" în partea sudică a cerului se vede cel mai frumos templu si cu un soare mai strălucitor decât oriunde pe care localnicii îl numesc Gimle. Acesta va dura cât timp vor fi focul, cerul si pământul si acolo vor locui în vecvi cei cinstiti si drepti"). Nordur-ii însă (vezi Myth., XLIX si urm.) sunt asezati, după Documentele Edda, în partea nordică, adică la zeii inferiori (subterani). Vezi si Myth., XLIX si urm.

§2. Zeul Odin este considerat paznicul (tăinuitorul) tuturor celor care au murit în războaie, asa cum este zugrăvit si în Edda: "pvi ad hans (Odins) askasynir eru allir peir er i val falla. Han skipar peim valholl" ("fiii lui mult iubiti sunt toti acei care au pierit în războaie, de moarte violentă; asa că fiecare îsi are locul său rezervat în Valhalla"). Cum Odin mai este numit si zeul sângeros, toti fiii lui mult doriti se bucură de acelasi epitet ornant. El mai este numit si Walsadur / Wingner / Walhallarvisir ("părinte al celor măcelăriti, tăinuitor si sef al sufletelor"). În Valhala, la servitul cupelor (la ospete) sunt folosite Parcele. Din nou Edda: "Sva heita peir Grimismalum er Piona i Valhaullu bera drick oc geta bordbunadar oc olgagna. Hrist oc Mist vil ag ad mier horn beri. Skegold, Skaugul Hildr oc brudr, Hlauk oc oc Heriana, Gioll oc Geira, Haup oc Rangridr oc Reginlief paer bera hverium ol" ("Astfel se numesc cele care îsi ofereau serviciile celor care veneau la ospete, erau paharnici, asezau tacâmurile pe mese, cupele si serveau oaspetii. Rista si Mista îmi aduc cornul plin de bucate. Skegold, Skaugul, Hildr brudr, Hlauk, Heriana, Gioll, Geira, Haup, Rangridr si Reiginlief, bere"). zuon este o bere făcută din plante la popoarele nordice, numită zython, iar popular cerevisia. Despre zuon vorbeste si Tacitus pomenind-o ca o băutură specifică Svionilor si preparată din orz ori din grâu si este întrucâtva asemănătoare vinului.

§3. Este bine de notat următorul lucru: Toti oamenii, până la ultimul, sunt de comun acord că nu au aceleasi gusturi si nici nu simt la fel. Părtile superioare ale corpului pot fi curătate cu ajutorul eleborului alb, dacă întâmplător, le-a tulburat primul contact cu universul (apoi, cu părti ale acestuia ca cer, pământuri, mări), când oamenii au văzut chipurile lor - Soarele, Luna si celelalte stele; si pe măsură ce întelegeau vârsta maturitătii, varietătile, precum si schimbările survenite în timp, au început să înteleagă si toate legăturile dintre ele asezate în reguli bine rânduite; apoi când si-au dat seama că universul este construit de asa fel, încât în el toate sunt de admirat, până într-atât de proportionate sunt, este pretutindeni frumos si desăvârsit, sub toate aspectele sale si în absolut toate părtile componente, s-au refugiat la sânul lui Dumnezeu, cel mai mare si cel mai bun si nu atât ca arhitect care crease toate aceste perfectiuni gratie bunătătii sale si puterii sale nemărginite, cât mai ales ca Înainte-stătătorul, care, printr-o bunătate desăvârsită, egală cu natura lui si printr-o fortă de aceeasi mărime, a pus-o în miscare, o conduce si o stăpâneste si care a judecat foarte drept, dând oamenilor daruri sau pedepse ca unul care era asezat deasupra tuturor. Iată de ce, în atâtea si atâtea tulburări, întortocheri de drumuri, în noianul atâtor treburi si atâtor neîntelegeri, este nevoie să se statueze adunări ale oamenilor în care să se discute despre dreptul celor asociati. Care opinie, în realitate pornită din inimile filosofilor si ale celorlalti oameni mai răsăriti, nu putea fi trecută cu vederea; vezi si Cicero (lib. I, De Leg., lib. II, De nat. Deor.), precum si capitolele pe această temă din Timaeus a lui Platon (Scip. Somn., De universitate).

§4. Si după cum aflăm din Documentele Eddice, această lume unică ar fi trebuit să piară în flăcări, date care concordă cu cele ale filosofilor si ale primilor stoici. Vezi Eddice (Mythol. XV spre final) si Cic. (lib. II, p.m. 49). Cicero (Acad. Arist., lib. I, De Coelo, c. IX) spune că "într-o zi această lume va dispărea prin foc". În această problemă, Platon si Aristotel s-au dovedit a fi mai întelepti, afirmând că Dumnezeu nu ar vrea ca lumea să piară, chiar dacă ar fi socotit-o rea si de aceea a făcut-o vesnică: ton kosmon aidion (Arist. d.l.). Lumea este concepută fără început si fără sfârsit, de aceea nu are nici loc de nastere (Cic., De Univers.).

§5. Referirile din monumentele Eddice, privitor la fericirea după moarte a celor drepti si la pedepsirea, chiar si răstignirea celor nedrepti în iad, concordă cu tot ce au spus poetii, aproape ai tuturor neamurilor. Varro numeste iadul "infern întunecos". Vezi Borrichius (Cogit. de Var. lat. Ling. act. et voc. Infernus si Analect. XVII). Aeschyl (Prometeu) îl numeste aperanton tartaron ("nesfârsitul Tartar"), Homer tartaron heroenta ("tartarul cel întunecos", Il., IV, p.m. 256, v. 29); Tacitus ( Hist., lib. V, c. V) îl numeste ceva opus celor ceresti, iar Cicero (lib. II, prop. fin. De Legibus) vorbeste de legile încălcate de către cei care ajung în iad. Strălucitul Cellarius ( De Barbar. et Idiotis., c. VII, p. 199), din grijă pentru Posteritate, foloseste pluralul inferna, idee apărată si de Solinus (Legiplean), care a scris în latină si de Lactantiu, ambii luându-l martor pe Lucretius (lib. V, De R. N., p.m. 201), care, de asemenea, foloseste pluralul inferna; la Tacitus (Histor., lib. V, c. 5) vom găsi acelasi respect pentru plural - infernis - în dat.-abl.; nu mai putin la Cicero (lib. II, spre final, De legibus), iar Vergilius în Eneida (lib. V, p. 247, 251 si urm.) este si mai convingător :

"Cei mai de-aproape de-aici sunt cei osânditi prin năpaste
Însă locasu-l au toti prin judet hotărât si prin soarte.
Minos ascultă si scoate din urmă sortirea si cheamă
Mutele gloate-mprejur si le judecă fapta si totul.
Cei amărâti locuiesc pe câmpia din fată, cei care
Singuri prin crime-si curmară viata, si urându-si lumina
Sufletu-n ei l-au strivit. Si-acum ei si muncă si lipsuri
Cât de cu drag le-ar trăi pe lumea din care fugiră!
Legea opreste! Si jalnici se uită la trista mocirlă."

Si ceva mai încolo:

"Locul aici e, de unde se-mpart cărările-n două:
Drumul din dreapta spre Dis si spre ziduri puternice pleacă;
Noi ne vom duce pe-aici în Elysium. Spre plinul de crime
Duce, spre Tartar, în stânga, că-i drumul spăsirii de rele."

Ceva mai departe:

"Gnosicul tine pe-aici Rhadamanthus grozava domnie,
Dă răutătii pedepse si-ascultă, silind să-si vădească
Relele cel ce pe lume mereu îsi dosise păcatul."

Acelasi lucru spune si Seneca în Herc. fur. (V, 750): "Nu unul singur e jude ce, după fapte, împarte judete, sortind fiecărui de jiltul înalt trepiedul. Căci unul e Minos din Knosos, un altul e Rhadamanthes ce crud pedepseste pe răufăcător ca altora pildă să fie"

§6. Însusi Homer (Od., XI) povesteste cum că fiul lui Jupiter, Rhadamantes (unul din cei trei judecători din Infern si frate cu Minos), stând pe jiltul judecătorului din Tartar cu sceptrul de aur în mână, împreună cu Minos si Aeacus - vestit prin spiritul său de dreptate, ei trei erau singurii care judecau faptele celor morti, împărtind dreptatea în Infern. Vezi si Platon (Gorg. si De Min., c. XXXIV). Bagheta de magistrat a lui Aeacus a fost numită de Svioni si Gothoni kasla si staf. Astfel, avem în fragmentele de legi staf i hand salia ("a transmite prin mostenire vergeaua (virga) sau bagheta / bastonul (festuca ) de judecător"), aflăm de la prea nobilul Stiernhielmius (c. II, Kong br Westg. Cod. Argent.; Ulph. Celsissimi Herois ac Domini Com. Gabrielis De la Gardie Math., CXXVII, 19; Fragm. Legum. Cod. var. var. leg. et Mss. Excus.). Din acest motiv, la Gotii care locuiau în Moesia, tocmai de la acest însemn sau sceptru judecătoresc numit stava, si judecătorul s-a numit tot stava , iar tribunalul acestuia s-a numit stavastola. Din fragmentele de legi Askeskäpte aflăm că Judecătorul slăbea mânerul bastonasului de frasin în timpul unui act solemn cum ar fi fost clarificarea unei proprietăti de drept, înstrăinată regulamentar, fapt întărit si de colectionarea diferitelor stipulări cu diferite codexuri ale diferitelor legi. De aici si scrisorile judecătorilor de eliberare a sclavilor, în vigoare până azi, skaptebreff - cum se obisnuieste să li se spună - în Gotia de Vest si în multe alte locuri. În regatul Sveoniei a învins si folosirea celorlalte bastoane si săbii cu mânere de frasin, ba chiar destul de frecvent. Scrierile Eddice ne pun la curent cu faptul că zeii tocmai sub frasin îsi desfăsurai judecătile; pe lângă alte ratiuni, mai este si următoarea: " forthy askrin er allra trea mestr oc bestr" ("dintre toti copacii, frasinul este cel mai puternic si cel mai bun").

§7. Prin Rhadamanthes se întelege cel mai mic judecător care, împreună cu ceilalti doi, trebuia să fie prezent în consiliul de judecată din Infern, Rad sau Nembd, al cărui prefect era; de la Radaman si thus, "în chip remarcabil" (cu sens bun sau rău) asa a fost denumit, în întregime Radamanthus, de la Thusa, "a sosi", "a-si da consimtământul", pentru că, de fapt, numai unul trebuia totusi să fie cel din consiliul asesorilor care, în cele din urmă, judeca si pronunta sentinta, în conformitate cu legile. Iată cum sună textul legilor străbune: " Biuder Nambd sik stalfwilliande at waria nokot maal / tha ma eigh Domara them fraganga" ("Dacă asesorii îl vor achita pe cel compărut în fata justitiei, încă din primele sentinte, prin aceleasi sentinte el ajunge judecător"). De la Plaut (Trin. IV, II, 83) aflăm că dacă la scriitorii latini figurează sub numele Rhadamanthus, la cei greci, absolut la toti, îl vom găsi sub forma Radamanu. Cel mai important dintre judecătoriii din Infern era totusi Minos, căruia îi urma Aeacus, o aflăm si de la Platon (Gorg., p.m. 371) si de la Plutarch (De Consol., a 1, Apoll. p.m. 121). Deci când lipseau ceilalti doi, Rhadamanthus si Aeacus, Minos îi înlocuia dând sentinte în modul cel mai drept cu putintă. Numele acestui judecător, la Svioni, înseamnă "mai bun", căci man, minn, minur, madur si cuvântul compus lagmadur , îl sustin. Asa cum se constată din fragmentele de legi străvechi (c. I, Ting. br. Westg.), această vocabulă înseamnă "a judeca foarte drept" si "a desfăsura audierea corectă a martorilor", ba chiar "a conduce procese" în locul regelui. Am spus Aeacus ca guvernator în imperiul umbrelor o dată cu judecata de apoi; el este ä aks ("un judecător întotdeauna aspru"), poate si pentru că erau doi gemeni, Rhadamanthus si Aeakus, Rhadamanthus fiind mult mai blând; Ovidiu (In Ibin) vorbeste de Aeacus care în problema pedepselor va fi mai ingenios sau Horatius (Carm., II, Od. XIII): "Sub domnia tenebroasei Proserpine îl vedem pe Aeacus ca judecător".

Farnabius (în notele I citate mai sus din Herc. fur.) conform jurisdictiei atunci în vigoare, la Sueoni era nevoie de doi judecători cu bagheta sau bastonasul judiciar; în mediul urban însă, era nevoie întotdeauna de trei, după cum reiese din fragmentele de incunabule păstrate. Cu aceasta concordă si Codicele de legi civile ale regilor Ericus Magnus si Christophorus. Nu altfel apare organizată judecata si la scriitorii greci si latini. Platon mentionează trei la număr (Apol. Socrat. spre final) ca si la cei vechi ai nostri thridie / thriptur / thriptoler ; Cicero (I, Tuscul. Conf. legum Fragm.) îi enumeră în următoarea ordine: Rhadamanthus, Aeacus si Triptolem. După cum astfel sunt indicate două grade de făcut apel în instantă, adică de la Rhadamanthus la Minos, de la Minos la rege sau Jupiter (căci în legile vechi nu se întâlnesc mai multi si nici în scrierile vechi) si chiar în forma universală de judecată si tot aceeasi a fost reprezentată - ba chiar într-un chip solemn - si în patria noastră, încă de la începuturile ei, foarte pe scurt si foarte veridic totodată, dar nu a fost exprimată popoarelor de pe aceste meleaguri, prin viu grai. Dar asa cum am arătat deja, în legile vechi se face mentiunea a trei personaje juridice Tierdhungs Nambd (c. III, Rest. br. Ol., c. III, Westg., c. XIX).

În capitolul al XIX-lea din Thiuwa br W. gL.L. este amintit, în anumite procese ale celor două părti trebuia să fie achitat de către asesorii aceluiasi complet de judecată (aceleiasi judecăti) conform reglementărilor pe atunci în vigoare: As fiartunt Nambd. (cf. Memb. mss. et cap. III spre final). Astfel chiar în lacuna care se constată în Codicele editat de Stiernhielmius, fără nici o urmă de îndoială, trebuie completat, adică din vechile incunabule, ba chiar si din cel de-al treilea capitol Rattiös-br / unde se tratează foarte limpede despre lucruri asemănătoare, asa că s-ar putea avea perfect sorti de izbândă. Căci în vremurile cele mai vechi, nu avea nici o valoare startunr / cel care era prefect al întregului teritoriu al Regatului si venise după ce avusese loc repartitia proceselor, asa că aceasta era total necunoscută unor judecători. De aceea, Vergilius cu eleganta care-l caracteriza, nu a stat la îndoială să laude trinitatea chiar din legendele Grecilor: adică locul judecătii supreme, în interpretarea lui Platon (Dial. V. de II în Gorg., p.m. 371, conf. p. 370 si 372); Axioch ( De contemnenda morte, spre final) din care pornesc două căi paralele, una spre lăcasul celor fericiti, o alta spre Tartar.

§8. Aici sunt descrise pe scurt lucruri despre imortalitatea sufletelor, în care Getii au crezut dintotdeauna (Getii, adică Gautoi, Gautar, Gothar, Gothi); iată aici cuvintele meritorii ale lui Vulcanius, despre care am vorbit si mai sus cu totul laudativ: "Nu pot să trec sub tăcere faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelentă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj netărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul Getilor s-a ivit dintotdeauna asa de la natură, el a fost si este un popor cu totul aparte si vesnic". Mai adaugă, pe lângă acestea, si inscriptiile străvechi gravate în piatră de către profani unde asemenea si alte formule le vedem cu sufletul si cu ochii nostri de pe aceste meleaguri si locuinte de la lăcasurile celor fericiti la cel mai înalt cuprins al cerului, îmbrătisând si înlăntuind toate. Si nu fără cea mai mare admiratie, se citesc următoarele pe inscriptia dedicată zeului nemuritor si operei sale, multumirile aduse de sustinătorii lui: "Zeul să fie mai binevoitor cu sufletul acestuia; zeul să ajute sufletul acestuia. Zeul să facă numai bine sufletelor tuturor acestora. Zeul să bucure vesnic sufletele tuturor acestora." Vezi si Platon (Axioch., ult. pagină), unde Socrates relatează din Gobryas Magul că strămosul acestuia a fost trimis în Delos, pentru ca să protejeze acea insulă; acolo, din niste tăblite de aramă pe care Opis (alt nume al Dianei) si Hecaergus le primiseră de la Hyperboreeni, a învătat că după ce sufletul a iesit din trup, coboară undeva, într-un loc subpământean necunoscut, în care se vede palatul lui Pluton, nu mai mic decât cel al lui Joe. În cele care urmează vor fi văzute si alte lucruri lămurite de mine.


CAPITOLUL IX, 1-3

§1. Asa cum s-a arătat, filosofia cea mai veche este cea a lui Zamolxis si a neamului nostru; din izvoarele ei s-au iscat si principiile si preceptele juridice si tot ele s-au revărsat în for: ele sunt exemple de nezdruncinat ale adevărului. Dar, asa cum obisnuiesc inginerii geometri, noi facem progrese gratie cunostintelor strămosilor nostri care au fost buni navigatori mai înainte de toate; asadar, mai întâi vor fi elaborate definitiile si apoi postulatele, ca nici una să nu fie imediat eliminată, prin care sunt extrase apoi fără dubiu, mai lesne, principiile genuine si, în final, urmează perspectivele generale într-o însiruire neîntreruptă.

Def. 1. Cauza înseamnă ceva de la care se porneste.
2. Cauză primară este aceea din care se nasc toate celelalte.
3. Cauze secundare sunt acele care trimit la origine, la cauza primară si, prin urmare, depind de ea.
4. Orice miscare este si izvor al actiunii, în cadrul căreia se disting si obiectele neînsufletite, chiar si animalele care, în diverse chipuri, participă la calitătile si operatiunile oamenilor, determinând ideea lor de bine si frumos. Astfel, prin aceste premise nu înseamnă deloc că eu îmi iau ceea ce vreau, ci numai ceea ce îmi este îngăduit de către toti. Asadar cer dimpreună cu strămosii nostri ca să fie îngăduit:

1. Orice se întâmplă s-a iscat dintr-o cauză. Căci dacă nu s-ar fi ivit cauza, ar fi fost si acum acelasi lucru de mai înainte. Ceea ce este socotit de către toti a fi absurd din punct de vedere juridic, si pe bună dreptate.
2. Nu este îngăduit progresul la infinit. De aceea orice ratiune de a filosofa corect este sigur înlăturată. Asadar, după ce a atins apogeul, va fi oprit, desi mintea, ratiunea lui, forta, întreaga-i putere ar putea să functioneze mai departe. De aceea chiar si Cicero (De N. D., lib. III, p. 61 si urm.), dintre fleacurile naturii până la cea mai înaltă prefectiune a ei, apără ceea ce urmează să se nască. Adică Principiile:

§2. Primul a fost Dumnezeu, căci el s-a născut înaintea tuturor. Zic Dumnezeu a fost unul singur si făruritor al cerului si al pământului si semănător al tuturor lucrurilor, săditor si hrănitor al tuturor: en to pan EN, căci ca unul care sare în ajutor, stând la îndemâna oamenilor, din ignorantă, multe nume i s-au mai adăugat. Să socotim si disertatiunea lui Cotta si a lui Maximus din Tyr (XXIII Gell., N. Att., lib. XI, c. 5; Diog. Laert., In vit. Pyrrhon.; Sext. Emp. Pyrrhon. Hyp. , l. I, Var. capt. Lucian, In Anct. Vit.). Cei din tabăra scepticilor, cu Pyrrhonii în frunte, sustineau că atâta vreme cât nu poate fi văzut, nici auzit, nu există; sigur că pentru filosofi este rusine să te îndoiesti, de ce atunci nu s-ar îndoi si cei care trăiesc la tară. Cartesius (Medit I cum objection variorum et auct. Respons. Princ. Philos., p. I, c. 1-13, p. 2 §1, la încep. si not. Ad progr. A 1600, XLVII), demonstrează că nu se pot îndoi toti de existenta lui Dumnezeu, dar voi explica clar cum stau lucrurile cu credinta si cu adevărul ei, - greselile tenebroase în care unii înoată, nu sunt altceva decât rodul nestiintei. Asa că dacă sunt concepute mai multe în sufletul lui Dumnezeu, acestea toate pot fi egale cu sine sau neegale. Cele egale sunt atunci când numeroasele miscări ale naturii nu se raportează la unul si acelasi principiu, care este în acelasi timp si infinit si primul pentru că convenindu-se, totusi, să devină ordinea naturală a cauzelor, a avut sorti de izbândă. Apoi, se pune problema dacă părtile componente ale acestui univers au fost sau nu au fost suficiente. Mai înainte va fi distrus motivul concluzionării de polueian (politeismul); după aceea, se va ridica total puterea si natura divină. Dacă sunt inegale, se va reveni la ceea ce s-a spus. Căci natura divină nu este câtusi de putin imperfectă, nici chiar atunci când s-a decis să se recunoască absolutul din orice parte, imperfectul as zice, nu absolutul: Cicero 20 (De Universitat., p.m. 196) a unit aceste cuvinte, dându-le aceeasi semnificatie, astfel încât autoritatea unui cuvânt imperfect cu nici unul dintre instauratorii mai recenti ai limbii latine nu va putea fi împiedicată. Iată-l pe Plinius (Nat. Hist., lib. II, c. VII, p.m. 12), în ce chip discută despre puterea divină: "Grija principală a naturii imperfecte din om este ca Dumnezeu să nu fi cunoscut toate". Multe alte lucruri demne de a fi citite sunt analizate detaliat până la finele capitolului: cel care neagă existenta lui Dumnezeu este socotit a nu avea o minte sănătoasă. Căci avem de a face cu o infinitate a ideii divine care nici nu poate fi văzută cu ochii, nici nu poate fi auzită cu urechile si nici nu poate fi percepută cu vreunul din simturi, decât numai dacă, de către Dumnezeul infinit, poate fi imprimată fiintelor finite ideea că el există cu adevărat. Asa cum în afara acestor cauze, apare motivul pentru care s-a mentinut secole de-a rândul si vieti de oameni în sir ideea străveche de Dumnezeu si comună tuturor si nici un neam nu a fost vreodată în afara legilor si moravurilor si nici nu s-a pronuntat că nu ar sti de existenta lui Dumnezeu. Să apelăm la Cicero (lib. I, De legibus, p.m. 160), Seneca (Ep. CXVII ) si Aristotel (t. I, Top. I si IX) si din nou Cicero (lib. I, De N.D., p.m. 8). Acela care se îndoia de existenta lui Dumnezeu era supus pedepsei si oprobiului public. Si, desi acesta era privit ca un foarte mare păcat, lucru enuntat si de Cicero în cartea a treia dedicată filosofiei cunoasterii lui Dumnezeu (De N. D., lib. I, p.m. 8), prin cuvinte tulburătoare: "În măsura în care i se atribuie spiritului o întreagă divinitate, în aceeasi măsură lumea zice că există Dumnezeu; în măsura în care un altul s-a asezat în fruntea lumii, atribuindu-si roluri prioritare, atunci acea persoană va primi din partea lumii, dreptul la replică, printr-o miscare a maselor, si va fi amenintat cu moartea, atunci va sustine că există Dumnezeu al Cerului; neîntelegând că cerul lumii este o parte a lumii, prin care el însusi, într-un alt loc, l-a desemnat pe Dumnezeu". Trimit acum la alte lucruri pe care lumea, de nevoie, le-a desemnat ca fiind ilogice: astfel, mult mai corupt decât magistrul său, a învătat că Dumnezeu este acela, care prin libera actiune a sa asupra materiei, a creat cerul si pământurile. De ce as trece cu vederea si celelalte, despre care vorbeste divinul Platon, cu o intuitie cu totul iesită din comun, ca si cum ar fi un zeu al filosofilor. Să nu vorbesc nimic despre stoici si care prin importanta pe care o acordă fortei destinului si inevitabilei legi a acestuia, de fapt, micsorează rolul lui Dumnezeu. Dar cum acestia sunt mai putin apti, se înfundă tot mai adânc în multe lucruri false si îsi aruncă unul altuia insulte si totusi ei sunt socotiti a fi cei care i-au smuls lui Epicur ramura de palmier pe care el pe drept si pe merit, deci, prin trudă, o câstigase în legătură cu miscarea atomilor, deci ca rezultat al mintii lui iscusite si nu printr-o judecată mediocră si trândăvie. Opiniile acestora sunt redactate într-un compendiu cuprins în cărtile lui Cicero, De natura Deorum ; tot aici pot fi puse în evidentă si unele concluzii subtile ale altora.

§3. Asa stând lucrurile, rămâne de văzut principiul care urmează. Asadar, nu încape îndoială că Dumnezeu domneste peste toate cele pe care le-a creat, inclusiv peste cugetări. Căci este propriu naturii inteligente, prima cauză cercetată a tuturor lucrurilor, cea care statuează de fapt cauzele secundare, care, în chip necesar niciodată nu se pun în miscare de la sine, ci, după cum am spus, toate actionează în functie de prima cauză (ca motor al celor secundare). Se întâmplă ca între ele să fie si disensiuni: că Dumnezeu este infinit si că există si altceva care nu depinde de el. Lucrurile stau de asa manieră, încât cauzele secundare pot fi recunoscute, deoarece prima cauză, fiind mai perfectă decât celelalte, secundare, se recunoaste de obicei si astfel, cele secundare, prin ele însele, neputând exista, se recunosc după faptul că sunt mai putin perfecte si se păstrează asa cum sunt, prin eliminare, rămânând valabil principiul duratei la cauza primară; dar cum atotputernicul Dumnezeu se regăseste în toate lucrurile din spirit de dreptate si fapte bune puse chiar în slujba celui profan, pe el îl numesc cel mai bun, pentru că are forta cea mai mare. Vezi si Cicero (De Fin. , lib. IV; Pro domo sua; Ad Pontifices, p.m. 142). Adaug în acelasi timp că niciodată nu lipseste izvorul bunătătii prin actiune si miscare; nimic nu este mai limpede că în acelasi lucru îsi spune cuvântul Providenta. Nu poate fi înteles cum unul nu se face fără celălalt pe dată. Oare Dumnezeu să nu stie care sunt lucrurile cele mai importante si pe care El să le trateze într-un anumit chip si să le salveze? Oare să nu aibă forta necesară prin care să sustină si să administreze atâtea lucruri? Dar necunoasterea lucrurilor este total străină de natura lui Dumnezeu si, ceea ce pentru oameni este o greutate pe care ei, în neputinta lor, nu o pot duce, revine măretiei prea bunului Dumnezeu, care, în puterea lui nemărginită, o simte ca pe un lucru foarte usor; căci dacă natura lui este infinită, tot infinită îi este si puterea. Chipul perfect al infinitătii acesteia nimeni nu-l poate întelege cu mintea si nimeni nu-l poate admira îndeajuns; nimeni nu-l poate venera îndeajuns de demn prin religie sau cult. Pentru ca aceasta să se săvârsească complet, providenta lui Dumnezeu este organizată de către Autoritatea publică, pentru ca să se mentină "această ordine minunată si această constantă de necrezut, din care izvorăste si păstrarea si întreaga salvgardare a tuturor, cel care se socoteste golit de spiritul diriguitor, el însusi lipsit de spirit, va fi dotat cu acesta" (Vezi si Cicero, De Natura deorum, c. II, p. 26 si 37), după cum remarcăm explicat mai clar de către senatul antic al filosofilor, pus într-o lumină mai clară.

Astfel, spre uimirea noastră mergând până la admiratie, există în tăria cerurilor corpuri ceresti de stele foarte mari, unele rătăcitoare - care, totusi, cât de corect sunt ele astfel numite - vezi ce spune Cicero (d. l. II, p.m. 36), altele sunt fixe, dar fără se sprijine pe vreun suport; cât este de uimitor când te uiti la globul pământesc (aruncând o privire de ansamblu spre a obtine un punct din univers), vezi atârnând pretutindeni corpuri ceresti în aer, sfidând legea echilibrării. Singurul argument este că Dumnezeu este acela care sustine toate aceste corpuri. Să apelăm si la Aristotel (lib. De Mund, c. VI) si la Lucan (De B. C. , lib. V, p. 134) care cântă această fortă uriasă: "De aerul gol este pământul în echilibru tinut", iar Lucretius (De R. N., lib. V, p. 197 si urm.): "Cum de rămâne pământu-n repaus în mijlocul lumii? / Ciudat e tărâmul de aer al lumii în care se află", iar Cicero (d.l. II, p. 45 si De Univers., lib. , p.m. 198): "Pământul este asezat în mijlocul lumii si se mentine astfel solid si rotund, absolut de la sine"..


SALUTUL MEU ADRESAT CITITORULUI

S-au scurs douăzeci si doi de ani, de când, prin vot public, am intrat ca cel dintâi admis în această Academie, pentru a studia stiintele juridice. Cât priveste însusi spiritul meu, strădania si gândirea mea puse în slujba acestor stiinte, le las în seama judecătii acelora care atunci m-au admis în rândurile studentilor, iar apoi mi-au dat prilejuri frecvente să le audiez cursurile.

În tot acest răstimp, am asternut pe hârtie, cu mare grijă, - nu cu neglijentă cum o fac unii nu corupt, cum obisnuiesc altii -, o bună parte din cele pe care le notasem cu propria mea mână în timpul cursurilor. Singura greutate de care m-am izbit, dacă este să o mărturisesc si să o declar sincer, a fost aceea de a opera o selectie din multele elemente audiate la cursuri; mi-a fost greu totodată să iau o decizie, cu atât mai mult cu cât, în tot acest răstimp, numărul manuscriselor în temă crescuse, iar în unele cazuri, din cauza unor copisti ignoranti, unele fapte au fost gresit schimbate, nu rareori operându-se omisiuni si adăugiri nejustificate. În cele din urmă, sarcina noastră a fost să chibzuim cu mare atentie cum trebuie să ne miscăm printre atâtea cărări întortocheate, să recunoastem erorile si, în consecintă, să le eliminăm. Iată de ce, nu mă sfiesc să o spun, că în acei ani de studii ale unui tânăr magistrat, toate aceste date memorabile au fost bine forjate si cu mai mare fidelitate. Dar nu mă îndoiesc că există unii care vor socoti că ceea ce am făcut eu este mai putin corect, prin faptul că, vorbind despre începuturile legilor la Geti, mă refer în primul rând la SAMOLSE (căci asa se cuvine să fie scris numele lui); ei crezând cu tărie că eruditii nostri s-ar fi inspirat din literele grecesti, dar literele getice, fiind deja inventate si puse în uz, grecii le-au luat de la noi, conform istoriei noastre vechi si a înteleptilor nostri experimentati în literatura scriitorilor vechi, de asemenea insi, ei nu vor fi socotiti ca atare; pe asemenea persoane noi nu dăm nici un ban, iar judecata posteritătii îi va condamna - si sunt demni de a fi condamnati în unanimitate; aceasta, deoarece despre stilul lui SAMOLSE (deci scrierea getică a preexistat celei eline) ne stă mărturie autoritatea unor istorici antici care consemnează totul cu toată claritatea. Chiar cu aceeasi ocazie as cuteza să demonstrez că punând alături legile străvechi ale patriei cu cele attice, constatăm o netă superioritate fată de cele ateniene, căci la începutul legii se punea, cu mare grijă, degetul legislatorului, iar aceasta avea loc în fata ochilor celor adunati în acest scop. Asa că era clar pentru toată lumea că nu putea avea loc certificarea unui act dacă nu erau ambele părti prezente. În afară de aceasta ne stau mărturie o serie de monumente literare cu putere de convingere absolut covârsitoare, atestând că Grecul a luat de la got (get), punct cu punct, elementul esential din legislatia ateniană, de vreme ce si cuvintele si totodată si faptele ne sunt prezentate pretutindeni si ne sunt puse la vedere si în detaliu, dar si în ansamblu, si chiar dacă eu tac, vorbesc toate acestea. Dar am depăsit deja etapa acelor cântecele de care m-am înconjurat în momente de odihnă, de minimă importantă; de altfel exceptând ceea ce odinioară, fortat de importanta momentului, s-a părut că trebuie cercetat îndelung un volum separat. De altfel, marele Grotius sustine, cu totul justificat, că însăsi limba persană îsi are originile ei în vocabule getice; de aceasta nu m-am îndoit câtusi de putin să o sustin altfel decât ca pe ceva foarte important, adăugând în acelasi timp araba si turca, care totusi în prezent, văd bine, se folosesc de litere latine, cum s-a stabilit în atelierul tipografic, cu caractere prescrise de mine. Deie Domnul sâ vină vremea când toate acestea si altele asemănătoare să fie publicate mai acurat, ba chiar cu aceleasi litere si forme, în care au fost exprimate în vechime. Până atunci, binevoitorule cititor, primeste cu inimă deschisă acestea, asa cum sunt; căci dacă voi obtine de la tine acceptiune, va fi pentru mine un prilej de bucurie si de multumire. Cât priveste însă pe cei răuvoitori, aceasta va fi pentru ei un tezaur, ca cei tristi să aibă mereu prilej de a se amuza, iar cei nemerituosi, cu greu să merite ceva. Ăstora acum doar atâta le spun: manierele din cedru si marmură ale lui Vossius (Gerhardus Josephus, savant german, 1577-1640), (p. 112), mi-au fost ghid, prin următoarele prea demne cuvinte: "asadar, pentru ca profetiile (prezicerile divine) să poată fi transmise cu sensul lor cu care ele au fost primite mai înainte, trebuie să îndeplinească niste conditii. Căci în ce priveste celelalte informatii din latină, socot că s-a discutat îndeajuns, după cum sună toate cuvintele care se regăsesc în locul citat. Ceea ce ar fi putut cu adevărat să fie dorit în acest tratat ar fi fost cauzele depre care, din grijă fată de Posteritate, am evitat să vorbesc.


Sursa: http://www.dr-savescu.com/lundius

(http://www.dr-savescu.com/lundius)

nicandra
17-02-2010, 15:28
Suntem mult mai mulţi cei care credem că " - Noi nu suntem urmasii Romei ! "



Prof. Mariana Terra

Societatea Internatională "Reînvierea Daciei"şi Revista "Dacia Magazin" se mândresc cu faptul că ideile şi dovezile despre vechimea şi prioritatea culturii daco-geţilor în ansamblul concertului mondial cultural - idei ilustrate cu competenţă în cartea doctorului Napoleon Săvescu, "Noi nu suntem urmaşii Romei" - îşi găsesc confirmarea, o dată în plus, în expoziţia deschisă în New York la "Institutul pentru studiul lumii antice" din cadrul Muzeului Universităţii din Manhattan ( 15 E 84 St ) unde pot fi văzute şi admirate exponate uluitoare ce dovedesc, fără niciun dubiu, că CEA MAI VECHE CULTURĂ A LUMII A FOST ÎN SPAŢIUL NOSTRU DE ORIGINE (s.r.)
"THE NEW YORK TIMES", cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, publică, la 1decembrie a.c. - în secţiunea Science - un articol despre această expoziţie, articol scris de John Noble Wilford şi intitulat "A Lost European Culture, Pulled From Obscurity".
Prezentăm mai jos fragmente traduse în limba română din acest articol.

O CULTURĂ EUROPEANĂ PIERDUTĂ,
SCOASĂ DIN OBSCURITATE
Înaintea gloriei care a fost Grecia şi Roma, înainte chiar de primele oraşe ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trăit în valea de jos a Dunării şi la poalele Balcanilor oameni care au fost primii în artă, tehnologie şi comerţ la mare distanţă.
Timp de 1.500 de ani, începând mai devreme de anul 5.000 Î.Chr., ei au lucrat pământul şi au construit oraşe, unele cu 2.000 de locuinţe. Ei au fost meşteri pricepuţi în arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. În mormintele lor s-a găsit o varietate impresionantă de ornamente de cap şi bijuterii pentru gât şi, într-un cimitir, au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artifacte din întreaga lume.
Uluitoarele desene ale vaselor vorbesc de rafinamentul limbajului vizual al culturii lor...
Peste 250 de artifacte muzeale din Bulgaria, Moldova şi România sunt expuse pentru prima dată în Statele Unite.
Doctorul David W. Anthony, profesor de antropologie la colegiul Hartwick din Oneonta, NY, curatorul expoziţiei: "Vechea Europă a fost printre cele mai sofisticate şi tehnologic avansate locuri din lume" şi a devzoltat "multe dintre semnele politice, tehnologice şi ideologice ale civilizaţiei."...
La recenzia făcută expoziţiei, Roger S. Bagnall, director al institutului, a mărturisit că până acum "Foarte mulţi arheologi nu auziseră de aceste vechi culturi europene". Admirând ceramicile colorate, Dr. Bagdall, un specialist în arheologia egipteană, a remarcat că, în acel timp, "egiptenii cu siguranţă nu făceau vase ca acestea."
Un catalog al expoziţiei, publicat de Princeton University Press, este primul compendiu de cercetare în engleză despre descoperirile Vechii Europe... Cartea include eseuri ale experţilor din Marea Britanie, Franţa, Germania, Statele Unite şi din ţările în a existat acea cultură...
Pe un vast teritoriu care acum aparţine Bulgariei şi României, oamenii s-au stabilit în sate cu una sau mai multe case adunate înăuntrul gardurilor. Casele, unele cu două etaje, erau încadrate în lemn, cu pereţi în tencuială de argilă şi podea din pământ întărit...
Câteva oraşe ale oamenilor din Cucuteni,... o cultură robustă din nordul vechii Europe, au crescut la mai mult de 800 de acri, ceea ce arheologii consideră un spaţiu mai mare decât orice altă aşezare umană cunoscută în acel timp. Escavaţii viitoare au rolul de a descoperi dovezi definitive ale palatelor, templelor sau ale clădirilor civice mari...
Una dintre cele mai cunoscute (figurine) este figura în argilă arsă a uni om care şade, cu umerii aplecaţi şi mâinile la faţă, ca într-o contemplare. Numit "Gânditorul", această piesă şi o figurină feminină au fost găsite într-un cimitir al culturii Hamangia, în România...
Un set de 21 de figurine feminine mici, aşezate în cerc, a fost găsit într-un site aparţinând perioadei pre-Cucuteni din nord-estul României...
"Gânditorul", de exemplu, eşti tu sau eu, arheologii şi istoricii confruntaţi cu şi perplecşi de către o cultură "pierdută" din sud-estul Europei, cultură care a avut o viaţă adevărată înainte ca un singur cuvânt să fi fost scris şi o singură roată mişcată."...

N.R. Expoziţia este deschisă publicului larg până în 25 aprilie 2010.
Pe internet se pot vedea exponate la site-ul:

http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html
Nota redacţiei
Unii dintre cei mai renumiţi arheologi ai lumii sunt uluiţi şi recunosc vechimea şi perfecţiunea culturii înflorite pe meleagurile noastre străbune cu mult înaintea cunoscutelor civilizaţii greceşti şi romane.
Continuitatea noastră ca popor evoluat încă de la răsăritul civilizaţiei mondiale este dovedită, de asemenea, prin tradiţiile populare care s-au păstrat până în vremea noastră.
Discontinuitatea noastră ca popor şi ca limbă există numai în mintea acelora pentru care adevărul şi dovezile ştiinţifice remarcabile nu înseamnă nimic, fiindcă minciuna şi dezinformarea perpetuate de-a lungul anilor sunt aliaţii lor la care, spre ruşinea lor, nu renunţă.
Noi avem sacra datorie faţă de contemporani şi faţă de urmaşi de a prezenta adevărul, aşa cum a fost scos la iveală din ceaţa trecutului.
Iar expoziţia recent deschisă în New York despre cultura vechii Europe, în care aportul românesc este de 80%, ne îndreptăţeşte să spunem lumii, din nou, tare şi răspicat: "Noi nu suntem urmaşii Romei!"

mariusTut
17-02-2010, 16:31
Suntem mult mai mulţi cei care credem că " - Noi nu suntem urmasii Romei ! "Prof. Mariana Terra

Societatea Internatională "Reînvierea Daciei"şi Revista "Dacia Magazin" se mândresc cu faptul că ideile şi dovezile despre vechimea şi prioritatea culturii daco-geţilor în ansamblul concertului mondial cultural - idei ilustrate cu competenţă în cartea doctorului Napoleon Săvescu, "Noi nu suntem urmaşii Romei" - îşi găsesc confirmarea, o dată în plus, în expoziţia deschisă în New York la "Institutul pentru studiul lumii antice" din cadrul Muzeului Universităţii din Manhattan ( 15 E 84 St ) unde pot fi văzute şi admirate exponate uluitoare ce dovedesc, fără niciun dubiu, că CEA MAI VECHE CULTURĂ A LUMII A FOST ÎN SPAŢIUL NOSTRU DE ORIGINE (s.r.)
"THE NEW YORK TIMES", cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, publică, la 1decembrie a.c. - în secţiunea Science - un articol despre această expoziţie, articol scris de John Noble Wilford şi intitulat "A Lost European Culture, Pulled From Obscurity".
Prezentăm mai jos fragmente traduse în limba română din acest articol.

O CULTURĂ EUROPEANĂ PIERDUTĂ,
SCOASĂ DIN OBSCURITATE
Înaintea gloriei care a fost Grecia şi Roma, înainte chiar de primele oraşe ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trăit în valea de jos a Dunării şi la poalele Balcanilor oameni care au fost primii în artă, tehnologie şi comerţ la mare distanţă.
Timp de 1.500 de ani, începând mai devreme de anul 5.000 Î.Chr., ei au lucrat pământul şi au construit oraşe, unele cu 2.000 de locuinţe. Ei au fost meşteri pricepuţi în arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. În mormintele lor s-a găsit o varietate impresionantă de ornamente de cap şi bijuterii pentru gât şi, într-un cimitir, au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artifacte din întreaga lume.
Uluitoarele desene ale vaselor vorbesc de rafinamentul limbajului vizual al culturii lor...
Peste 250 de artifacte muzeale din Bulgaria, Moldova şi România sunt expuse pentru prima dată în Statele Unite.
Doctorul David W. Anthony, profesor de antropologie la colegiul Hartwick din Oneonta, NY, curatorul expoziţiei: "Vechea Europă a fost printre cele mai sofisticate şi tehnologic avansate locuri din lume" şi a devzoltat "multe dintre semnele politice, tehnologice şi ideologice ale civilizaţiei."...
La recenzia făcută expoziţiei, Roger S. Bagnall, director al institutului, a mărturisit că până acum "Foarte mulţi arheologi nu auziseră de aceste vechi culturi europene". Admirând ceramicile colorate, Dr. Bagdall, un specialist în arheologia egipteană, a remarcat că, în acel timp, "egiptenii cu siguranţă nu făceau vase ca acestea."
Un catalog al expoziţiei, publicat de Princeton University Press, este primul compendiu de cercetare în engleză despre descoperirile Vechii Europe... Cartea include eseuri ale experţilor din Marea Britanie, Franţa, Germania, Statele Unite şi din ţările în a existat acea cultură...
Pe un vast teritoriu care acum aparţine Bulgariei şi României, oamenii s-au stabilit în sate cu una sau mai multe case adunate înăuntrul gardurilor. Casele, unele cu două etaje, erau încadrate în lemn, cu pereţi în tencuială de argilă şi podea din pământ întărit...
Câteva oraşe ale oamenilor din Cucuteni,... o cultură robustă din nordul vechii Europe, au crescut la mai mult de 800 de acri, ceea ce arheologii consideră un spaţiu mai mare decât orice altă aşezare umană cunoscută în acel timp. Escavaţii viitoare au rolul de a descoperi dovezi definitive ale palatelor, templelor sau ale clădirilor civice mari...
Una dintre cele mai cunoscute (figurine) este figura în argilă arsă a uni om care şade, cu umerii aplecaţi şi mâinile la faţă, ca într-o contemplare. Numit "Gânditorul", această piesă şi o figurină feminină au fost găsite într-un cimitir al culturii Hamangia, în România...
Un set de 21 de figurine feminine mici, aşezate în cerc, a fost găsit într-un site aparţinând perioadei pre-Cucuteni din nord-estul României...
"Gânditorul", de exemplu, eşti tu sau eu, arheologii şi istoricii confruntaţi cu şi perplecşi de către o cultură "pierdută" din sud-estul Europei, cultură care a avut o viaţă adevărată înainte ca un singur cuvânt să fi fost scris şi o singură roată mişcată."...

N.R. Expoziţia este deschisă publicului larg până în 25 aprilie 2010.
Pe internet se pot vedea exponate la site-ul:

http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html
Nota redacţiei
Unii dintre cei mai renumiţi arheologi ai lumii sunt uluiţi şi recunosc vechimea şi perfecţiunea culturii înflorite pe meleagurile noastre străbune cu mult înaintea cunoscutelor civilizaţii greceşti şi romane.
Continuitatea noastră ca popor evoluat încă de la răsăritul civilizaţiei mondiale este dovedită, de asemenea, prin tradiţiile populare care s-au păstrat până în vremea noastră.
Discontinuitatea noastră ca popor şi ca limbă există numai în mintea acelora pentru care adevărul şi dovezile ştiinţifice remarcabile nu înseamnă nimic, fiindcă minciuna şi dezinformarea perpetuate de-a lungul anilor sunt aliaţii lor la care, spre ruşinea lor, nu renunţă.
Noi avem sacra datorie faţă de contemporani şi faţă de urmaşi de a prezenta adevărul, aşa cum a fost scos la iveală din ceaţa trecutului.
Iar expoziţia recent deschisă în New York despre cultura vechii Europe, în care aportul românesc este de 80%, ne îndreptăţeşte să spunem lumii, din nou, tare şi răspicat: "Noi nu suntem urmaşii Romei!":ipb_good:

diamantul alb
17-02-2010, 19:53
,,
SCRIEREA DE LA TURDAS, CEA MAI VECHE SCRIERE DIN LUME


Marija Gimbutas
Pe la 5500, vechii europeni din Europa central-rasariteana au dezvoltat un sistem de scriere, cu circa doua mii de ani inaintea egiptenilor ori a sumerienilor. Totusi, spre deosebire de aceste popoare, scrierea vechilor europeni nu servea unor scopuri economice, juridice sau administrative. Scrierea “veche europeana” era o scriere sacra, aparuta in urma unei indelungi folosiri a unor semne grafice incarcate de un simbolism particular; aparitia acestei scrieri este strins legata de cultul dezvoltat al divinitatii feminine. Aceste semne sint, in sens pur etimologic, hieroglife sau semne sacre.
Cele mai vechi descoperiri ale unor obiecte purtind semne de scriere au fost facute cu mai mult de un secol in urma, la Turdas, un sit apartinind fazei timpurii Vinca din Transilvania. De abia un secol mai tirziu, in 1961, s-au descoperit la Tartaria (o asezare nu departe de Turdas, in judetul Alba) trei placute de lut ars cu o scriere care a stirnit un deosebit interes. Citiva eruditi le-au comparat cu semnele sumeriene cunoscute ori le-au banuit a fi derivate din acestea. Cronologia oferita de datarile cu radiocarbon era ignorata. Astfel M.S.F. Hood considera ca placutele de la Tartaria ar fi fost “o imitatie incomprehensibila a unor semne de scriere apartinind unor populatii mai civilizate”. Sute de alte obiecte sacrale purtind inscriptii in rinduri sau grupate au ramas neobservate ori necunoscute. Multe obiecte cu inscriptii au fost gasite intr-un context sratigrafic bine documentat. Cronologia cu radiocarbon calibrata la date reale arata ca aceasta scriere a aparut curind dupa jumatatea mileniului al 6-lea si a fost folosita timp de un mileniu si jumatate in epoca cuprului (sau chalcolitica) din Europa central-rasariteana intre 5500 si 4000 i.e.n.. Este acum cert ca “scrierea veche europeana” este mult mai veche decit cea sumeriana. Ca atare, comparatiile cronologice cu Sumerul nu sint cele mai fericite.
http://ro.altermedia.info//images/unutartaria.jpg

diamantul alb
17-02-2010, 19:54
....,,
Acest sistem de scriere nu a fost nicidecum un proces efemer, limitat la o singura localitate, ci un fenomen larg raspindit. Ipoteza importarii acestei scrieri sau a unor tablite din Mesopotamia trebuie inlaturata cu desavirsire, caci ea este contrazisa atit de evidenta datelor cronologice, cit si de natura acestui sistem de scrire care a aparut printr-o folosire indelungata a simbolurilor grafice. Originile sale trebuie cautate in perfectionarea cultului divinitatii feminine din religia “veche europeana”, prin specializarea (ori restringerea) sensului simbolurilor. Inscriptiile apar pentru prima oara pe obiecte de cult, nu pe tablite, si au avut un scop hieratic, nefiind deloc notarea unor tranzactii comerciale ori administrative, ca in Mesopotamia.
Scrierea “veche europeana” a disparut in mod virtual odata cu dezintegrarea culturilor Karanovo, Vinca si a altora in jur de 4000 i.e.n. si dupa aceea, ca urmare a infiltrarii pastorilor nomazi din stepele sudice ale Rusiei, presupusi a fi vorbitorii idiomurilor proto-indo-europene. Acest sistem de scriere a supravietuit totusi in zona egeeana, unde Vechea Civilizatie Europeana a persistat timp de alte doua milenii in comparatie cu zona dunareana a Europei. Ca atare, nu poate fi surprinzator sa observam similitudini intre sistemul de scriere “vechi european” si scrierile egeene din epoca timpurie a bronzului, minoica si cipriota. Analogiile dintre semnele “vechi europene” si acelea din silabarul clasic cipriot sint socante, ducind la ideea ca scrierea “veche europeana”, aparuta cu circa 4000 de ani inaintea linearului A cretan ori a celui cipro-minoic a fost o scriere inrudita cu acestea si, probabil, precursoarea lor, inventata de vorbitori de idiomuri ne-indo-europene.
http://ro.altermedia.info//images/doitartaria.jpg

diamantul alb
17-02-2010, 19:55
.......
,,
Citeva cuvinte despre istoricul descoperirii semnelor
Existenta unei scrieri preistorice in sud-estul european a fost semnalata prima oara in anul 1874, cind Zsofia Torma a intreprins sapaturi pe dealul de la Turdas, linga Alba Iulia.
Descoperirile, constind din obiecte ceramice, figurine, fusaiole si alte obiecte, cu peste 300 de semne incizate, au fost treptat distribuite muzeelor din Berlin, Mainz Munchen si Cluj. In anul 1910,Marton Rosca a reluat sapaturile de la Turdas, reusind sa clarifice tipologia ceramicii si secventele stratigrafice. Contributia sa consta in aranjarea si publicarea materialului rezultat in urma sapaturilor Zsofiei Torma.

http://ro.altermedia.info//images/treitartaria.jpg
Alte semne au fost observate pe obiectele descoperite de M. Vasic in anul 1908, in situl de la Vinca, de linga Belgrad. Dupa parerea sa, semnele de pe vasele si de pe figurinele de la Vinca aveau valoarea unor litere, el gasind analogii cu inscriptiile de pe vasele grecesti arhaice de la Lesbos. Cinzeci de ani mai tirziu, la o alta asezare importanta a culturii Vinca, cea de la Banjica, de asemenea linga Belgrad, s-au efectuat sapaturi de catre Todorovic si Cermanovic, gasindu-se sute de inscriptii pe ceramica, pe obiecte de cult si pe figurine. La nord de Vinca, in siturile din bazinul Tisei, in sud-estul Ungariei, s-au descoperit citeva vase si figurine remarcabile cu inscriptii. Chiar si mai la nord, in Cehia si Slovacia, s-au identificat vase cu inscriptii apartinind culturii ceramicii liniare, contemporane cu faza timpurie Vinca.
In anul 1950, Morfova a publicat o descoperire socanta, facuta la intrarea unei pesteri de linga satul Sitovo, in zona centrala a Muntilor Rodopi, in Bulgaria; este o inscriptie pe stinca, de 3,4 m lungime si cu caractere de 13-16 cm inaltime. Aceasta descoperire nu a stirnit nici un interes timp de doua decenii, pina cind a fost mentionata de Todorovic in anul 1971.
Ceramica de tip Karanovo, faza 6, demonstreazaca utilizarea scrierii era o practica raspindita in acele timpuri, atita timp cit asemenea inscriptii sint frecvente in culturile Karanovo, Vinca si Tisa. Numeroase placute, peceti, recipiente de sacrificiu, vase antropomorfe si figurine- toate purtind inscriptii- din cultura Karanovo sint deocamdata nepublicate.
Unul dintre cele mai edificatoare exemple de obiecte purtind o inscriptie “veche europeana” a fost gasit in anul 1969 in timpul sapaturilor intreprinse la Gradesnica, linga Vraca, in nord-vestul Bulgariei. Este vorba de un castron aproape plat, cu scriere pe ambele parti. Fata este impartita de patru linii orizontale in patru registre, fiecare continind de la patru la opt semne. Pe spate este incizata o figura umana schematizata, alcatuita din v-uri sau triunghiuri inconjurate de semne liniare. In acest sit s-au mai gasit modele de temple si vase antropomorfe cu inscriptii...,,

danuzia
18-02-2010, 16:14
Civilizatia Dacica


BUREBISTA-un portret


BUREBISTA, cel mai mare dintre Regii TRACIEI, s-a născut cam pe la începutul secolului I B.C., la mai mult de 2000-3000 de ani de la prăbuşirea MARELUI IMPERIU PELASGIC, atunci când lumea antică era dominată de Imperiul Roman. Burebista îşi propune şi realizează reunificarea populaţiei tracice, în care rolul limbii şi religiei comune păgâne au constituit un mijloc puternic de neîntreruptă legătură a unităţii şi frăţiei între toate pâlcurile neamului nostru, fărâmiţat până la EL; Burebista a unit neamurile într-o împărăţie respectată aici în CENTRUL şi RASARITUL EUROPEI, întinzându-şi hotarele de la pădurea Hercinica (Moravia de azi) până la Bug şi din Carpaţii Nordici până la Sud de Balcic (Dionysopolis).

Numele adevărat al lui Burebista s-a pierdut undeva prin veacuri, dar inteligenţa, puterea şi vitejia lui în luptă avea să-i aducă meritatul nume de BU-ERE-BU-IST-AS (Care-era-care-este-nu) înseamnă "Nemaipomenitul", "Cum nu a mai fost şi nu mai este". Monede descoperite din vremea lui, în Transilvania, ni-l înfăţişează pe acest rege al regilor cu două capete, simbolizând trecutul şi prezentul. Inscripţiile de pe monede sunt în limba tracică "latină vulgară", SARMIS VASIL, Cel Mai Mare Rege.
Numele soţiei lui ZINA, împărăteasa şi marea preoteasă a tracilor s-a găsit tot pe două monede din Transilvania. Alt nume al lui, cu înţelesul de stăpân absolut al tracilor "PAVEL-TER". Sfătuitorul lui Marele Preot Deceneu i-a instruit pe traci să trăiască potrivit cu legile Naturii cunoscut până azi ca "Legile Belagines". Se pare că în timpul lui Burebista s-a decis ca anul I să fie anul când s-au născut cei doi Zamolxis, 713 BC, iar anul reformelor politice-religioase 666 apare pe tot felul de inscripţii de pe tot teritoriul pelasgic, ca "SSS" (6,6,6) sau "CCC" (C-grecesc) ori "VIVIVI" (6-latin).
Si nu pot să nu amintesc şi rugăciunea unei femei gete, Zamolxiene, găsită pe o placă de marmură la Tomis, conţinând şi un ... ACROSTIH... dovedind încă o dată marele rafinament atins de geto-daci. (după A. Bucurescu)




AYRELIA -- STRALUCITOARE
BENERIA -- CURATA
SYM FORO -- MAREATA DOAMNA
SYN DIO -- SUNT CREDINCIOASA
SYN ZE SASE TRI -- SUNT CU TREI DE SASE
KAI TETHI GATRI -- DAR ATAT TE ROG
AYRIS NONAM -- CANDVA SA MA AJUTI
NIASCHARIAN -- SA RENASC






Dar citind doar primele litere apare "ABT SSS KAN": "Cu 666, de ani" acesta fiind semnul la care se închinau cei întorşi la adevărata religie, semn ce se purta pe mâna dreaptă sau pe frunte.

Reşedinţa iniţială a regelui (Argedava sau Sargedava) este localizată pe undeva pe la Costeşti (dealurile Orăştiei). Principalul ajutor al regelui trac de atunci era DECENEU, marele preot care, după ce a fost pentru o perioadă de timp în Egipt, iniţiindu-i pe preoţii egipteni în tainele sacerdotale pelasgice, revine în Geţia (Gotia - după povestirea istoricului ostrogot Iordanes), devenind şeful suprem al spiritualităţii tracice, reuşind împreună cu Burebista să-i unească pe traci atât militar, cât şi spiritual. Burebista îşi îndeamnă supuşii la "abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci", noul mod de viaţă fiind propagat dintr-un centru spiritual, numit de Straborn "Muntele Sfânt", Legendarul KAGAION care, după Adrian Bucurescu din "Dacia Secretă", ar fi undeva în munţii Bucegi, lângă "Sfinxul Românesc", deoarece KOG-A-ION însemna şi "Capul Magnificului"; cu toate astea, azi, mulţi arheologi localizează legendarul Kagaion undeva pe Dealul Grădiştei (1200m altitudine) în Masivul Sureanu, la Sarmizegetusa Regia (Grădiştea Muscelului) aflându-se şi unul din sanctuarele patrulatere. Să fie oare acesta locaşul unde preoţii lui Zamolxis, Zeul sub-pământean, ofereau credincioşilor acea nemurire completă, atât a sufletului, cât şi a trupului, unde ucenicii ("recruţii") cântau: "Sfânt e Domnul Nopţii"?

La sudul Dunării proconsulul provinciei Machedonia, generalul Varro Lucullus, în cadrul celui de-al doilea "război Mithridatic" (74-72 B.C.), ocupă oraşele greceşti vest-pontice, de la Apollonia până la Delta Dunării, încheind un tratat între romani şi alte cetăţi vecine, cu avantaje şi obligaţii pentru ambele părţi. Această tutelă mascată îi nemulţumeşte pe locuitorii oraşelor greceşti, care trimit o solie la Burebista să-i ajute. Oastea proconsulului Macedoniei, a generalului Antonius Hybrida este învinsă lângă Histria; Burebista supune pe cale paşnică oraşele: Tomis (Constanta de azi), Calatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic) şi Apollonia. Pe calea războiului sunt integrate cetăţile: Aliobrix (Cartal, sudul Basarabiei, ocupat azi de ruşi, sub numele de Orlovka), Tyras (Tiraspolul de azi, ocupat tot de ruşi, unde Ilie Ilaşcu, un adevărat erou naţional, este ţinut prizonier!), Odessas (Odesa, azi oraş ucrainean ce are în centrul lui cel mai romantic cartier, cartierul... "Moldoveanca"!).

Burebista îşi începe organizarea puterii monarhice cu caracter militar prin activităţi administrative cum ar fi: recrutarea de oameni însărcinaţi cu administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obşteşti obligatorii, făcând posibilă realizarea sistemului de fortificaţii în Dacia (nucleul din Munţii Sureanu întins pe o suprafaţă de 200 km pătraţi). Incinta militară din centrul religios are o suprafaţă de 3 hectare, cu ziduri de piatră ecarisată (blocuri de calcar fasonate) care fac din Sarmisegetusa dacică un unicat în Europa; Zidul Dacic (Murus Dacicus) este format din cetăţi construite din blocuri de calcar; a construit şi cetăţi de piatră nefasonate, legate cu lut, ca cele de la Piatra Neamţ (Piscul Bâtca Doamnei şi colina Cozla), Cetăţeni (Jud. Argeş), Covasna-Valea Zânelor sau Sighişoara. Armata lui număra, la vreme de război, mai mult de 200.000 de oameni, făcându-l de temut. Burebista ducea şi o politică externă activă, intervenind chiar şi în cadrul conflictului deschis dintre cei doi rivali ai Romei (respectiv Cezar şi Pompei) în anul 48 B.C. În legătură cu aceasta, o inscripţie recent descoperita la Balcic (anticul Dyonisopolis) citează numele lui Acronion, un mesager personal trimis de Burebista la generalul Pompei pentru a-i sugera ipoteza unei alianţe cu ultimul. Vor mai trece cam 3-4 ani până când Cezar, după ce-l va învinge decisiv pe Pompei lângă Farsalla, pentru a se răzbuna pe fostul aliat al inamicului sau şi ca rezultat, să trimită numeroase legiuni cu "misiuni de pedepsire" către graniţele regelui geto-dacilor. Oricum, la scurt timp înainte de a începe lupta decisivă cu regele trac, pe 15 martie 44 B.C., Cezar a fost asasinat în senat de noii săi adversari politici secreţi şi la scurt timp şi Burebista va muri în circumstanţe asemănătoare. Doi dintre cei mai străluciţi militari ai lumii antice au dispărut astfel, aproape simultan, istoria conferindu-le astfel destine similare.

Marele preot DECENEU a fost ulterior numit succesor al regelui defunct. Azi e dificil să apreciem în întregime cunoştinţele sale ştiinţifice extrem de vaste. Numeroase inscripţii în piatră sugerează noţiuni de matematică cum ar fi triunghiul lui Pitagora, aşa-numitul "număr perfect" 6 sau "numărul cosmic" 36; informaţii de astronomie despre "pentagonul planetar" (acesta fiind: Saturn, Jupiter, Marte, Venus şi Mercur); poziţia soarelui la echinoxii şi solstiţii; poziţia Lunii la cele patru faze ale sale şi calendarul dacic (unde un an de 360 de zile alterna cu unul de 365 de zile). Ultimul este confirmat de scena pictată pe o cupă de fructe descoperită la Bâtca Doamnei, ca şi pe o lampă de lut ars găsită pe lângă Barboşi-Galţi. O tabletă descoperită la Dumbrava (judeţul Iaşi) confirmă înţelegerea de către Marele Preot a celor 4 anotimpuri şi 12 semne zodiacale într-o manieră ce aminteşte de zodiacele vechi chinezeşti sau maiaşe.

În contextul celor prezentate, cum putem crede că aşa o societate evoluată şi puternică şi-ar fi putut uita limba naţională, costumele tradiţionale şi obiceiurile adânc înrădăcinate în mai puţin de două secole de asuprire romană, aşa cum unii "istorici" (sunt ei oare ai noştri?) caută să ne înveţe?! Cum este posibil ca, în timp ce doar 14% din teritoriul dacic fiind cucerit şi ocupat de nesătulul imperiu Roman (constând aproape numai din trupe de mercenari analfabeţi, care de-abia puteau închega două vorbe în latina) aceştia să ne înveţe pe noi o limbă pe care ei înşişi nu o vorbeau cum trebuie? Oricum, se argumentează că ei ne-au învăţat latina şi mai mult, ne-au făcut să ne uitam dialectul nostru matern până la limita la care doar vreo 7-8 cuvinte au mai rămas în limba noastră română contemporană!

Tracii ar fi putut fi, în ceea ce ne priveşte, oameni inteligenţi, dar, vă rog, lăsaţi-o baltă, domnilor "istorici", pentru că este absurd să şi gândim că strămoşii noştri, trăind liberi şi fericiţi pe restul de 86% din teritoriile trace, să înceapă subit un maraton prin văi şi defileuri, păduri şi mlaştini către teritoriile (mult mai mici) dominate de opresori, hotărâţi să înveţe o limbă mai la modă! Însăşi gândul este absurd. Colegii Dumneavoastră de peste Prut (nu mai puţin "lingvişti şi istorici de renume mondial" decât Domniile voastre) propovăduiesc fără încetare majorităţii române din Basarabia despre limba "lor" ca fiind numită "moldovenească", cu rădăcini slave "clare" sau despre propria "lor" istorie ca fiind aşa de diferită de a noastră?!

PODUL DE PIATRĂ DE PESTE DUNĂRE
Podul de piatră de peste Dunăre a fost una din minunile antichităţii pe care romanii ni-l prezintă ca fiind o realizare a lui Apollodor din Damasc, idee preluată şi de unii dintre "istoricii noştri". Există unii care nu i-au crezut, cum a fost domnul C. Iordache (Stiinţa... cultura... documente din Renaşterea Daciei - Noiembrie 1992).

Este ilogic ca o armată care posedă teritoriul doar de pe un mal al fluviului Dunărea (Istrul) să reuşească construirea unui pod de piatră, al cărui al doilea capăt se afla pe teritoriul inamic. Astăzi, cu toată tehnica modernă de care dispunem, un pod de piatră peste Dunăre se poate construi într-o perioadă de aproximativ 5-7 ani... ori "istoricii" susţin că Traian l-a construit la începutul celui de al doilea război cu dacii în doi ani ?!... Domnilor "istorici", credeţi cumva în minuni ori magie? Considerăm imposibilă construirea într-o perioadă atât de scurtă, de numai doi ani, a unui pod de piatră peste Dunăre, în special când Traian se găsea în plină campanie militară, contraatacurile lui Decebal provocând mari pierderi invadatorilor romani. Este ciudat că nici un itinerar antic şi nici un text epigrafic nu ne vorbesc de "podul lui Traian" şi nu a fost găsit niciodată vreun text care să vorbească de tehnica construcţiei lui.

Deoarece "Comentariile " De Bello Dacico " ale lui Traian sunt pierdute pe undeva, prin podurile ori beciurile unor biblioteci sau arhive române, astăzi avem la dispoziţie numai COLUMNA lui TRAIAN, unde se vede clar că în anul 101 A.D., romanii treceau Dunărea pe un pod de vase. De ce oare, mândrul arhitect Apollodor din Damasc, căruia i se atribuie construcţia podului şi a Columnei lui Traian, a uitat să imortalizeze pe Columnă o asemenea mare realizare - un pod de piatră peste Dunăre care era chiar opera sa ?!

Oare nu este mult mai verosimil ca podul de peste Dunăre să fi fost construit de poporul care stăpânea ambele maluri ale fluviului, popor condus de cel despre care STRABON scria: "Burebista stăpâneşte tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării, este temut de romani, ataca, trecea fluviul când voia prin Macedonia". Luat prin surprindere de invazia romanilor, Decebal, un mare strateg, încearcă să oprească înaintarea romanilor, demolând partea de lemn carosabilă a podului, iar restul fiind incendiat, după cum arata bârnele arse de la faţa locului. Din acest motiv Traian şi-a trecut trupele în Dacia nu pe un pod de piatră ci pe unul de vase, după cum chiar Apollodor din Damasc arată pe Columna lui Traian. Mai târziu armata romană a refăcut vechiul pod de piatră a lui Burebista pentru a transporta prada luată de la populaţia dacică, dar cărămizile cu ştampila legiunilor romane găsite pe acest loc nu dovedesc că ei au şi construit podul !

În secolul al III-lea A.D., Constantin cel Mare, dac de origine născut la NIS, reconstruieşte podul de la Drobeta, adaugă un castru cu patru turnuri şi un edificiu cu numeroase încăperi.

Menţionăm că într-o baladă aromână, "Puntea din artă", se vorbeşte de trei meşteri iscusiţi, care au construit un pod peste Dunăre şi care au lucrat la el 6 ani.


www . zamolxis . ro

nicandra
22-02-2010, 13:53
-Zilele săptămânii dacice amintesc de cele de astăzi-

Adrian Bucurescu spune în Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997, p. 233: “În complexul astronomic de la Sarmizegetusa mai există şi câteva aliniamente ce reprezintă numărul zilelor de post. (…)Culmea e că până şi cele 7 zile ale săptămânii dacice amintesc de cele de astăzi: prima se numea AVLANA-<<Deplina>>, <<Integra>>, după un supranume al zeiţei-mame; a 2-a, AMALTHEIA-<<Cea care creşte zeii>>, era închinată mamei adoptive a Gemenilor Divini (Dublul Zalmoxis); a 3-a, MERGURIUS-<<Înaintemergătorul>>, era ziua lui Orfeu, de post, fiindcă acesta fusese ucis; a 4-a, ZIAIS-<<Luminoasa>> – era ziua lui Artemis ; a 5-a, BENNAR-<<Jertfa, Jertfitul>> – era zi de post, dedicată lui Apollon, de asemenea ucis; a 6-a, SABATHIOS-<<Casa Domnului>> sau SAMBATIS-<<Purificarea>> – era închinată tatălui adoptiv al zeilor; în fine, a 7-a, DOMNICA-<<Schimbarea Vremii; Marea Purificare>> – era a lui TATO NIPAL-<<Tatăl Ceresc>>.
În legendele sacre geto-dacice se spunea că, la vârsta de 7 ani, micul Zalmoxis a început să păzească oile tatălui adoptiv, Admetos-Aisepos. Uneori, ciobănaşul divin era ajutat şi de sora lui geamănă. Ca să treacă în calendarul lor vârsta de 7 ani a celor doi ciobănaşi, geto-dacii au pus-o în a 7-a zi după Naşterea Sfântă şi au numit-o VESELIA-<<Timp Nou, Loc Nou; Schimbare; Sărbătoare>>. Aşa s-a ajuns ca Anul Nou să nu mai fie serbat de Crăciun, ci mai târziu cu 7 zile, iar creştinii, de la Veselia, au consacrat această sărbătoare Sfântului Vasile(s.n.). De altfel, în unele ţinuturi româneşti, Anul Nou mai este numit Crăciunul Mic (s.n.).
Un alt exemplu, dintre sărbătorile dacice preluate de alte culte, este planta ANIAR-SEXE-<<Şase Ianuarie; Bobotează>>, atestată de Dioscoride. La 6 Ianuarie, a 13-a zi de la Crăciun, se sărbătorea Botezul Gemenilor Divini, ce se săvârşise când împliniseră 13 ani.De la acest botez în apă, ce se mai numea şi ANIARSEXE, vecinii tracilor au creat mitul lui Narcis, cel ce se aruncă în apă, asupra propriului chip. Un pseudo-mit alegoric afirmă că, în locul morţii lui Narcis au răsărit narcise. La geto-daci, Aniarsexe se numeau multe flori ce înfloreau iarna, prevestind primăvara.” prof. dr. ADRIAN BOTEZ


Sublinierile îmi aparţin.

nicandra
22-02-2010, 14:12
Dacia secretă-Adrian Bucurescu

Nasterea celor doi Copii Divini
O inscriptie tracica plaseaza cu exactitate locul nasterii celor doi gemeni ceresti: "Magii, cand au auzit vestea despre cei doi nascuti pe taramul de Apus al Lacului Alb, au pornit indata de la Marea Neagra, catestrei in goana cailor..." (Altar de piatra - Strunga - Macedonia) sau pe o alta inscriptie descoperita la Hinog (Constanta): "La apus de Ochiul Lin, doi copii din flori a nascut Aurora (Cea luminoasa)."
Sa intram in intimitatea legendei, incercand sa decriptam cine erau cei doi Copii Divini.
Asa dupa cum a prorocit ORFEU, la 24 de veacuri de la moartea sa, pe o inscriptie de pe un altar de piatra (confluenta raurilor Timis cu Bistra) se consemna: "Aprindeti luminile, caci s-au nascut, pe malul apei, conform previziunilor Doi Sfinti. Laudati sa fie !"
Legenda spune ca Maria (Divina Fecioara) a pogorat pe pamant in chip de prunca si a fost adoptata si crescuta in Templu pentru a sluji la Altarul Marelui Zeu. Intr-o zi un trimis al Cerului (CAEPROEZUS) a anuntat-o ca va naste un baiat si o fata, Fii ai Domnului Universului. Afland ca Maria e insarcinata, superioara Templului a alungat-o. Ajunsa intr-o padure ce impanzea o colina mai inalta a nascut in chinuri, persecutata de duhul malefic al Universului.
Dupa ce copiii au implinit 7 luni, pe Maria au luat-o la Cer Ingerii (ANSES), in timp ce gemenii dormeau. Ramasi singuri pruncii au fost adoptati de o familie de daco-geti care aveau in cinstire ca si intreaga comunitate pe CHAREY (Fecioara).
Tatal adoptiv (AISEPOS) PASTORUL, iar mama adoptiva (BRITO-LAGIS) DIVINA LUPOAICA, au fost nevoiti sa fuga impreuna cu cei doi prunci, care erau de mult asteptati sa se nasca (inca din vremea lui ORFEU).


Peste acelasi neam al NAPEI-lor, la nord de raul Naparis (Ialomita), domnea ERETE (TEPOSUL) care credea cu tarie ca nasterea celor doi, va aprinde scanteia revoltei in randul napeilor. De aceea ERETE a dat ordin sa fie ucisi toti pruncii ce ar putea avea varsta gemenilor.
Parintii adoptivi s-au refugiat la nord, in teritoriul necontrolat de ERETE. La 13 ani copii au fost despartiti, baiatul fiind luat de preoti si desemnat uceniciei de initiere. Ceremonia a imceput prin purificarea lui prin botez, in acelasi rau Naparis (Ialomita) pe care a plutit capul lui ORFEU.
Pe o caramida descoperita la Drobeta este consemnata urmatoarea inscriptie: "Zeii nostrii au trait simplu, dar la treisprezece ani, Tatal Ceresc i-a schimbat la fata."

Mai intai geto-dacii si mult dupa aceea grecii i-au numit pe cei doi gemeni ZALMOXIS -si ulterior pentru a-i deosebi l-au numit pe baiat APOLLON (Albul) iar pe fata ARTEMIS (Rosia).

Dupa moartea lui ERETE, peste comunitatea napeilor a fost rege, PYTHA-GORAS (Vita sau Fiara Puternica) care era in gratiile scitilor si putinilor greci care vietuiau intre napei. Aisepos si ai sai s-au reintors in mijlocul napeilor la vechea lor gospodarie.
Retragandu-se pe noile meleaguri, Zalmoxis - Apollo a renuntat la continuarea vietii ca initiat slujitor al Altarului, preferand sa pazeasca oile lui Aisepos.
Pentru a fi cat mai aproape de turmele tatalui, Zalmoxis a sapat un bordei spatios in coasta unui deal spre a-i servi de locuinta.
Ne oprim deocamdata pentru a puncta doua intelesuri, consemnate si interpretate diferit de majoritatea istoricilor.
Deducem ca Zalmoxis nu a fost sclavul vestitului Pitagora (initiat si matematician) ci supusul regelui PYTHA GORAS ceea ce este cu totul altceva. De asemenea subterana in care este receptat Zalmoxis a-si tine inceputurile initiatice fata de o seama de adept!, nu este altceva decat bordeiul sapat de inca, pastorul Zalmoxis.

Evident napeii au fost cuceriti, treptat, de farmecul si cunostintele tanarului Zalmoxis si au inceput sa asculte de el. Ca sa-i faca sa inteleaga mai usor un mod mai bun de viata, Zalmoxis - Apollon a asezat legile divine pe rime si melodie, ajungand pana acolo incat a pus si tablele matematice pe versuri:
"BAN AGNA INO" - "Cinci fara unu"
"OPTO PE TEB MO..." - "Opt supra doi am..."

Treptat, Zalmoxis a inchegat un grup insemnat de ucenici, asigurandu-i ca prin cunoastere (stiinta) pot deveni mai puternici. Abia apoi cunostintele din medicina, din perimetrul ierburilor de leac, al descantecelor si din adancul tainelor magice vor alcatui o adevarata invatatura in stare a-i face deosebiti:
"ZANVOT VAVOT VRNYL UNT MIL"
(Invatatura voastra va birui si muntele)

nicandra
22-02-2010, 14:15
DACIA SECRETĂ-Adrian Bucurescu


MOARTEA SI INVIEREA

Iubitor de cunoastere, regele PYTHA GORAS, venea destul de des la bordeiul lui Zalmoxis. Dezbateau cu siguranta probleme tinand de misterele Cerului, sau de predictii vizionare privind soarta comunitatii lor de napei.

Din nefericire nici getii, nici scitii si cu atat mai putin grecii, destul de salbatici in felul lor, nu erau prea impresionati de intalnirile celor doi si nici de inteligenta celor doi. Ba mai mult, au gandit in putinatatea inchipuirii lor, cum ar putea sa-i invrajbeasca. De aceea au momit pe multi dintre napei, fortand chiar mana lui PYTHA GORAS, promitandu-le ca daca cei doi se vor infrunta si Zalmoxis va invinge vor avea libertate deplina.
Planul lor se bizuia cu siguranta, pe aspectul fragil, de flacau subtire si inca neformat pe care il etala Zalmoxis.
Totusi in intalnirea care a avut loc, cei doi s-au infruntat la tranta, intrecerea cu arcul si la manuirea sabiilor. Victoria intreita a lui Zalmoxis - Apollon a fost generatoarea legendei Cavalerului Trac invingand dragonul (PYTHON) sau balaurul.
Tinandu-se de cuvant regele a acordat lui Zalmoxis stapanirea peste neamul daco-get de la AKER-SOMENOS (Gradina Sfanta) pana la granita de apus a napeilor.

Pastorul Zalmoxis, devenit conducator si responsabil al atator suflete, si-a inceput lucrarea, dublat de sora sa, inzestrata si ea cu darul sfant al prezicerii. Unele din actiunile lor au fost receptate ca adevarate minuni, ridicandu-le statutul de Copii Divini.
Traditia spune ca, aflandu-se la o nunta la care CANONIA (Cununia) se petrecea in aer liber, s-a abatut peste locul cu pricina un nor gros aducator de ploaie. Zalmoxis si-a pus sageata in arc si tintind norul a slobozit 3 sageti, rostind un descantec anume.
Imediat ploaia s-a oprit si nuntasii si-au reluat petrecerea.
Alta data, fiind chemati intr-un satuc de la nord de Magura Sacra, s-au aflat la capataiul unei fetite muribunde careia parintii disperati nu stiau ce sa-i mai faca. Atunci a rostit Zalmoxis celebrele cuvinte: "TILLITO COUMI!"(Copila ridica-te !) si fata de indata s-a ridicat sanatoasa.
Evident, scitii si mai ales grecii nu vedeau cu ochi buni ascendentul lui Zalmoxis si nici n-au uitat afrontul adus lui PYTHA GORAS, indemnandu-l pe rege sa ucida pe "barbarul" ajuns vestit si respectat.

La inceput regele n-a acceptat. Pe masura insa, ce supusii sai plecau tot mai des la Zalmoxis sa-l consulte sau sa-i asculte invatatura, a incuviintat un plan, pus la cale de o sleahta condusa de cel mai priceput arcas al lor TANTA-LOS (Dintosul).
Sora sa Rosioara, i-a prezis lui Zalmoxis sfarsitul, intocmai oii nazdravane din balada Miorita, dar acesta stiindu-si prin puteri magice viitorul, si-a urmat soarta fara ezitare. Asadar in ziua de ajun a Sf. Gheorghe de azi si care atunci corespundea datei la care se desfasura cea mai importanta ceremonie pastoreasca, Zalmoxis insotit de Ion, fiul mai mic al lui AISEPOS, s-a cufundat in rugaciune si dupa ce s-a aratat Steaua Pastorului, s-a pornit spre locul praznicului.
In timp ce sarbatoarea se derula pe malul drept al raului Naparis (Ialomita), in crangul de pe malul stang pandeau deja ucigasii gata de atac.
Renuntand in ultima clipa la atitudinea sa pasiva, Zalmoxis s-a urcat intr-un stejar batran ca sa-si potriveasca o ramura zdravana de baltag. Tantalos si-a incordat arcul si a strapuns pieptul tanarului cu o sageata otravita. In cadere corpul sau, zdrelit de ramuri, a ramas atarnat in forma de cruce cateva minute. Lumea care s-a adunat la strigatele de spaima ale lui Ion, a mai putut auzi ultimele cuvinte ale lui Zalmoxis: "HELIS, HELIS, ALMIIS ABA TANI !"
("Doamne, Doamne, Marire Tie !")

Scrasnind din dinti, micul Ion a smuls sageata ucigasa din pieptul lui Zalmoxis si ajutat de oameni l-au coborat asezandu-l pe sarica ciobaneasca, sus la stana, privegheat doar de cei dragi.
Legenda spune ca la miezul noptii, toti cei ce-l privegheau au adormit in afara de sora sa Artemis. Atunci s-a intamplat miracolul care avea sa-i zguduie pe geto-daci.

Inca din timpul vietii Magul-pastor le spusese napeilor ca va invia. Mai tarziu printre denumirile date Cavalerului Trac va fi si aceea de "SOL-DO-BOOYSENOS" sau "Domnul Patimilor". O gema tracica ni-l infatiseaza de altfel, ca pe un crucificat cu trupul gol (dezbracat), asemeni napeilor (celor goi) cu inscriptia: "OR-PHEOS VAKKANKOS" (Cel jelit s-a Inaltat) - a Inviat

Mult mai tarziu, versiunea marilor initiati zalmoxieni a fost consemnata si pe o stela de marmura (Constanta) cu textul:
"Frumosul tanar din moarte a inviat. Sora lui rana i-a vindecat-o."

Similitudinea cu motivul Hristic de mai tarziu a intrigat pana si pe Fericitul Origenes care scria:
"Apoi fiindca noi (crestinii - n.n.) cinstim pe cel prins si mort, cum spune Celsus, el crede ca noi am facut la fel ca getii care cinstesc pe Zalmoxis"
Dupa invierea sa, conform unor variante mai vechi Zalmoxis a ajuns sa cutreiere lumea, cunoscand o sumedenie de taine desprinse din cultul altor semintii, evident sub raport initiatic. Dupa alta mai moderna, a cutreierat doar Geto-Dacia, travestit, nevoit mereu a-si ascunde chipul ce pastra inca urmele caderii printre ramurile ste-jarului, sub o gluga anume confectionata.
Ce credem ca e bine sa retinem este paleta destul de larga a simbolurilor intiatice, dintre care la un loc de cinste era vestita pentagrama, luata la acea vreme aproape sigur, direct sau prin cai intermediare de la egipteni.

Pentru a incheia cum se cuvine, vom lasa din nou rostirea legendei sa creioneze finalul de "traire pamanteasca", finalul de prezenta al celor doi gemeni divini in perimetrul geto-daciei lor.

Se spune ca, o zi inainte de marea despartire, cei doi si-au chemat apropiatii (ucenicii) la cina de despartire. Undeva la "Echinoctiul de Toamna", putin dupa culesul viilor, Zalmoxis-Apollon si Rosioara-Artemis au baut o cupa cu apropiatii asigurandu-i ca pe urmatoarea o vor bea tot impreuna, in Paradis.
Cu siguranta la acea masa sfanta, cei doi au impartasit ucenicilor cateva din tainele ce aveau sa fie pastrate. In traditie acel ceas a ramas sub denumirea de CON CINNA NALEINNA - "Marea Cina a Vrednicilor".

A doua zi, cei doi si-au luat ramas bun de la rude pana in clipa in care "in vazduh s-au ivit lucruri neintelese. Schimbari de necrezut: lumina Soarelui a disparut asternandu-se noaptea, brazdata de fulgere si clatinata de vijelia vantului. Multimea s-a imprastiat inspaimantata. Dupa ce tulburarea a incetat, lumina a stralucit din nou, dar platoul era gol..."

Ucenicii au spus multimii ca cei doi au fost luati de ANSES (Ingeri) si dusi in Cer la TATO-NIPAL (Tatal Cerurilor).
De atunci s-a sarbatorit BESKOS sau BACCHUS (Inaltarea) la culesul viilor. Cu acest prilej se tineau serbari sfarsind prin adevarate festinuri in timpul carora multimea striga EVOE (Marire, Inaltare) iar Zalmoxis-Apollon era considerat D-ION-YSOS (Urmasul lui Ion) marcand continuitatea "Cultului Orfic" in Zalmoxism, sau cultul lui CAP-NOBATAI (Domnul nevazut). Ceremoniile se sfarseau si incepea noaptea la lumina facliilor, dar atragem atentia ca nu trebuie sa confundam aspectul de credinta (manifestarile de masa), intru recunoasterea lui Zalmoxis, cu practica Magic-Initiatica a ucenicilor si Marilor Magi pastrata in taina de piatra a KOGAION-ului.

nicandra
22-02-2010, 15:07
ZAMOLXIS- URSUL

URSUL – atât de aşteptat şi atât de înspăimântător – URSUL! - ce rol are în Spectacolul-Ritualul Divin, oare? Romulus Vulcănescu, în conexiune de păreri cu Adrian Bucurescu şi cu marele iniţiat al românilor, Vasile Lovinescu – face legătura între Urs şi Zalmoxis (“nebrida din piele de urs pe care o purta Zalmoxis pe umăr(…) în tracă, ZALMO=BLANĂ, PIELE”) – Reys Carpentier confirmă că Ursul este “animal totemic al dacilor – ZALMO=PIELE şi OLXIS=URS. Zalmoxis este zeu chtonian identic cu Gebeleizis. Partea a 2-a a numelui Gebeleizis – Beleizis, este egală cu Meleizis, care, în tracă, însemna <<mâncător de miere>> – adică URS”.
“După ipoteza noastră enunţată recent, spune R.Vulcănescu, numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului şi al soarelui1, în ipostaza lui umană, un purtător de piele de urs, nu atât în sensul de nebridă, cât de mască-galee, alcătuită dintr-un cap de urs, folosită în ritualurile şi ceremoniile ce ţineau la daci de cultul străvechi al ursului carpatic. Măştile-costume de urs folosite de colindătorii de Anul Nou se aseamănă cu galeele arktomorfe. Ceea ce ar putea însemna că Zalmoxis a fost un mare pontif al unei congregaţii religioase de tipul Männerbund-ului, confreria ursinilor, în cadrul căreia a întreprins reforma mitologică pe care o cunoaştem şi după roadele căreia a fost proclamat zeu”.
Ursul are rol cosmogonic, la traci: pe spinarea unui Urs au fost sprijiniţi stâlpii pământului. Pentru că e un animal PUR şi SINCER – a fost inclus pe cer, în constelaţia Ursul Mare şi Ursul Mic – care devin Carul Mare-Carul Mic. URŞII de Anul Nou alungă demonii din case şi ogrăzi şi urează (ei şi ursarii lor…) un an fericit – colindul-urătura având caracter augural şi propiţiatoriu). Mihai Coman, în Bestiarul mitologic românesc, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., Buc., 1996, p. 143 – îl secondează pe R.Vulcănescu – şi-l completează: “În colindul cu Ursul, animalul moare şi învie, într-o dramatizare simbolică a mitului renaşterii naturii/cosmos (…) Animal lunar prin excelenţă, el era legat de zeiţele naturii (n.n.: şi ale URS-itei-Destin…) , de sacrificiile sângeroase închinate lor în momentele de criză ale anului - concomitent sau pe rând, sacrificator şi sacrificat(…) Ursul e puternic, deţine toate puterile firii, vindecă, alungă răul, apără de demonii malefici; este binevoitor şi protejează roadele câmpului”. Deci, cu forţa de foc a URSULUI se împinge anul din zona de criză (pericolul de stingere a Soarelui, de la Solstiţiul de Iarnă!) – şi se rearmonizează ritmurile cosmice!
prof. dr. ADRIAN BOTEZ

nicandra
22-02-2010, 15:19
Basarabia înainte de Homer

În vremuri foarte îndepărtate a existat în Dacia un centru de comandă universal, condus de către un rege al regilor, amănunt care astăzi nu se mai ştie, dar care poate fi probat arheologic prin existenţa cerbului Sarabha precum şi prin legendele getice, eline şi hinduse cu privire la capturarea unui Sarabha din traditiile orale şi scrise (1).
De existenţa acestui Rege al Lumii, rege si zeu în acelaşi timp se leagă numele de Basarabă ca denumire a unei caste conducatoare din care se recrutau regii si preoţii şi denumirea de Basarabia ca topos mitic getic, despre care vom vorbi în cele ce urmează.
În Basarabia de astăzi, la nici 3oo km depărtare de Agighiol – România, unde s-a descoperit celebrul tezaur getic datând din sec. 4 î.H., cel decorat cu cerbul Sarabha, se află mânăstirea creştin-ortodoxă Căpriana, a cărei legendă de întemeiere pune întâmplările pe seama voevodului Ştefan cel Mare.
Se spune ca, odată, voevodul Moldovei, întorcându-se dintr-o bătălie,în drum către cetatea de scaun, a făcut popas în codrii Lapuşnei.La un moment dat, pe când se odihneau, cu toţii,oşteni şi domn, au văzut cum o căprioară urmărită de o haită de lupi,a năvălit în tabăra voevodală şi s-a aşezat în mijloc, căutând scăpare de fiarele ce o vânau.Ştefan cel Mare a luat întâmplarea respectivă drept un semn divin şi a zidit pe locul de oprire a căprioarei o mânastire cu numele de Căpriana, în amintirea animalului ceresc.
Însă, după cum arată mitropolitul Nestor Vornicescu (2) documentele istorice atestă existenţa încă de la 1359 a unei mânăstiri în codrii Lăpuşnei,ceea ce dovedeşte că nu Ştefan cel Mare este ctitorul Căprianei,mănastirea fiind mult mai veche.Căpriana cea veche s-ar fi aflat,aşa cum spun aceleaşi documente,la izvoarele râului Vâşnevăţ, iar acest amănunt dau alte indicii cu privire la vechimea antică, precreştină a unei astfel de zidiri cu caracter religios.
În primul rând situarea la izvoare constituie locul cu predilectie al templelor consacrate divinităţilor stăpâne peste ape,iar în al doilea rând,numele de Vâşnevăţ este identic ca formă şi conţinut cu sanscritul ,,vaişnava ‘, adică consacrat lui Vishnu.
Pentru noi este semnificativă această asociere între un templu de la izvoarele unei ape curgătoare, Vishnu şi simbolul curgerii pe care îl îmbracă căprioara întrucât sunt motive să credem că mânăstirea Căpriana continuă de fapt un templu getic, unul dintre acele locuri sfinte de închinare şi rugăciune, despre care Iordanes a scris în cartea sa numită Getica .
Nu Ştefan cel Mare a fost cel ce a dobândit căprioara şi nici vreun voevod de dinaintea lui,aici se ascunde acelaşi mit hiperboreic al cervideului oprit din alergare,prezent în culturile getice, eline şi hinduse.
Legătura dintre cerb şi voevozii moldoveni a fost sesizată de Romulus Vuia şi Mircea Eliade, care au explicat legenda fondării statului Moldova şi a vânătorii rituale a zimbrului pe seama legendelor hinduse cu privire la vânarea cerbului Sarabha ca ritual de întemeiere statală (3).Pecetea cetăţii Baia,prima capitală a Moldovei avea ca simbol nu zimbrul ci un cerb, iar despre Mihai Viteazul, scrierile epocii afirmă că era nedespărţit de doi cerbi dresaţi care-l însoţeau chiar şi pe câmpul de război (8).Dar nici R.Vuia nici M.Eliade atunci când au făcut trimitere la cerbul Sarabha din îndepărtata Indie pentru a explica legenda fondării Moldovei nu au ştiut că acest simbol era unul funcţional în mistica getica din sec.4 î.H.,ba mai mult, dinaştii geţi îşi decorau cupele de argint cu cerbul Sarabha (4)
Acest simbol nu poate fi înţeles decât dacă se are în vedere, pe de o parte faptul că Sarabhă este un cerb-pasăre, iar pe de altă parte faptul că există o legătură cu încărcătură mistică între cervidee şi apa curgătoare.Cerbul Sarabha este un cerb-pasăre, aspect reliefat în decoraţiunile tezaurelor atît prin aripile mult stilizate ale cerbului cît şi prin ghirlanda formată din capete de pasări , un substitut al arborelui lumii în care se odihnesc sufletele păsări în postexistenţă.
Nu întămplător Basarabia se află situată în punctual terminus al curgerii Dunării, cel mai important fluviu european, care înainte de a se vărsa în mare, se desparte în mai multe braţe precum ramificaţiile coarnelor de cerbi, iar unele hărţi,preluănd probabil credinţe astăzi uitate prezintă delta ca un bărbat purtând pe cap o coroană formată din ramificaţiile fluviului în aceasta zonă.
Binomul curgere-oprire a servit cândva gândirii anticilor pentru a ilustra moartea, revenirea din moarte a fiinţei şi ieşirea din acest angrenaj perpetuu, iar Dunărea a constituit fundalul, scena de prezentare a unor mituri ce se desfăşoară după scenarii care au la bază o astfel de gândire religioasă.
Arătăm că în limba sanscrită curgere înseamna SAR iar verbul ,,a opri ‘’ se traduce prin BAS (5) prin urmare ,,a opri curgerea ‘’ ar trebui să se rostească ,, bas-sar’’.
Însă, dupa cum arăta M. Eliade,cerbul simboliza in Grecia antică şi am spune la fel in spaţiul mitologic getic, acea renovaţio periodică şi universală şi asta datorită tocmai reînnoirii periodice a coarnelor sale.
Fluviul repetatelor morţi şi renaşteri devine cerbul care îşi reînnoieşte în fiecare an coarnele, iar in acest caz ,,bas-sar’’ capătă forma ,,bas-sarabha’’.
Simbolic, el este ceea ce alchimiştii au numit ,,cervus fugitivus’’, spirit şi suflet în acelaşi timp şi nu poate fi prins în alt loc decât acolo unde apele Dunării îşi opresc curgerea,despicându-se precum coarnele unui cerb pentru a se vărsa în mare.
Mai arătăm că printre nenumăratele basme iniţiatice getice,aceste adevărate upanişade în proză se află şi cel intitulat ,,Dunăre Voinicul’’.Eroul nostru, un fel de Făt-Frumos,îl caută pentru a-l răpune pe Tarta-Cot, numit în basm o stârpitură de om, spaima lumii .Iată un scurt citat din basmul amintit,edificator pentru ceea ce ar putea sa însemne acest personaj (6)
,,Intrând ei acolo,dete peste Tarta-cot dormind pe pajiştea cea verde ce era acolo,cu un ulcior la cap şi altul la picioare.Ce vă gândiţi că era în acele urcioare ? Apă vie şi apă moartă ! Dunăre Voinicul,ce-i trăsni lui prin cap, că numai puse mîna şi-i schimbă urcioarele.Puse pe cel de la cap la picioare; iar pe cel de la picioare la cap.”
Sensul ascuns al simbolurilor apă vie şi apă moartă este acela al vieţii şi al morţii şi după cum în basm ulciorul de la cap se poate schimba cu cel de la picioare, tot astfel moartea urmează vieţii şi vieţii îi urmează morţii.Este un cerc pe care hinduşii l-au numit sam sara,iar partea a doua a cuvântului vine tot de la curgere (sar in sanscrita) întregul termen însemnând de fapt omul aflat în suferinţă.
Tarta-cot numit în basm spaima lumii,deţinătorul celor două ulcioare cu apă este reflectarea în oglindă a curgerii Dunării, iar eroul nostru, numit Dunăre-Voinicul,
semnifică spiritul Dunării care se opune dualităţii ,,când la cap când la picioare,când la umbră,când la soare ’’,cel ce îl răpune pe Tarta-cot,adică sam-sara, pentru a putea ieşi din acest angrenaj.În planul simbolurilor asistăm tot la o oprire a curgerii adică bas-sar.
,,A opri’’ este un termen cheie pentru a desemna o stare ultimă în ceea ce priveşte strădaniile de separare a Naturii de Spirit, starea de jivan-mukta sau eliberatul în viaţă şi termenul a fost deseori întrebuinţat în diverse scrieri hinduse ,un exemplu fiind cel din Samkhya-Karika (7)
,,Precum o dansatoare SE OPREŞTE din dans, după ce s-a arătat publicului, tot aşa Natura se opreşte după ce s-a revelat Spiritului ’’
Şi încă un citat din aceeaşi lucrare de referinţă pentru mistica hindusă care operează cu aceleaşi concepte ca şi mistica getică
,,Am vazut-o,gândeşte unul cu indiferenţă ; ,,am fost văzută ’’ , gândeşte cealaltă care se OPREŞTE ; deşi cei doi rămân uniţi nu mai există motiv pentru creaţie.
Spiritul şi Natura din Samkhya-Karika sunt una şi aceeaşi cu Toma Dalimoş şi Manea al Câmpului ,aceleaşi elemente de gândire filozofică, doar numele lor diferă.Fata sfioasă ce se retrage după ce a fost văzută, înseamnă oprirea creaţiei,capturarea lui cervus fugitivus, ori, după caz, oprirea curgerii fluviului.
Este acelaşi mecanism de gândire religioasă specifică culturilor getică, hindusă şi elină, care au la bază metosomatoza, sau pasărea migratoare a sufletului.
Sarabha care în limba sanscrită înseamnă literalmente ,,pasăre ’’, poate fi urmărit pâna în paleolitic şi neolitic, iar acest aspect a fost demonstrat de Maria Gimbutas care a arătat existenţa Zeiţei-Pasăre la proto-geţii de pe teritoriul Romaniei şi cele adiacente.În învăţătura hindusă pasărea-migratoare este pasărea Garuda, vehicolul lui Vishnu,cea care duce şi aduce fiinţa din lumea aceasta în cealaltă lume.Însă eliberarea se produce doar dacă pasărea migratoare se OPREŞTE din această navetă, devenind o BAS-SARABHA.
Acesta este şi sensul episodului prezentat în vede şi purane unde încarnarea lui Shiva ca Sarabeswara se opune lui Vishnu, episod unde iarăşi termenul ,,a opri ’’ este din nou unul cheie.Sarabeswara nu îl anihilează pe Nara-Simha ci doar îl opreşte din mânia distructivă, silindu-l să conştientizeze actiunea sa greşită.
Cerbul trebuie doar capturat nu ucis, pentru că eliberarea se produce pentru cel ce continuă să rămâna în corp, este starea de jivan-mukta, un stadiu pe care-l dobândesc doar marile spirite ale umanităţii, regi şi zei în acelaşi timp.
Capturarea unui Sarabha, în opinia lui M. Eliade,care analizează legendele hinduse cu acest subiect este un rit ce permite ascensiunea unui conducător de la condiţia de raja la rangul de Suveran Suprem.
Revenim, prin urmare în punctul din care am plecat la începutul acestor rânduri-Dacia ca centru de comanda universală ,acea Dacie Hiperboreana pe care au arătat-o în scrierile lor N.Densuşianu şi V.Lovinescu.Pe (http://v.lovinescu.pe/) cale de consecinţă dacii au avut un ritual al capturării cerbului-pasăre Sarabha pentru că numai prin acest ritual centrul putea avea un monarh universal, un ritual care-l transforma pe voevodul local în Împăratul lumii.
Sunt trei elemente importante care ne dau dreptul să afirmăm că geţii au dispus de un ritual al capturării unui Sarabha :
a.Existenţa unui teritoriu numit Basarabia aflat în preajma vărsării Dunării.
b. existenţa cerbului-pasăre Sarabha ca reprezentare pe tezaurele getice din sec. 4 î.H.
c.legenda elină a capturării de către Herakles a căprioarei zeiţei Arthemis, o legendă prehomerică când cultele protogetice şi cele eline devin indistincte şi se contopesc în ceea ce numim civilizaţia pelasgică.
Legenda amintită povesteşte că zeiţa Arthemis se mîniase pe muritori pentru că nu-i mai aducea suficiente jertfe în temple şi ca urmare trimese căprioara cu coarne de aur şi picioare de bronz să facă pagube în livezi şi pe ogoare.Din ordinul lui Euristeu, Herakles plecă să o prindă.Vânătoarea animalului sacru dură un an încheiat, timp în care căprioara alergă până la izvoarele Istrului, in nordul îndepărtat, după care, făcând un salt, a ţâşnit din nou în alergare, pornind spre miazăzi.
În unele scrieri se face trimitere la incercările căprioarei de a scăpa de sub urmărire la hiperborei.În cele din urmă, Herakles, cu o săgeată bine ţintită într-unul din picioare o imobiliză şi o captură vie.
Nu se poate să nu se observe cum pe fondul ieşirii din metosomatoză în cele trei culturi getică, hindusă şi elină funcţioneaza acelaşi mecanism de gândire religioasă, ceea ce face şi mai credibilă teza existenţei unor centre de comandă universale.Mânia zeiţei Arthemis din această legendă este aceeaşi cu mânia lui Vishnu care l-a determinat pe Shiva să se încarneze ca Sarabheswara.Sub aspect mistic cerbul Sarabha getic cel din toreutică joacă acelaşi rol ca şi încarnarea lui Shiva ca Sarabha , pentru că şi el se opune aspectului vishnuit sugerat prin tripticul pasăre-iepure-peşte din tezaurele getice descoperite pe teritoriul Romaniei şi Bulgariei.Cu menţiunea că Sarabha getic nu arată nici o urma de mânie precum Shiva ori Arthemis, el este blând, este hiperboreic.Culturile diferă în amănunte, fondul rămâne acelaşi.Iată de ce afirmăm că şi geţii au avut un ritual al capturării lui Sarabha, care ar putea fi reconstituit apelînd la izvoarele hinduse şi eline,amintite pâna acum.
Într-o astfel de reconstituire unde îşi are locul pe harta getică teritoriul capturării lui Sarabha sau opririi lui din alergare, numită de cei vechi , după cum am arătat mai sus BAS-SARABHA ?
Conţinutul muncii lui Herakles prevede că urmărirea cervideului a avut loc în două părţi distincte.Într-o primă parte căprioara a alergat în amonte până la izvoarele Istrului, în partea a doua schimbându-şi direcţia de alergare la vale, ceea ce din motive de logică a simetriei trebuie să deducem că a fost capturată aproape de vărsarea Dunării în mare.Această deducţie este întărită de legenda lui Tezeu despre care se spune că, urmându-l pe Herakles a sosit şi el cu vânători iscusiţi să prindă o cerboaică de aur care,zice-se, păzea gurile Dunării.Mai ştim amănuntul că animalul sacru, urmărit de Herakles a căutat scăpare la hiperborei, ori hiperboreii s-au aflat numai în nordul Dunării.
Prin urmare oprirea din alergare, ori capturarea lui Sarabha trebuie să fi avut loc într-o zonă situată geografic între Prut şi Nistru şi la nord de Dunăre.Dacă ne uităm pe hartă acest teritoriu coincide cu Basarabia Veche.
Prin urmare nu cucerirea la 1350 a provinciei de către Alexandru Basarabă a dat numele
de Basarabia, la data respectivă Basarabia exista de mii de ani
Cînd afirmăm acest lucru avem în vedere elementele expuse pâna acum şi care se cumuleaza
a existat un templu getic vishnuit al apei şi al cerbului continuat pâna în zilele noastre de mînăstirea Căpriana
a existat la geţi o mistică a cerbului Sarabha ce a ajuns pînă la noi sub forma unor desene ale tezaurelor datînd din sec 4 î.H.
în cadrul societăţii getice casta Sarabi- Terei cumula regii şi preoţii,un adevăr lăsat scris de Iordanes în Getica
mitologiile antice au utilizat simbolul apei curgătoare şi reînnoirea periodică a coarnelor de cerb pentru a desemna cercul de suferinţă umană viaţă-moarte-renaştere
lingvistic, fie ca vorbim de apa curgătoare-SAR, ori de cerbul Sarabha, verbul a opri se traduce prin particular BAS, ceea ce ne conduce la formaţiunea Bas-sar sau dupa caz la Bas-Sarabha
a existat în mitologiile getică, elina şi hindusă un scenariu al capturării unui cervideu miraculos ca o condiţie a obţinerii rangului de Rege al Lumii , el fiind la elini căprioara arthemida iar la geţi şi hinduşi cerbul Sarabha.
Herakles ca şi Tezeu ce i-a călcat pe urme, au prins acest cervideu în zona de deltă a Dunării
Toate acestea , ca şi altele asupra cărora spaţiul nu ne permite să zăbovim,au existat aşa cum Basarabia a existat înainte de Homer.

Note bibliografice
1.Vasile Lovinescu-Dacia Hiperboreană, Ed.R osmarin, pg.71-95 şi celelalte
2.Mitropolitul Nestor Vornicescu-Căpriana-o ctitorie voevodală,revista Magazin istoric
3.Mircea Eliade-De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed.Stiin. şi Encicl.,1990,pg.136-165
4.Gheorghe Şeitan, Legenda dacică a lui Basarabă, Buletin de cultură istorică Tafrali, Tulcea, nr.1-2, 2004
5..Dănila Incze-Dicţionar sanscrit-romîn,Ed.Universităţii Bucureşti,1995, pg.162
6..Petre Ispirescu-Legende sau basmele românilor,Ed.Cartea Românească,1988,vol.1, pg.549
7.Filozofia indiană în texte, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pg. 146
8.Miron Scorobete,Dacia edenica,pg.168
GH. ŞEITAN

Micu Gabriel Doru
27-02-2010, 01:23
Basarabia înainte de Homer

În vremuri foarte îndepărtate a existat în Dacia un centru de comandă universal, condus de către un rege al regilor, amănunt care astăzi nu se mai ştie,


Mai, am vazut ca te preocupa vremurile indepartate (si la fel ma preocupa si pe mine), asa ca as avea si eu doua intrebari si sper sa nu fie cu suparare...
Prima ar fi legata de cultura vitei de vie. Oare o fi adevarat ca Burebista a interzis cultura acesteia? Hmm, de-o fi astfel cred ca stramosii nostri o cam trageau tare pe goarna, adica starea asta de fapt devenise deja o problema nationala, nu-i asa?:ipb_biggrin:
A doua e legata de practicarea sacrificiilor umane. Oare sa fie adevarat ce ne spunea Herodot? Brrr, nici nu vreau sa ma gandesc...Bine ca nu mai traiesc in vremurile alea:ipb_bigsmile:.

mihapred
27-02-2010, 01:39
Mai, am vazut ca te preocupa vremurile indepartate (si la fel ma preocupa si pe mine), asa ca as avea si eu doua intrebari si sper sa nu fie cu suparare...
Prima ar fi legata de cultura vitei de vie. Oare o fi adevarat ca Burebista a interzis cultura acesteia? Hmm, de-o fi astfel cred ca stramosii nostri o cam trageau tare pe goarna, adica starea asta de fapt devenise deja o problema nationala, nu-i asa?:ipb_biggrin:
A doua e legata de practicarea sacrificiilor umane. Oare sa fie adevarat ce ne spunea Herodot? Brrr, nici nu vreau sa ma gandesc...Bine ca nu mai traiesc in vremurile alea:ipb_bigsmile:.

De ce, crezi că ai fi fost ales sol/ambasador pentru împărăția lui Zamolxis?

Micu Gabriel Doru
27-02-2010, 01:46
De ce, crezi că ai fi fost ales sol/ambasador pentru împărăția lui Zamolxis?

De ce...ce anume? Fii un piculet mai explicita. Ce legatura au problemele pe care le-am ridicat eu cu intrebarea ta criptica?:ipb_biggrin:

mihapred
27-02-2010, 09:02
Never mind ... a fost o simplă glumă!
Dacă nu știai și nici nu ai citit ce s-a postat pe acest topic, dacii, se spune, ”trimiteau” din când în când - mai ales înaintea unor bătălii - pe unul dintre cei mai vrednici dintre ei în împărăția lui Zamolxis (zeul lor suprem) pentru a-i ajuta să-și atingă scopul. Aceasta era rațiunea jertfelor umane. Dacii mureau bucurându-se (râzând și strângând în pumn puțin din țărâna Daciei) pentru că ei credeau vor ajunge lângă cel pe care îl divinizau.

Micu Gabriel Doru
27-02-2010, 12:33
Asta stiam, pentru ca lucrul e mentionat de Herodot in Istoriile sale.
Si da, am inteles gluma. Viteaz cum sunt, cu siguranta ca m-ar fi trimis aia la Zamolxis (via varful sulitelor:ipb_bigsmile:), ceea ce evident ca nu prea mi-ar fi convenit.
Problema e ca oricum am ambala o astfel de istorioara - si ma refer la cea cu aruncatul in sulite - in masura in care ea ar fi adevarata tot sacrificiu uman se numeste.

diamantul alb
27-02-2010, 18:00
Mai, am vazut ca te preocupa vremurile indepartate (si la fel ma preocupa si pe mine), asa ca as avea si eu doua intrebari si sper sa nu fie cu suparare...
Prima ar fi legata de cultura vitei de vie. Oare o fi adevarat ca Burebista a interzis cultura acesteia? Hmm, de-o fi astfel cred ca stramosii nostri o cam trageau tare pe goarna, adica starea asta de fapt devenise deja o problema nationala, nu-i asa?
A doua e legata de practicarea sacrificiilor umane. Oare sa fie adevarat ce ne spunea Herodot? Brrr, nici nu vreau sa ma gandesc...Bine ca nu mai traiesc in vremurile alea:ipb_bigsmile:.

Gabriel
Parerea mea in legatura cu acest subiect este urmatoarea;
-Daca NE uitam in urma la perioada istorica respectiva,adica acu vreo 2000 de ani,primau alte interese,de supravietuire,si Burebista a trebuit sa dea dovada de un spirit practic deosebit;sigur ca a dispus sa se arda viile ,stiut fiind faptul ca cei care sunt beti (nu neaparat doar cu alcool...drogati etc) nu sunt buni de nimic,cum sa lasi vinul rosu si femeile?!,ca sa te duci la moarte sigura ca asa aveau chef unii si altii.Si atunci a trebuit sa le arda,ca sa poata sa ii puna sa lupte,sa aibe mintea clara si bratul tare!
-Burebista a fost un om extrem de PRACTIC si de ancorat in real,in situatia ,,cetatii,,!A fost un bun conducator!

-Arucarea in sultite se practica in scopuri divinatorii.Asta tinea de misterele sacre ale Dacilor,semnele erau interpretate de marele preot-mag!
Si in functie de aceste raspunsuri primite regele lua anumite masuri;politice,administrative etc.Ceea ce se facea dupa asta,petrecerea data pentru vulg nu avea nici o legatura cu ceea ce hotarau inteleptii,poporului i se dadea,,paine si circ,,!
-Si tocmai ca nu era pentru popor ,,impartasirea acestor mistere,, nu aveau interesul sa fie cunoscute(scrise,desenate,incrustate etc) se transmiteau ORAL doar unor alesii,si ca orice este deosebit in istorie ,la un moment dat se pierde,aceste informatii s-au pierdut in mare parte,ramanand doar inscrisuri despre viata simpla!
Deci.....!!!!!

Micu Gabriel Doru
27-02-2010, 21:31
Gabriel
Parerea mea in legatura cu acest subiect este urmatoarea;
-Daca NE uitam in urma la perioada istorica respectiva,adica acu vreo 2000 de ani,primau alte interese,de supravietuire,si Burebista a trebuit sa dea dovada de un spirit practic deosebit;sigur ca a dispus sa se arda viile ,stiut fiind faptul ca cei care sunt beti (nu neaparat doar cu alcool...drogati etc) nu sunt buni de nimic,cum sa lasi vinul rosu si femeile?!,ca sa te duci la moarte sigura ca asa aveau chef unii si altii.Si atunci a trebuit sa le arda,ca sa poata sa ii puna sa lupte,sa aibe mintea clara si bratul tare!
-Burebista a fost un om extrem de PRACTIC si de ancorat in real,in situatia ,,cetatii,,!A fost un bun conducator!

-Arucarea in sultite se practica in scopuri divinatorii.Asta tinea de misterele sacre ale Dacilor,semnele erau interpretate de marele preot-mag!
Si in functie de aceste raspunsuri primite regele lua anumite masuri;politice,administrative etc.Ceea ce se facea dupa asta,petrecerea data pentru vulg nu avea nici o legatura cu ceea ce hotarau inteleptii,poporului i se dadea,,paine si circ,,!
-Si tocmai ca nu era pentru popor ,,impartasirea acestor mistere,, nu aveau interesul sa fie cunoscute(scrise,desenate,incrustate etc) se transmiteau ORAL doar unor alesii,si ca orice este deosebit in istorie ,la un moment dat se pierde,aceste informatii s-au pierdut in mare parte,ramanand doar inscrisuri despre viata simpla!
Deci.....!!!!!

Hello, diamantiţo!
De-acord cu tine in ceea ce priveste explicatia cu vinul si pozitia lui Burebista vizavi de aceasta situatie:ipb_biggrin:. Si da, Burebista nu numai ca a fost un conducator bun, ci unul deosebit! Se pare ca era si-un politician de forta.
Acum, in legatura cu practicarea sacrificiilor umane, aici am o alta parere...
Vrei sa-ti zic ce cred eu?
Ei, bine, in primul rand nu sunt convins de veridicitatea marturiei lui Herodot. Si asta nu ca Herodot ar fi fost rau intentionat sau partinitor. Nu asta. Insa nu de multe ori cronicile din vechime aveau o incarcatura "fantastica", sa zic asa, adica se realizau pe baza unor marturii de-a unor calatori insuficient verificate, impanate deseori de supranatural sau distorsionate de modul in care acei calatori percepreau realitatea la care participau.
In al doilea rand, presupunand ca autentica marturia lui Herodot, problema, cel putin pentru mine, se pune altfel. Eu cred ca sacrificiile umane, oricand sunt semnalate in istorie, intr-o anumita traditie culturala sau spirituala (adica, fie la maiaşi fie la daci etc.), inseamna un indiciu clar ca avem de-a face mai degraba cu o perioada de decadenta spirituala sau de pervertire a acelei culturi, daca pot sa ma exprim astfel. In opinia mea nimic nu justifica un astfel de obicei. Deci daca intr-adevar informatiile de la Herodot sunt veridice, atunci insemna ca acesta era cazul cu societatea dacica din acea vreme. Adica e posibil ca pe vremea aia sa fi avut de-a face mai degraba cu o perioada de decadere a spiritualitatii dacice, concretizata in cele din urma prin caderea sub tavalugul roman.
Desi poate unii nu ar fi de acord cu acest punct de vedere, dupa mine coroborarea sacrificiilor cu interzicerea culturii vitei de vie (atentie, inseamna ca treaba cu bautura deja ajunsese o mare problema!) si cu desele "tradari" mentionate in ultimele doua razboaie daco-romane (totdeauna m-am intrebat cum naiba au fost romanii in stare sa patrunda pana in inima Sarmisegetuzei!...), ar fi un indiciu elocvent in acest sens.
Insa astea sunt doar niste consideratii personale, ca, deh, fiecare incercam sa ne explicam ce e si cum:smile:.

Ah, si sa nu uit sa specific faptul ca ale mele consideratii au fost influentate si de cartea lui N. Densusianu, Dacia Preistorica, pe care cred ca ar cam trebui s-o citeasca oricine.

diamantul alb
27-02-2010, 22:04
Gabriel
Da tradatorii au fost de cand lumea,nu degeaba avem noi expresia de ,,bicisnic,, adica de om de nimic,ala care i-a tradat avea un nume asa,nu mai imi amintsc exact!Avand in considerare miza,,tezaurul dac,aurul,argintul,,cu puritate ,concentrare, mare si la cat au carat de la noi nici nu ma mir ca erau si tradatori!
-Sa nu uitam ca intre oamenii intotdeauna cea mai mare ,,hidra,, a fost URA ,nu iubirea,invidia etc..pe ce are altul mai bun!

Bloodraven
01-03-2010, 14:08
Am citit cartea si nu mi se pare o idee prea stralucita...in primul rand sunt foarte multe pasaje care se contrazic intre ele in carte...ma scuzati , dar ce scrie acolo nu are niciun sambure de adevar...nu exista maretie in poporul asta...nu mai incercati sa gasiti in trecut ceva glorios cand noi suntem ce suntem in ziua de astazi...daca ce scria in carte era adevarat, atunci dacii ar fi trebuit sa aiba o societate la fel de dezvoltata ca cea a romanilor, ceea ce nu au avut, nici pe departe...
Eu nu inteleg ura asta a tuturor pentru romani...oamenilor, vreti sa fiti niste loseri?sa fiti urmasii unui barbar nespalat? Eu zic ca mai bine suntem urmasii gloriei Romei decat urmasii dacilor care mai treceau Dunarea din cand in cand sa mai fure de la vecinii lor mai instariti si mai civilizati...romanii...
Atata timp cat oamenii o sa se considere urmasii lui Decebal, societatea noastra o sa ramana la fel cum este in ziua de astazi...intotdeauna o sa fim urmasii invinsului...
Trezirea...hai sa fim invingatori...nu e nimic glorios sau respectabil in a fi urmasul lui Decebal...hai sa avem o mentalitate de invingatori si sa avem niste stramosi invingatori...

Dar daca tot suntem in zona asta a ideilor conform carora in spatiul asta s-au intamplat atat de multe, am si eu una.
E cunoscut faptul ca acum aproximativ 10000 de ani Marea Neagra era un lac aflat sub nivelul marii si a devenit o mare cand stramtoarea Bosfor s-a rupt din cauza nivelului crescut al apelor si a inundat lacul transformandu-l in ce este astazi.Se mai cunoaste ca pe malurile lacului traiau si oameni.Atunci(cu toate ca e o distanta prea mare in timp pentu a tine minte cineva un asemenea cataclism, exista posibilitatea ca el sa fi fost transmis mai departe sub forma de legenda si sa fi ajuns in Grecia Antica), nu e posibil ca lumea sa caute Atlantida cam departe de Grecia (am vazut la TV ca o cauta si prin America Latina), cand ar trebui sa o caute mult mai aproape...e posibil ca acea civilizatie sa se afle chiar la picioarele noastre si nimeni sa nu realizeze acest lucru...dar poate ma insel...

mariusTut
02-03-2010, 10:10
Mesajele off topic au fost mutate aici (http://forum.ush.ro/showthread.php?t=9112).

mariusTut
02-03-2010, 11:19
Am citit cartea si nu mi se pare o idee prea stralucita...in primul rand sunt foarte multe pasaje care se contrazic intre ele in carte...ma scuzati , dar ce scrie acolo nu are niciun sambure de adevar...nu exista maretie in poporul asta...nu mai incercati sa gasiti in trecut ceva glorios cand noi suntem ce suntem in ziua de astazi...daca ce scria in carte era adevarat, atunci dacii ar fi trebuit sa aiba o societate la fel de dezvoltata ca cea a romanilor, ceea ce nu au avut, nici pe departe...
Eu nu inteleg ura asta a tuturor pentru romani...oamenilor, vreti sa fiti niste loseri?sa fiti urmasii unui barbar nespalat? Eu zic ca mai bine suntem urmasii gloriei Romei decat urmasii dacilor care mai treceau Dunarea din cand in cand sa mai fure de la vecinii lor mai instariti si mai civilizati...romanii...
Atata timp cat oamenii o sa se considere urmasii lui Decebal, societatea noastra o sa ramana la fel cum este in ziua de astazi...intotdeauna o sa fim urmasii invinsului...
Trezirea...hai sa fim invingatori...nu e nimic glorios sau respectabil in a fi urmasul lui Decebal...hai sa avem o mentalitate de invingatori si sa avem niste stramosi invingatori...

Dar daca tot suntem in zona asta a ideilor conform carora in spatiul asta s-au intamplat atat de multe, am si eu una.
E cunoscut faptul ca acum aproximativ 10000 de ani Marea Neagra era un lac aflat sub nivelul marii si a devenit o mare cand stramtoarea Bosfor s-a rupt din cauza nivelului crescut al apelor si a inundat lacul transformandu-l in ce este astazi.Se mai cunoaste ca pe malurile lacului traiau si oameni.Atunci(cu toate ca e o distanta prea mare in timp pentu a tine minte cineva un asemenea cataclism, exista posibilitatea ca el sa fi fost transmis mai departe sub forma de legenda si sa fi ajuns in Grecia Antica), nu e posibil ca lumea sa caute Atlantida cam departe de Grecia (am vazut la TV ca o cauta si prin America Latina), cand ar trebui sa o caute mult mai aproape...e posibil ca acea civilizatie sa se afle chiar la picioarele noastre si nimeni sa nu realizeze acest lucru...dar poate ma insel...Domnule Bloodraven, bine ati venit pe forum (stiu ca aveti un an vechime, insa, avand in vedere ca e prima postare, va doresc la mai multe ) !
Eu zic ca, mai intai trebuiau lecturate si cele cateva pagini de mesaje si articole de pe acest topic.
Inteleg ca ati citit cartea , iar titlul topicului v-a facut sa treceti imediat la a contrazice, intr-un fel, afirmatia din titlul cartii cu acelasi nume.
Ori, targhetul topicului nu este doar de a promova o carte ci de a dezbate un subiect, pentru foarte multi - nou !
Asa se face ca afirmatiile dumneavoastra nu prea se leaga cu ceea ce s-a dezbatut aici. Aici nu e vorba doar de a stabili ai cui urmasi suntem ci si , mai ales DACA suntem urmasii Romei. Si argmente au venit si...zic eu, sunt solide inspre una din directii
E usor sa se afirme ca Decebal ar fi fost un barbar nespalat, insa.asa cum multe supozitii nu pot fi dovedite, doar ca fiind speculatii, si asta cu igiena personala a lui Decebal e o speculatie din partea cuiva (vorbesc in general, nu strict la persoana dumneavoastra) caruia asa ii sugereaza de exemplu barbatii purtatori de barba, ca fiind neingrijiti (deci nespalati !) daca nu se barbieresc zilnic !
De ce spun asta?
Pentru ca, daca ati fi pasionat de arheologie, ati citi cu surprindere ca arheologii au descoperit in zona Sarmisegetusei - pare-mi-se ...e posibil sa gresesc doar localizarea - sapand cu 4 metri mai jos decat apeductele romane, alte instalatii de canalizare mult mai performante si eficiente decat ale romanilor !
Mai stiti alti colonizatori pe teritoriile ocupate atunci de traci care sa-i fi civilizat pe acestia inaintea romanilor?!
Cat despre Marea Neagra si Atlantida, gasiti un articol postat de mine la pagina 9 (mesaje de cate 10 pe pagina) de pe acest topic; il gasiti apasand direct aici, pe : #83 (http://forum.ush.ro/showpost.php?p=979864&postcount=83)

Va asteptam, dupa ce lecturati ce s-a postat in urma, pentru noi dezateri pe tema topicului.

Micu Gabriel Doru
02-03-2010, 13:10
Am citit cartea si nu mi se pare o idee prea stralucita...in primul rand sunt foarte multe pasaje care se contrazic intre ele in carte...ma scuzati , dar ce scrie acolo nu are niciun sambure de adevar...nu exista maretie in poporul asta...nu mai incercati sa gasiti in trecut ceva glorios cand noi suntem ce suntem in ziua de astazi...daca ce scria in carte era adevarat, atunci dacii ar fi trebuit sa aiba o societate la fel de dezvoltata ca cea a romanilor, ceea ce nu au avut, nici pe departe...
Eu nu inteleg ura asta a tuturor pentru romani...oamenilor, vreti sa fiti niste loseri?sa fiti urmasii unui barbar nespalat? Eu zic ca mai bine suntem urmasii gloriei Romei decat urmasii dacilor care mai treceau Dunarea din cand in cand sa mai fure de la vecinii lor mai instariti si mai civilizati...romanii...
Atata timp cat oamenii o sa se considere urmasii lui Decebal, societatea noastra o sa ramana la fel cum este in ziua de astazi...intotdeauna o sa fim urmasii invinsului...
Trezirea...hai sa fim invingatori...nu e nimic glorios sau respectabil in a fi urmasul lui Decebal...hai sa avem o mentalitate de invingatori si sa avem niste stramosi invingatori...

Dar daca tot suntem in zona asta a ideilor conform carora in spatiul asta s-au intamplat atat de multe, am si eu una.
E cunoscut faptul ca acum aproximativ 10000 de ani Marea Neagra era un lac aflat sub nivelul marii si a devenit o mare cand stramtoarea Bosfor s-a rupt din cauza nivelului crescut al apelor si a inundat lacul transformandu-l in ce este astazi.Se mai cunoaste ca pe malurile lacului traiau si oameni.Atunci(cu toate ca e o distanta prea mare in timp pentu a tine minte cineva un asemenea cataclism, exista posibilitatea ca el sa fi fost transmis mai departe sub forma de legenda si sa fi ajuns in Grecia Antica), nu e posibil ca lumea sa caute Atlantida cam departe de Grecia (am vazut la TV ca o cauta si prin America Latina), cand ar trebui sa o caute mult mai aproape...e posibil ca acea civilizatie sa se afle chiar la picioarele noastre si nimeni sa nu realizeze acest lucru...dar poate ma insel...

Ai putea sa mentionezi, te rog, cateva idei si argumente din carte, care se contrazic intre ele si care nu au nici un sambure de adevar?
Hmm, nu cred ca aici e vorba de ura faţă de romani, ci, mai degraba, de un sentiment firesc de restituire.
Se stie ca teza latinitatii - promovata de Scoala Ardeleana - sustinea, in principiu, originea romana a poporului român, minimalizand totusi aportul elementului autohton geto-dacic la formarea limbii si la etnogeneza poporului român. Sunt bine cunoscute deja eforturile si implicit exagerarile Şcolii Ardelene cu privire la puritatea latina a limbii române. Privind retrospectiv la acea perioada, motivul principal al nasterii si promovarii acestei teorii era unul politic, indreptatit de conditiile specifice secolului al XIX-lea. Era vorba despre un fel de rezistenta la teoriile si ideologiile sustinute de vecinii din acea vreme, conform carora românii n-ar fi avut nici o treaba cu elementul latin (si nici chiar cu cel primar autohton), fiind o populatie barbara venita de aiurea si stabilita ulterior in teritoriu si care trebuia musai sa fie "civilitata". In speta, teoria latinitatii cu orice pret dorea comunicarea faptului ca românii n-aveau nevoie sa fie civilizati de asa-zisii reprezentanti ai civilizatiei latine din zona, poporul român fiind el insusi de origine latina.
Acum, teoria astalalta, sustinuta in cartea respectiva, cum ca noi nu suntem urmasii Romei, fara indoiala ca are si ea minusurile ei. De altfel acest lucru e asumat din start, cu onestitate, de autor la inceputul cartii: "Inainte de toate vreau sa fiu onest, declarandu-va ca o chezasie a tuturor ipotezelor pe care le voi desfasura in fata dumneavostra...nu exista".
Si eu sunt de parerea ca nu trebuie sa-i privim pe daci ca pe niste niste ingerasi, lucru pe care am incercat sa-l subliniez in cateva interventii anterioare, dar nici sa cadem in cealalta extrema, anume de a accepta fara nici un spirit critic o teorie discutabila (sa zicem, justificata intr-o anumita perioada) numai de dragul de a ne confectiona o asa-zisa "mentalitate de invingatori".
Deci problema nu este de a ne asuma noi o anumita istorie sau alta, si prin asta de a avea o mentalitate de luzeri sau invingatori, asa cum zici undeva mai sus, ci de a reconstitui si a ne asuma pur si simplu adevarul.
Sigur ca aici intervine rolul istoricilor, lingvistilor, arheologilor etc., de a face lumina in aceasta directie, insa pana atunci noi putem sa dezbatem, nu?:ipb_biggrin:

nicandra
04-03-2010, 15:44
Mai, am vazut ca te preocupa vremurile indepartate (si la fel ma preocupa si pe mine), asa ca as avea si eu doua intrebari si sper sa nu fie cu suparare...
Prima ar fi legata de cultura vitei de vie. Oare o fi adevarat ca Burebista a interzis cultura acesteia? Hmm, de-o fi astfel cred ca stramosii nostri o cam trageau tare pe goarna, adica starea asta de fapt devenise deja o problema nationala, nu-i asa?:ipb_biggrin:
A doua e legata de practicarea sacrificiilor umane. Oare sa fie adevarat ce ne spunea Herodot? Brrr, nici nu vreau sa ma gandesc...Bine ca nu mai traiesc in vremurile alea:ipb_bigsmile:.
...nu exista maretie in poporul asta...nu mai incercati sa gasiti in trecut ceva glorios cand noi suntem ce suntem in ziua de astazi...daca ce scria in carte era adevarat, atunci dacii ar fi trebuit sa aiba o societate la fel de dezvoltata ca cea a romanilor, ceea ce nu au avut, nici pe departe...
Eu nu inteleg ura asta a tuturor pentru romani...oamenilor, vreti sa fiti niste loseri?sa fiti urmasii unui barbar nespalat? Eu zic ca mai bine suntem urmasii gloriei Romei decat urmasii dacilor care mai treceau Dunarea din cand in cand sa mai fure de la vecinii lor mai instariti si mai civilizati...romanii...
...Micu Gabriel Doru
Nu-mi place să rămân datoare, aşa că poţi afla răspunsul lecturând următoarele ...măi!

Şi ...amicului Bloodraven -sincer , eu nu sunt mândră să fiu urmaşă a "civilizaţilor " romani .(timpul va arăta ai cui urmaşi suntem ;păcat că unii dintre noi nu vor mai apuca să afle adevărul!)

Originile unui spectacol controversat Exista si astazi numeroase dispute in randul istoricilor in ceea ce priveste aparitia pe scena istoriei a celebrelor lupte dintre gladiatori. In fapt, controversele sunt atat de vechi incat nici chiar romanii nu reusisera sa cada de acord asupra lor.

Cea mai veche mentiune cunoscuta a unor asemenea intreceri apare, surprinzator, nu la RomaGrecia, atunci cand Homer aminteste de luptele ritualice organizate de catre eroul mitologic Ahile la moartea lui Patrocle, in timpul Razboiului Troian. ci in Diferenta, insa, dintre clasicele inclestari din amfiteatrele romane si evenimentul pomenit de poetul antic este aceea ca moartea razboinicilor eleni fusese doar una simbolica. Totusi, putinele dovezi arheologice scoase la lumina pana in prezent, par sa demonstreze ca primele lupte pe viata si pe moarte intre mai multi competitori erau organizate in Grecia, cu ocazia funeraliilor unor persoane importante, cu mult inainte ca obiceiul sa ajunga in Peninsula Italica.

Este posibil ca primii colonisti eleni ajunsi pe tarmul Italiei sa fi adus odata cu ei si stravechiul obicei al sacrificiilor umane din timpul jocurilor funerare. Istoricul roman Titus Liviuspopulatia etrusca din Campania care, pentru a comemora victoria asupra samnitilor, organizeaza in anul 310 i.e.n., mentioneaza o astfel de practica la primele lupte de gladiatori cunoscute in istorie. De altfel, afirmatiile invatatului roman sunt sustinute si de frescele etrusce din secolul al IV-lea anterior erei noastre, in care apar perechi de razboinici ce se intrec in lupte organizate cu ocazia evenimentelor funebre.

In schimb, primele jocuri gladiatoriale de la Roma sunt sustinute in anul 246 i.e.n. la initiativa fratilor Marcus si Decimus Brutus, cei care, pentru a-si comemora tatal - Junius Brutus - cazut in Primul Razboi Punic, finanteaza o serie de lupte pana la moarte intre trei perechi de sclavi. Chiar daca evenimentul fusese unul de dimensiuni reduse si organizarea sa avusese loc in Forum Boarium (Piata de Vite), succesul pe care l-a avut la multime a fost unul pana la fastuoasele intreceri din arenele romane nu mai era decat un pas.
Gladiatorii In general, primii gladiatori folositi in cadrul spectacolelor erau sclavi, prizonieri de razboi sau condamnati la moarte care, odata cumparati de catre „ianista”(proprietarii scolilor de gladiatori) erau antrenati pentru a satisface dorintele multimii avide de astfel de intreceri.

Odata insa cu transformarea jocurilor funerare in evenimente la scara larga, costurile necesare unor asemenea spectacole deveneau, inevitabil, apanajul nobililor instariti care, de cele mai multe ori, incercau atragere simpatiei publice in scopul ascensiunii politice. Cu cat numarul celor care luptau in arena era mai mare si cu cat diversitatea jocurilor incanta mai mult, cu atat mai generos si atent la nevoile plebei parea cel care le organiza.

In ciuda conceptiilor preconcepute, existente astazi, numarul razboinicilor care mureau in timpul luptelor era extrem de scazut. In fapt, doar 10% dintre gladiatori isi gaseau sfarsitul in arena. Si asta pentru ca, de obicei, pretul platit pentru a vedea o lupta pe viata si pe moarte era de cel putin 100 de ori mai mare decat cel al unei competitii in care ambii combatanti scapau cu viata. Faptul ca, uneori, amfitrionul intrecerilor ceda vointei multimii si incuviinta ca un gladiator sa fie ucis, acest lucru trebuia privit ca un semn al generozitatii sale.

In realitate, gladiatorii erau antrenati sa nu isi aplice lovituri fatale desi, o parte importanta a procesului de pregatire o reprezenta aceea in care ei erau invatati sa isi accepte moartea cu demnitate. Nimic nu nemultumea mai mult spectatorii decat imaginea unui gladiator las, iar repercusiunile unei reprezentatii jalnice puteau fi dezastruoase pentru proprietarii scolilor de antrenament.

Chiar daca spectrul mortii plana permanent asupra lor iar umilintele indurate in timpul pregatirilor erau, de cele mai multe ori, inumane, multi dintre gladiatori duceau o viata cu mult peste standardele plebei romane. Acestia se bucurau de asistenta medicala, haine curate si trei mese consistente pe zi, mese ce erau menite sa le ofere surplusul de energie necesar antrenamentelor si luptelor dar si sa ii ajute la dobandirea straturilor suplimentare de grasime care impiedicau patrunderea armelor catre organele vitale. In plus, imaginea gladiatorului era asociata in lumea romana cu cea a barbatului extrem de potent. Deseori, femeile cu influenta plateau sume exorbitante pentru a petrece o noapte in compania razboinicului preferat. Nu putine sunt mentiunile istorice in care sotii de senatori sau de membri ai clasei cavalerilor isi paraseau sotii pentru a intretine relatii sexuale cu gladiatori, si asta in ciuda interdictiilor din legea romana prin care se stipula imperativ ca nicio o femeie de origine latina nu are dreptul de a avea relatii intime cu un sclav.De ce s-a prabusit Imperiul Roman?

Una din teorii spune ca degradarea agriculturii a cauzat declinul economic al Imperiului. Din pricina multor migratori, Imperiul a inceput sa se clatine. Orasele romane nu erau facute pentru populatii mari, iar insuficienta mancarii a putut fi una din cauzele inceperii declinului. Zone intregi au fost desertificate si multe animale au disparut. Sclavia si taxele prea mari au fost un alt motiv. Acestea au fortat fermierii sa renunte la agricultura si sa se mute in orase. Lipsa mancarii, a apei, aparitia unor boli, au fost picaturi ce au ajutat la caderea Imperiului Roman.
Inflatia si taxele prea mari au dus la inchiderea minelor, slabind si mai tare economia.
In urma unor analize a scheletilor umani descoperiti, s-a descoperit in oase substante otravitoare, inhalate probabil prin unele condimente foarte populare in Imperiu.
Adrian Goldsworthy, un istoric englez, sustine ca Imperiul Roman s-a sfarsit din pricina razboaielor civile frecvente si legiunile romane, pentru controlul Imperiului. Armata fiind slabita, si depinzand de o societate tot mai slabita, nu avea cum sa castige lupta cu numarul dusmanilor care era din ce in ce mai mare.
Autoritatea centrala fiind slabita din pricina razboaielor civile tot mai dese, problemele sociale si economice, au dus la o incapacitate politica de a mentine controlul.
Joseph Tainter, in cartea sa “The Collapse of Complex Societies”, spune ca agricultura s-a degradat, in timp ce populatia a crescut. Romanii in schimb au incercat sa rezolve aceasta problema cucerind noi teritorii. Ca o consecinta a cresterii Imperiului, si cheltuielile au crescut.
Dovezile din scheletii descoperiti arata ca oamenii au fost sub-nutriti, iar conditiile tot mai degradante au dus pana la urma caderii acestei societati.
Conditiile foarte precare in care traiau oamenii au dat nastere la aparitia unor boli si epidemii. William McNeil, in urma unor studii, spune ca intre anii 165 si pana in secolul III populatia Imperiului de Vest s-a injumatatit.
O alta teorie spune ca si crestinismul a avut un rol in declinul Romei, facand populatia mai putin interesata de sloganul “aici si acum” asteptand in schimb rasplata in ceruri.
Istoricul Vegetius spune ca declinul Imperiului a survenit din pricina mercenarilor germani infiltrati la comanda legiunilor romane. “Germanizarea” ca un rezultat a diluarii culturii, loialitatea catre comandantii Romani si nu catre guvernul Roman, a dus probabil la sfarsitul acestui Imperiu.
Vergetius sustine ca nu prabusirea economiei si industriei a dus la prabusirea Romei, ci a declinului agriculturii si a pamantului care nu mai era cultivat, deseori din pricina invaziilor barbare.
Imperiul fiind macinat de numeroase pericole, atacuri externe; rascoale din peninsula si din provinciile Galia, Egipt, Africa; nesiguranta drumurilor fapt ce pagubea economia; luptele pentru tron, in care adesea erau implicate si legiunile au dus intr-un final la sfarsitul unui imperiu cu o istorie sangeroasa, plina de cuceriri si razboaie.
Sfarsitul Imperiului Roman de Apus a marcat sfarsitul unei ere, si inceperea uneia noi, Evul Mediu.Ai dreptate Micu Gabriel Doru...Bine ca nu mai traiesc in vremurile alea:ipb_bigsmile:

Emil Cioran spunea ca “a fost nevoie ca barbarii sa distruga Imperiul roman pentru ca Europa sa se poata naste.”

Micu Gabriel Doru
04-03-2010, 17:00
Buna, Andra!
Nu ma supar, sa stii... Poti sa-mi spui "mai" sau cum vrei tu, ca nu consider ca mi-a cazut rangu'.:ipb_biggrin:
Cu privire la aflarea raspunsurilor, imi pare rau insa n-am aflat nika in acest sens. Textele propuse de tine scot doar in evidenta tarele unei societati (in speta, cea romana), care era departe de a fi perfecta. Eu nu am ridicat in slavi societatea romana din acea vreme, ci te intrebasem cu totul altceva...

mihapred
04-03-2010, 20:31
În ultimele zile am citit tot ce s-a scris pe acest subforum fără să mă pot hotărî să intervin.
Au fost schimburi de cuvinte determinate de orgolii, soldate cu ”plecări intempestive”, cu supărări mai mult sau mai puțin trecătoare, cu intervenții iritante pentru cei care au muncit pe acest forum de câțiva ani, cu răspunsuri ironice ori împăciuitoare... etc.
Îndrăznesc să-mi pun o întrebare: la ce folosesc toate acestea?
Oare nu putem înțelege că sunt oameni buni, valoroși, care au păreri contrare convingerilor noastre? Oare de ce trebuie să fim neapărat mândri (sau nu) că ne tragem din daci sau din romani, ori și din daci și din romani?
Oameni buni, eu cred că e bine să încercăm să ne deslușim istoria și să o acceptăm ca atare. Speram că acel curent patriotard indus de comunism a apus de mult! Dacă ne iubim originea și țara, ei bine, le iubim necondiționat! Fiecare popor a avut perioade de ”înălțări” și de ”coborâri”. Priviți istoria nemților: cât de ample sunt atât ”înălțările”, cât și ”coborârile” lor! Oare de ce se respectă pe ei înșiși și sunt respectați? Răspunsul e simplu: își acceptă istoria cu bune și cu mai puțin bune. Ba mai mult, azi au renăscut și sunt preocupați mai ales de bunăstarea lor viitoare.
Atunci noi de ce să credem că am fi looseri dacă ne-am trage doar din daci? Și de ce i-am urî pe romani fiindcă ne-au luat o grămadă din aurul Daciei? De ce ne-am crede superiori dacă civilizatia dacică ar fi mai veche decât cea romană? În Uniunea Europeană am fost acceptați și depinde numai de noi - cei care trăim azi aici - cât de respectați vom fi de acum înainte.
Mi se pare că, pe acest forum, numai o discuție civilizată, bazată pe argumente istorice, ar fi mult mai constructivă. Ironiile ori excesul patriotic fac mai mult rău decât bine. Eu cred că simpla vizitare a acestui topic dovedește că majoritatea noastră are sentimente pozitive față de România. Ce dorim să facem? Să impunem o idee sau să o discutăm? Să facem un clasament prin care să-i desemnăm pe patrioții-șefi? (Din păcate întrebarea mea sună ironic, dar intenția mea e aceea de a face apel la luciditatea voastră și la respectul pe care ni-l datorăm reciproc în orice dispută.)
Nu uitați: acest forum e casa noastră!
Dacă vi se pare că acest mesaj este off-topic, mutați-l, dar eu am simțit nevoia să îl scriu pentru a nu ne mai risipi.

mariusTut
05-03-2010, 00:44
În ultimele zile am citit tot ce s-a scris pe acest subforum fără să mă pot hotărî să intervin.
Au fost schimburi de cuvinte determinate de orgolii, soldate cu ”plecări intempestive”, cu supărări mai mult sau mai puțin trecătoare, cu intervenții iritante pentru cei care au muncit pe acest forum de câțiva ani, cu răspunsuri ironice ori împăciuitoare... etc.
Îndrăznesc să-mi pun o întrebare: la ce folosesc toate acestea?
Oare nu putem înțelege că sunt oameni buni, valoroși, care au păreri contrare convingerilor noastre? Oare de ce trebuie să fim neapărat mândri (sau nu) că ne tragem din daci sau din romani, ori și din daci și din romani?
Oameni buni, eu cred că e bine să încercăm să ne deslușim istoria și să o acceptăm ca atare. Speram că acel curent patriotard indus de comunism a apus de mult! Dacă ne iubim originea și țara, ei bine, le iubim necondiționat! Fiecare popor a avut perioade de ”înălțări” și de ”coborâri”. Priviți istoria nemților: cât de ample sunt atât ”înălțările”, cât și ”coborârile” lor! Oare de ce se respectă pe ei înșiși și sunt respectați? Răspunsul e simplu: își acceptă istoria cu bune și cu mai puțin bune. Ba mai mult, azi au renăscut și sunt preocupați mai ales de bunăstarea lor viitoare.
Atunci noi de ce să credem că am fi looseri dacă ne-am trage doar din daci? Și de ce i-am urî pe romani fiindcă ne-au luat o grămadă din aurul Daciei? De ce ne-am crede superiori dacă civilizatia dacică ar fi mai veche decât cea romană? În Uniunea Europeană am fost acceptați și depinde numai de noi - cei care trăim azi aici - cât de respectați vom fi de acum înainte.
Mi se pare că, pe acest forum, numai o discuție civilizată, bazată pe argumente istorice, ar fi mult mai constructivă. Ironiile ori excesul patriotic fac mai mult rău decât bine. Eu cred că simpla vizitare a acestui topic dovedește că majoritatea noastră are sentimente pozitive față de România. Ce dorim să facem? Să impunem o idee sau să o discutăm? Să facem un clasament prin care să-i desemnăm pe patrioții-șefi? (Din păcate întrebarea mea sună ironic, dar intenția mea e aceea de a face apel la luciditatea voastră și la respectul pe care ni-l datorăm reciproc în orice dispută.)
Nu uitați: acest forum e casa noastră!
Dacă vi se pare că acest mesaj este off-topic, mutați-l, dar eu am simțit nevoia să îl scriu pentru a nu ne mai risipi.:ipb_good:totul in regula !

arhanghel
06-03-2010, 22:43
Poporul de împăraţi din ţara nimănui!

Astazi, popoarele care au daruit lumii marile civilizatii, ori au disparut (sumerienii, persii, vechii egipteni, incasii, etc .) ori, comparativ cu gloria trecuta, vegeteaza (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.) Noi, cei nascuti din ciocnirea a doua civilizatii care au modelat fata Lumii Vechi, traco-daca si romană, nu am avut inca momentul nostru de stralucire. Ba parca, cel putin teritorial, traim intr-un regres continuu!
Suntem un popor „nascut batran", sau „neterminat", spun unii, „popor vegetal", proclama altii! „Strainii sunt de vina" si faptul ca ne-am nascut „in calea rautatilor", proclamam noi! Sau „greaua mostenire a trecutului" sustine fiecare generatie, lamentandu-se ca „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vremi" si refuzand sa priceapa ca omul nu poate fi „sub vremi", ci tot sub oameni, sub alti oameni care au avut taria sa-si supuna vremurile! Si niciodata nu ne-am pus intrebarea de bun simt. „Dar noi, noi chiar nu avem nici o vina"? Strainii ne resping pentru ca au ceva cu noi, sau pentru ca nu pot sa ne inteleaga? Dar noi, noi ii intelegem, oare? Am facut ceva concret sa-i intelegem si sa ne facem intelesi? Ii vorbim strainului, adesea copilul sau chiar nepotul nostru, la scara Istoriei, in limba lui si pe coordonatele mentalului lui, sau in limba noastra si pe coordonatele gandirii noastre intortocheate, de ghiuj batran si sfatos chiar si cand cere? Se impaca vreunul dintre noi cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei si nu un Napoleon genial in toate, gata sa gaseasca solutii si sa dea sfaturi oricui, la orice, oricand si in oricare imprejurare? Se simte vreunul dintre noi in stare sa si primeasca lectii, nu numai sa dea? Vrem cu adevarat sa invatam despre si de la altii si sa-i invatam, la randul nostru, cate ceva, despre noi? Stim si daca stim, recunoastem oare cine suntem cu adevarat? De ce?
Ne tragem seva, ca popor statornic, in aceasta parte a Lumii Vechi, dintr-o „semintie" care era, pentru antici, „cea mai numeroasa" dupa aceea „a inzilor". O semintie care, considera Herodot cu doua milenii si jumatate in urma, ar fi putut fi „de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului"! Ar fi putut fi, dar nu a fost! De ce? Nu numai ca inaintasii nostri nu au durat un imperiu care sa supuna lumea, dar si-au pierdut treptat bastina!
Spatiul nord tracic, spatiu al etnogenezei românesti, cuprins intre Dunarea de Mijloc si Adriatica, Nipru si Marea Neagra, Carpatii Padurosi si Albania, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok - Jirecek - Philippide) a explodat in puzderie de „insule" gravitand, de jur imprejurul „continentului nord-dunarean" (Adolf Armbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit România Mare. Si „erodarea" a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul si Debretinul, Timocul si Vestul Banatului in 1920, Moldova de Est si de Nord, cu Tara Hertei, in 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot in 1940, dupa fosta „Vlahie care este Tara lui Asan", Insula Serpilor in 1948.
De ce, daca vitejia nu ne-a contestat-o niciodată nimeni? Si nici dreapta judecata! De ce, daca inaintasii noştri au fost „cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci" (Herodot)?
In Evul Mediu romanesc nici un proiect de cruciada nu ne-a ocolit, imparatul latin de Constantinopol Henri de Hainaut (1206-1216) fiind incredintat ca românii erau „oamenii. cei mai temuti si cei mai tari ai intregului Imperiu, ba chiar ai pamantului"! Si nici-un papa, rege ori imparat catolic n-a imaginat o cruciada anti-otomana fara "Magna Valahia" (Marea Tara a Romanilor, Mapamondul Borgian, sec. XV) sau „blocul dacic" (1595 Barton, agent englez la Poarta). De ce, daca s-a temut insusi Soliman (Magnificul, dupa Anton Verancsics) sa ne atace in 1526 cand a desfiintat Ungaria, sau in 1529 cand a indraznit sa asedieze Viena, de ce, cand in fata Plevnei, in 1877 rusii ne-au cerut disperati ajutor, de ce, cand in prima conflagratie mondiala, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „in fata poporului roman imi scot respectuos palaria", am pierdut treptat aproape totul? De ce am castigat batalii dupa batalii dar am pierdut de fiecare data, razboiul? De ce vitejii traco-daci si-au pierdut rand pe rand pamanturile in fata legiunilor Romei, intre 146 i.e.n. si 106 e.n.? De ce, daca erau „superiori aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii" (Cassius Dio) si-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri, traditii, intr-un cuvant cultura, capotand in fata civilizatiei romane? Si daca tot si-au impletit destinul cu al semintiilor mediteraneene, de limba si cultura latina, venite in Dacii „ex toto orbe Romano" (Eutropius), de ce poporul rezultat din impletire n-a mostenit de la romani tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei si „supunerii fata de porunci" (Strabon) care, racordate calitatilor lor nationale, aceleasi ca si ale romanilor, i-ar fi facut stapanii lumii? De ce i-au influentat ei pe cuceritori, odata deveniti cetateni ai republicii si militari, legiune dupa legiune proclamandu-si comandantul imparat si indreptandu-se de la Dunare spre Roma, cu vechea „netemere de moarte" a „poporului nemuritorilor" (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon). De ce n-am suportat, ca germanicii, ideea unui conducator pe care sa-l urmam? De ce, inteligenti fiind si autori individuali de planuri perfecte, niciodata aproape duse la bun sfarsit, n-am durat o putere care sa infrunte veacurile? De ce imparatii basmelor noastre, Ros Imparat, Verde Imparat etc. sunt simpli cnezi de sate in realitate, de ce Fetii nostri Frumosi au alergat dupa himere si „tinerete fara de batranete" sau „viata fara de moarte" nu dupa concret, chiar daca fetele noastre l-au preferat pe Catalin, „Luceafarului"? De ce taranii nostri si-au spus pruncilor „coconi", adica fii de imparat si nevestelor lor „cocoane", de ce voievozii s-au numit „dominus - domn", purtind mantia de purpura si coroana imperiala? De ce, avand ca indivizi toate calitatile si stapanind un pamant atat de bogat, a carui „dulceata" l-am preschimbat in Eden pentru „latrones gentium" din toate timpurile, am fost si suntem condamnati sa fim vesnic „poporul sarac din tara bogata"? De ce, darzi si razboinici, „adevarata intruchipare a lui Marte" (Ovidiu) ne-am topit in popoarele moderne vecine, constituite pe pamantul nostru, cu singele nostru curgandu-le prin vene, cu trasaturile noastre, dar cu alte apucaturi in spatele pavezei ridicata de limbi straine noua, pe care le-am insusit uitindu-ne stirpea? De ce suntem romani, dar si, in parte, unguri, secui, ceangai, bulgari, sarbi, croati, sloveni, slovaci, cehi, hutuli, si de foarte curand, „ucrainieni"? De ce buciumele si doinele noastre plang? De ce intotdeauna in baladele noastre eroul moare acceptandu-si cu fatalism destinul? De ce, la trei români, doi se intorc intotdeauna impotriva celui de-al treilea? De ce, beneficiind de uriasul bagaj de cunostinte tehnice si inventivitate mostenit de la inaintasii traco-romani, am durat o civilizatie a lemnului, in „Tara de piatra"? De ce noi, „urmasii cetatenilor Romei" care au cladit Europa, noi artefact al istoriei suntem astazi „invitati" sa „intram", alaturi de urmasii „barbarilor" in „casa comuna" care a fost, in fapt „Casa noastră”? De ce, din bagajul de intelepciune mostenit ne-am facut lozinci doar din proverbele ce accepta fatalitatea:”Apa trece pietrele raman"! „Capul plecat sabia nu-l taie"! „Fa-te frate cu dracul pana treci puntea"! s.a.m.d, sugrumandu-ne in numele lor, in fasa, eroii? Si fara sa ne gandim ca, apa trecand, roade piatra care, in timp se tot micsoreaza, ca nu e nevoie ca sabia sa desprinda capul care va fi strivit de cizma straina pusa pe grumaz si ca o data pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare data in hau! De ce ne-am impiedicat eroii sa-si urmeze destinul? Din „pizma" care, potrivit cronicilor l-a ucis si pe Domnul Unirii? Ca nu cumva sa sara "cizmarul peste calapod"? De ce ne place sa ne punem in frunte prosti, pentru a putea sa-i batjocorim apoi cum ne vine la gura, aratandu-ne superioritatea doar prin vorbe? Si de ce vedem intotdeauna doar „paiul din ochii altora" si niciodata „barna" din proprii ochi? De ce la noi, „prostul moare" intotdeauna „de grija altuia"? De ce n-am acceptat niciodata principiul „omul potrivit, la locul potrivit"? De ce clamam nevoia de Tepes, dar admitem ca „hotul neprins e negustor cinstit"? De ce admitem transformarea hotilor in negustori cinstiti si a tradatorilor in eroi gratulandu-i cu invidie cu un „bravo lui, baiat destept! Cine poate, oase roade!"? De ce, generatie dupa generatie, ne confruntam, in saracie cu lustru, exact cu aceleasi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, cand solutia era mostenita? De ce sfarsim la batranete prin a deveni exact ceea ce uram mai mult in tinerete, pentru ca generatia urmatoare sa o ia de la capat, cu speranta ca, daca, „strange cureaua un pic", o sa-i fie bine, candva, „la pastele cailor" sau, mai curand, pe lumea cealalta?
„Vulturii nu vaneaza muste!" Totul se perpetueaza nascandu-ne si murind, generatie dupa generatie, in una si aceeasi vesnica reforma, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafata, ca furtuna ce rascoleste fundul apelor adanci, fiindca mandria ne-a impiedicat, de fiecare data, sa incepem cu inceputul - cu acel strop de intelepciune care spune „Cunoaste-te pe tine insuti"! Si, cunoscandu-ne, ne-am fi dat seama ca tragedia noastra incape intreaga in cinci vorbe – „Sa moara si capra vecinului"!
Avem tot ce ne trebuie sa cladim piramide dar constructia noastra nu depaseste stadiul de plan, fiindca de mii de ani ne amagim cu minciuna ca „Pe-al nostru steag e scris Unire,/ Unire-n cuget si-n simtiri"! Noi cei care sarim intotdeauna cu usurinta nevastuicii, dintr-o extrema in cealalta! Votand schimbarea cu eterna majoritate zdrobitoare de 99,98%! De ce, scapati de marxism, de patriotardism, ne aruncam astazi, cu bucuria prostului intr-un nou tip de „internationalism" la fel de antiuman ca si cel „proletar"? Chiar nu putem trai fara „isme"?.
Ce ne lipseşte?
Cheia insucceselor noastre dintotdeauna nu sta in suma defectelor noastre care, trecand pe prim plan la elite, ne saboteaza „Interesul Naţional”, aceleasi defecte sesizate de Herodot in veacul V i.e.n., de Mauricius in veacul VI e.n., de Kekaumenos in 1078, de mii de tineri reformatori ai natiei sau de observatori straini pe care ne grabim sa-i huiduim si chiar de noi insine, atunci cand ne analizam la rece clasa politica, in cuvinte identice pe parcursul a doua milenii si jumatate: „umbla pe toti sa-i insele si minte strajnic si fura mult, jurandu-ne zilnic cu juraminte infricosate - si isi calca usor juramintele si facand si fratii de cruce si cumetrii, inchipuindu-si ca prin aceasta va insela pe cei mai simpli"! Cheia se afla in cuvintele lui Herodot – „sub o conducere unitara"! „Sub o conducere unitara", semintia inaintasilor nostri si a noastra ar fi putut deveni „de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului"!
Dar de cate ori au acceptat inaintasii nostri si noi insine unitatea in istorie? – „De ce ala si nu Eu"? De circumstanta l-au acceptat pe Burebista in fata asaltului Romei si, cand Cezar a pierit, de „Maur" n-a mai fost nevoie! Porniti pe un drum, uniti in interes national s-au gasit intotdeauna, de-a doua zi, unii mai cu idei, care au actionat independent si contrar, din pozitie subalterna. Decebal tradat si parasit, Vitalian, tradat si ucis, Gelu, parasit si uitat, Ahtum, tradat si ucis si asa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Tepes, Ion Voda, Mihai Viteazul, Constantin Brancoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l.
Au rezistat ca lideri la romani cei foarte norocosi si cei ce au stiut sa-i scurteze de cap pe „hicleni". Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Petru Rares s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de „degraba varsatoriu de sange nevinovat". Tara a ramas aceeasi si a indurat mai departe, suportandu-si fatalist boierii pe care Macarie ii definea la 1538, pentru eternitate, drept „minti oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar sa-si insuseasca averi ale altora iar pe ale lor sa le inmulteasca cu mijloace nedrepte", prea rar saturandu-se de nesfarsita „reforma" si sculandu-se impotriva „balaurilor care ne inghit de vii" (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptand periculoasa idee ca nu am fost si nu suntem in stare sa facem nimic decat „sub bici"!
Soarta noastra ar fi fost alta si va putea fi alta daca am fi inteles ori vom intelege ca, in numele interesului national ar fi trebuit sau va trebui, odata decizia luata si liderul ales, sa actionam unit si nu numai prin vorbe, de „la opinca la vladica", pentru telul propus, fara sa acordam prioritate intereselor personale sau de grup.
Dovada ca doua milenii de istorie, de experiente catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire, la trezirea constiintei nationale, n-au schimbat intr-adevar nimic, sta in plangerea „reformistilor" de la 1769, care-si doreau exact ce ne dorim si NOI, astazi:

„In cele patru parti ale lumii
Prea numiti erau românii
Ca sunt escusiti la fire
Dar n-au intre ei unire.
Si dintr-a lor neunire
Va veni a tarii peire"
(Istoria Tarii Romanesti da la let 1769)

Iar daca cei ajunsi, cel mai adesea pe nemerit, in fruntea bucatelor, au subordonat aproape intotdeauna interesul national, lacomiei, setei de putere, ambitiilor lor meschine, poporul s-a facut in egala masura vinovat de a se fi complacut, adaptandu-se fara ambitii oricarei situatii si facand din complacere si adaptabilitate un modus vivendi. In 1736 - 1739, unul din cumplitele razboaie ruso - austro - turce, decise sa rezolve „Chestiunea Orientala" (nerezolvata nici astazi cu toate bombardamentele pacifiste din Kosovo), ne-au insangerat pentru a mia oara tara, excese deosebite petrecandu-se in Banat, acolo unde romanii luptau atat in armata romano- germana, cat si in armata turca si, cei mai multi, pe cont propriu, ca haiduci impotriva colonistilor catolici. Cu stupoare notau agentii imperiali ca, la hore, duminica, jucau alaturi tarani, haiduci si soldati români in uniforme nemtesti sau otomane chiuind „Tine Doamne tot asa, nici cu turcu, nici cu neamtu! Tine Doamne tot asa!" Haosul devenise stare naturala, iar urmasii cuceritorilor Lumii Vechi - un popor de supravietuitori!
Tradarile si ambitiile personale, lipsa de unitate au facut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumatatea veacului XVIII, sa tot fie amanat, pana cand Europa s-a incaierat, miza fiind tocmai bogatiile noastre, si - Razboiul Crimeei a pus capat celei de-a „n-a Noi Ordini" continentale introdusa cu tunul de „Sfanta Alianta". Condusa de tineri cu pregatire militara, dar si scoliti in revolutiile europene, generatia pasoptista a reusit sa-si impuna vointa vechilor „boieri" si sa realizeze, dintr-o fictiune numita „Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei", printr-o lupta tenace, in perioada 24 ianuarie 1859 - 11 decembrie 1861, unirea reala, intr-un singur stat numit România. Cum?
Ne dezvaluie secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogalniceanu catre C.A. Rosetti: „am indemnat pe toata lumea si sper sa fireusit, ca fiecare sa lase deoparte orice dusmanie, orice parere de mana a doua si sa ne tinem hotarat si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii"!
Printr-un efort de vointa surprinzator, care a dovedit ca se poate, unitatea a rezistat atunci pana la implinirea obiectivului Unirii avand deci ca liant camarazii de arme si idei, dar a capotat ulterior in fata magicului cuvant „Reforma". Proiectul de reforma agrara din 1862 i-a facut pe cei ce purtau in suflet germenul parvenirii si demonul lacomiei, sa devina peste noapte, din „marxisti", boieri.Este cazul lui I.C. Bratianu, daca nu artizanul, cel putin sufletul „Monstruoasei coalitii" care a dus la rasturnarea ctitorului Romaniei moderne, Alexandru Ioan I Cuza, punand sub semnul intrebarii insasi Unirea in perioada 11 februarie - 10 mai 1866!
In locul lui Cuza care a acceptat sacrificul de dragul interesului national, a fost adus un strain si inoculata criminala idee ca nu suntem in stare sa ne guvernam singuri. Ca ne trebuie un mediator strain pentru a realiza ceva! Nemaivorbind de faptul ca NOI cei nascuti intr-o Republica devenita „imperium mundi" am acceptat reintoarcerea de la democratie la barbarie prin „regalitatea" reintrodusa intr-o Europa unita si civilizata, de germanici (franci, ostrogoti, vizigoti, vandali, saxoni) la inceputurile evului intunecat!
Uitam adesea, datorita meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Bratianu, in continuarea operei cuzistilor, de modernizare a structurilor statale, uitam ca, la apusul carierei, el a fost, alaturi de Carol I, artizanul si semnatarul unui tratat secret de alianta a Romaniei cu Austro-Ungaria (Viena, 18/30 octombrie 1883) indreptat nu numai impotriva Frantei, Marii Britanii si Rusiei, dar si a interesului national care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de romani supusi de Ungaria dualista genocidului etnic si cultural si Unirea lor cu tara! Ca o ironie a sortii insa, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu si Cuza, in perspectiva primei mari conflagratii mondiale, avea sa fie tocmai fiul sau, Ionel Bratianu, adevaratul artizan, alaturi de Regina Maria, al Marii Uniri din 1918. Cu diplomatie dar si duritate, el a explicat generatiei sale ca "In chestiunile cele mari, in acele de ordin moral care stapanesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare si de nationalitate, nu pot fi preturi de tocmeala, nu pot fi motive de oportunitate ca sa te hotarasca a le compromite, coborandu-te de pe taramul inalt si sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor si anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora rasplatirii!"
De ce era necesara o astfel de punere la punct? Pentru ca adevarul in privinta elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizata de „urmasii" sai intru totul de astazi, difera ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a inoculat prin educatie. Si, fara cunoasterea acestui adevar, am ajuns sa facem scump platita gresala din 1996, cand ne-am dat pe mana celor „15.000 de specialisti", adica a propriilor noastre himere! In cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analistii politici lucizi facea, din interior, radiografia elitei politice romanesti a anilor 1914 - 1919 definind-o drept „Turn Babel. in care cele mai scarboase ambitii cautau sa-si faca jocul la adapostul declamatiilor patriotice. Toata lumea facea politica europeana si nimeni romaneasca, adica toata lumea se preocupa de soarta Europei si nimeni de a României.
„Românii se imparteau in francofoni si germanofili si cereau intrarea noastra imediat in razboi, dupa cum simpatiile lor se indreptau spre unii sau spre altii din beligeranti, fara sa se ocupe de interesele românesti. Nimeni nu mai simtea româneste"! (C. Argetoianu).
Daca am fi cunoscut si acceptat acest adevar am mai fi fost oare nevoiti sa o luam iarasi de la capat sau sa suportam oracaiala bicisnica a unor falsi profeti botezati „analisti politici"? Fiindca Europa nu a permis Unirii celei Mari, platita cu 1 milion de martiri, carora, in loc de Rememberance Day, le dam astazi Valentine's Day, sa existe decat 20 de ani, dupa care, in anul tradarii generale 1940, cand diplomatii lesinau ca midinetele, semnindu-i decesul, cand regele, politicienii si generalii, si-au pus limba in ghips - neprimind ordinul de lupta, armata Tarii s-a retras de la toate fruntariile fara sa fi tras (suprema umilinta!) un foc de arma! Cu o singura exceptie - maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit interesului national, oprindu-i pe rusi cu foc in fata Putnei! Iar rasplata i-a fost pe masura! Proclamat de rusi „criminal de razboi" figureaza inca pe lista infamiei, in tara in care, o justitie chioara i-a declarat eroi pe spionii „defectori", care, vanzand secrete economice si militare „n-au tradat poporul român, ci pe Ceausescu!"
In aceeasi situatie se afla Reintregitorul, militarul care a reinviat virtutea româna, angajandu-i pe români intr-un razboi national, fara aliati consfintiti prin tratate! Si a facut-o ridicand prin proclamatia „Catre romani" din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza si Ionel Bratianu: „Fii om, fii drept si recunoaste ca, deasupra ambitiilor si intrigilor si urilor este Patria, este vesnicia Neamului si ca acolo trebuie sa ne intalnim intotdeauna chiar daca nu ne intelegem de fiecare data"! (Ion Antonescu). Pentru ca nu Unirea pamanturilor noastre intr-un tot a fost „cheia de bolta" a edificiului nostru national ci „unirea in cuget si-n simtiri", unitatea care ne-a lipsit aproape intotdeauna si ne lipseste si astazi cand suntem pe cale sa cedam pentru eternitate, parti din putinul ramas, fara sa ne punem, orbi la colapsul spre care ne indreptam ca neam, intrebari.
Ai voie?
Ai voie in dispretul majoritatii, urmand doar propriul interes, sa calci in picioare jertfa generatiilor trecute si viitorul generatiilor nenascute ? Ai voie sa te substitui lui Dumnezeu, decizand unilateral ca binele general nu tine de vointa majoritatii dispretuite, ci de vointa celor putini si (auto) „alesi", despre a caror moralitate si calitati reale ar fi multe de spus? Ai voie sa vinzi in detrimentul interesului national suflete de români, pamant românesc, paduri, pasuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, banci?
Gandeste-te, spunea geniul national si el hulit astazi de epigoni, ca „Tara aceasta este rodul muncii unor zeci de generatii si ca apartine altor zeci de generatii care vor veni" (Mihai Eminescu). Iar interesul national este liantul fara de care ne-am inceta existenta ca fiinta etnica, este coloana noastra vertebrala, este ceea ce ne face demni si egali in randul celorlalte natiuni, amintindu-le ca avem, si noi „o misie a implini in lume" (Nicolae Balcescu). Cu singura conditie de a ne tine „hotarati si uniti" sub steagul lui! Cine s-a saturat de România este liber sa plece unde-o vedea cu ochii! Dar fara pamantul mortilor nostri si al pruncilor nostri nenascuti, pe talpi! Pentru ca nimeni nu are dreptul sa ia decizii pentru altii!
De mii de ani ne lamentam! De mii de ani cladim scenarii si ne ucidem, din indolenta sau invidie visele. De mii de ani speram ca, poate o noua generatie va avea curajul sa se priveasca sincer in oglinda sufletului si sa extirpeze, in sfarsit, cancerul din noi!

Românul, duşmanul românului! Singurul etern! De mii de ani! Si tot de mii de ani adormim cu speranta ca generatia copiilor nostri va fi poate, cea aleasa, aceea care va gasi solutia nu in „isme", nu pe pamant strain, ci in sine! Sa fi sosit oare clipa? Sa se fi nascut in sfarsit o generatie de romani-soldati, dupa atatea si atatea generati de romani-Napoleoni si „imparati"? O generatie unita, capabila sa-si schimbe mentalul, genetic mostenit, de „supravietuitor", intr-unul de „cuceritor"? Si, daca aceasta este generatia, va intelege ea, oare, ca nu Canada trebuie cucerita, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMÂNIA?

Lt. Col. Dr. Mircea Dogaru (n. 30 ianuarie 1955 Târgu-Mureş)

diamantul alb
08-03-2010, 18:44
TABARA DE SPIRITUALITATE DACICA20-25 iunie 2010, Hotel Pestera

In acest an, avand in vedere ca am ajuns la cea de a 7-a editie a acestui eveniment unic atat la nivel national cat si la nivel mondial, programa va cuprinde cateva sectiuni inedite, surprize, dar si actiunile cu care deja ne-am obisnuit. Iata cateva titluri din programa Taberei de Spiritualitate Dacica, editia a 7-a 2010:

- ritual solar special cu ocazia Solstiului de Vara, ziua sarbatoririi luminii
- meditatii zilnice (Zalmoxis, Sufletul Neamului Romanesc, Shambala, entitatile gardiene ale Muntilor Bucegi etc)
- meditatii stafeta 24 h in Pestera Mica a Ialomitei
- tehnici speciale si meditatii in Pestera Mare a Ialomitei
- excursie la Sfinx, Crucea Caraimanului, Costila, Varful Omu, Kogaion (Varful Bucura)
- ritual special ce se va realiza pe varful Kogaion
- spirala yang cu Sufletul Neamului Romanesc
- ritual artisitic cu ocazia sarbatorii "noptii in care se deschid cerurile" - Sarbatoarea Sanzienelor
- seara de cantece si poezii din repertoriul traditional romanesc
- dansul calusului si ciulandra
- conferinte

Negocierile cu Hotelul Pestera, datorita colaborarii noastre de pana acuma a condus la obtinerea unei reduceri de 25 % din pretul de receptie cu mic dejun inclus, acces gratuit la sauna si piscina
============ ========= ========= =
Va rog sa anuntati toate cunostintele voastre care sunt interesate de informatii referitoare la Traditia Spirituala Dacica si Romaneasca, cum se pot inregistra pe acest grup:
1. fie ne trimiteti un e-mail cu datele persoanei: adresa de e-mail, numele si prenumele pe urmatoarea adresa de e-mail: [email protected] yahoo.com si Diana Nichita se va ocupa de inregistrare. Fara specificarea numelui si prenumelui nu se vor face inregistrari.
2. fie intrati pe linkul urmator: http://groups.yahoo.com/group/suflet-romanesc/, apasati in partea dreapta "join this group" si urmati pasii de acolo. In scurt timp veti primi un mail de confirmare cu privire la inregistrarea in grup

Mi s-a parut un anunt extrem de interesant,nu este reclama!!!:ipb_biggrin:

arhanghel
09-03-2010, 09:25
Elegiile limbii române

De Ion Văduva Poenaru( n.15 noiembrie 1934, comuna Poienari de Muscel, Jud. Argeş). Scriitor şi poet, directorul Editurii „Geneze”.


I

La Început n-a fost Turnul Babel!
Cuvântul a fost Început!
Acolo, numai acolo, e sfântul meu lut,
Au fost acolo, Cain şi Abel.

Nu vă uitaţi la mine cu ochi de armaş
Şi nu mă credeţi de cai nebuni purtat;
Eu am fost acolo când s-a-ntemeiat
Cuvântul românesc, uriaş!

Am fost acolo, într-un sacerdot
Şi-am zidit în deplină umilinţă
Începutul… Şi le-am dat literelor fiinţă,
Într-o ordine cosmică, prin care să-not.

II

„A" este bipedul, e „Alfa", cap de drum,
Prin vedice întinderi carpato-istriene,,
E „Acvila", „Atomul", e „Unul", cărţi perene,
Pe aur şi pe piatră, prin infinit însum.

Apartenenţa încă nu are căpătâi,
Dar vine „B" pe lume, din stele, pururi, rupt
Şi totul este creaţie, deasupra şi dedesubt,
De-abia, acum, se poate spune: Rămâi!

Oh, matematica aceasta de Unu şi Trei,
Descoperirea aceasta cu iz de Zeu,
Dacă scad cifrele aflu chiar locul meu
Universul din care mi-am făcut chei.

III

Nemuritorul, sacerdotul cu chip de get
S-a uitat la cer, s-a uitat în izvor, apoi a scris
Un ochi din trei linii, un triunghi sfânt, un vis,
O triadă clasică de ascet.

Cu aceste linii din spaţiu tăiate
S-au ridicat şi alte turnuri de lumină,
Pe care le-am numit „N" şi „Z"şi le-am dat deplină
Putere de dor şi nestemate.

Gândul în peştera lumii a prins contur,
O altă matematică a-nceput să vorbească,
Am luat ochiul şi-nceputul din zarea mea românească,
Trei plus Unu fac Patru şi pe „D" şi astăzi mă jur.

IV

Of, Doamne, cât de simplu este,
Să navighez prin aceste formule;
Unu, Trei, Şase şi Nouă, în cosmicele pătule,
Par nişte fructe rotunde şi agreste.

Coloana vertebrală e pe Pământ gata,
Un număr perfect e piscul lui Nouă;
Din cerurile ei, plouă în noi rouă,
Doi „T" stau în „H", e Eta, e Tata.

V

Din nou în oglindă, minutu-i prezent,
Când Înaltul lumii pe „G" îl formează.
El este Cuvântul ce ne luminează,
Este în Soare marele monument.

O logică simplă se joacă cu mine,
Se joacă pisica c-un şoarece infirm;
Surp Planeta 8 c-o verticală şi ştim
Că 3 e perechea, că până în ochi vine.

O altă înălţime desenez pe lut,
Şi cu acest cuţit demiurgic îl tai
Pe Zece roman şi-un tezaur ai
Doi „V", ai matricea pentr-un nou început.

VI

Viaţa vieţilor curge prin venele mele,
Totul e lumină în Cer şi pe Pământ,
Chiar dacă nisipul se face descânt,
Chiar dacă ajunge cu mâna şi-n stele.

Forme de lumină am croit mai departe,
„M" este Mama, e tot ce se naşte;
Botezuri avem, şi moarte, şi Paşte,
Totul stă scris în a pietrelor carte.

VII

Oh, începutul acela străbun,
Roma a fost, cândva, Preromă,
Memoria pietrei a intrat în comă
Şi-a rămas sub faldul uitării, nebun.

Vedele toate, aici, s-au născut,
Fiii Sitei au trecut, pe aici,
Şi s-au întors, fără să ştie, la vechiul lut,
Furnicile dace n-au fost furnici.

Tot în oala de lut, înflorată,
S-au născut Zeii cei mari din Olimp.
Cănd mă închin zic Om şi zic Timp,
„O" e întregul, e Soarele roată.

VIII

Simboluri umane, simboluri cereşti,
Mă apără de rău, fericirea are alt gram,
Pe protocruci a stat veşnic Adam,
În hainele mele, profund româneşti.

Încifrări matematice, drumuri de oieri,
Cale Lactee, pe acest Pământ;
Timpul cade peste noi, dar şi peste vânt,
Peste nisipul ce-ascunde atâtea averi.

Deschid Cartea Vedelor şi citesc
Tot ce-a fost. Nemărginirea mă cheamă.
Numele româneşti sunt cu timpul de-o seamă,
Printre Galaxii m-adăpostesc.

IX

Ştiu acum. Dacii mei sunt un arc,
Iar cuvintele sunt săgeţile care,
Au trecut mereu o nouă depărtare,
Mereu pe umeri depărtările-ncarc.


Au măcinat morile cât au putut,
Dar lumina a rămas în piatră;
„Get" e Cuvântul şi Cuvântul e Tată,
E Soarele care pe toţi ne-a născut.

N-am fost în Turnul Babel, dar ştiu
Matematica lui toată, Marele Cod;
Esenţele au un singur rod,
„Luceafărul” ce-i pururea Viu!…

*********************************************

nicandra
14-03-2010, 13:32
"Citat Micu Gabriel Doru
...Prima ar fi legata de cultura vitei de vie. Oare o fi adevarat ca Burebista a interzis cultura acesteia? Hmm, de-o fi astfel cred ca stramosii nostri o cam trageau tare pe goarna, adica starea asta de fapt devenise deja o problema nationala, nu-i asa?:ipb_biggrin:...."

Lecturând cele ce urmează ajung la concluzia că era o problemă mai mult decât" naţională" ,cu precizarea că nu simt să fiu reâncarnarea vreunui strămoş (indiferent care ar fi acela ) şi nu cunosc motivele pentru care cam toate populaţiile din antichitate o " cam trăgeau pe goarnă" unii cu apă şi alţii fără....
Cert este că acest obicei s-a transmis până în ziua de astăzi .

Spre edificare Posted by: Lucia Reich
Topul celor mai mari consumatori de vin rosu


http://www.informal.ro/wp-content/uploads/2009/11/Red-Wine.jpg (http://www.informal.ro/wp-content/uploads/2009/11/Red-Wine.jpg)
Iata un mod ingenios de a prezenta diferitele niveluri de consum de vin rosu (in 2006) sub forma aceastei harti! Pacat ca nu exista o legenda care sa furnizeze contextul (prin litri consumati pe tara, o clasificare si cateva explicatii)!
De ce luxemburghezii au avut un consum neobisnuit de vin rosu in 2006? A fost oare Jubileul Marelui Duce, poate? Sau poate firava industrie locala a avut vreo “insufletire” in 2005? Si de ce Brazilia este atat de firava prin comparatie? Oare nu are gigantul sud-american o industrie proprie a vinului? E greu de imaginat ca brazilienii, iubitori de sieste lungi sa nu aiba macar cultura consumului de vin.
Dar oare ce inseamna toate aceste cifre? Daca sunt litri pe cap de consumator pe an, atunci luxemburghezii nu s-au scufundat in vin, iar 0.17 litri consumati de brazilieni sugereaza o muuuuult prea mare sobrietate de care chiar nu pot fi suspectati.
http://www.informal.ro/wp-content/uploads/2009/11/bundle-of-grapes-created-by-Alexandre-Suannes.jpg (http://www.informal.ro/wp-content/uploads/2009/11/bundle-of-grapes-created-by-Alexandre-Suannes.jpg)
Aceasta harta ne arata de fapt consumul relativ de vin. Separat de mai-sus-amintitii luxemburghezi (ce par a fi campionii mondiali), alti pasionati par a fi francezii (deloc surprinzator), italienii (deasemenea nicio surpriza nici aici), urmati de portughezi, elvetieni (pariez ca nu va gandeati la ei), croati, spanioli, danezi, austrieci, greci, argentinieni, georgieni si unguri.
Lasati in urma de o intreaga grupa de consumatori medii, urmeaza consumatorii mici precum polonezii, paraguayenii, rusii, bosniacii, japonezii, libanezii, estonienii si israelienii.
Unele din concluziile mai elocvente:
· Consumul de vin rosu poate avea variatii uriase chiar si intre tarile vecine. Paraguay este un consumator modest, Uruguay unul uria. Poate ca cel din urma are o industrie in timp ce celalalt nu?!
· Apoi din nou Chile are un bine-cunoscut sector viticol, dar este un consumator micut. Poate din cauza ca tot ce produc exporta?! Alte tari cu istorie in domeniu, sau macar un climat adecvat viticulturii sunt deasemena consumatori mici.
· Germania este un urias producator, insa ca si consumator este unul mediu. Oare nemtii prefera vinul alb?
· Consumul redus de vin rosu nu trebuie sa va induca in eroare! El nu inseamna automat consum redus de alcool. Bauturile locale ar putea pur si simplu sa detina o mult mai mare cota de piata. Rusia, de exemplu, este un consumator mic de vin rosu. Nu acelasi lucru se poate spune despre vodca!
Harta asupra careia ne-am oprit este opera designerului grafic brazilian Alexandre Suannes, creata pentru Expand, un producator/importator de vin dinBrazilia."Claudius Aelianus, în opera sa cu evidente intentii moralizatoare, ne spune: “Despre traci s-a dus vestea cã sunt grozav de betivi. N-au scãpat nici ilirii de aceastã învinuire. Ba si-au mai atras si învinuirea cã la ospete, în faţa oaspetilor, este îngãduit sã se bea în sãnãtatea femeilor, fiecare pentru cine doreste, chiar dacã nu este femeia lui.”

Despre acest subiect ne informeazã si Platon când discutã despre betie. “Vorbesc nu de folosirea în general a vinului sau de abtinerea totalã, ci de betia propriu-zisã: dacã trebuie sã se bea asa cum beau scitii si persii si apoi cartaginezii, celtii, iberii si tracii - toti acestia fiind neamuri rãzboinice - sau ca voi. Cãci voi [macedonenii] dupã cum spui, sunteti foarte cumpãtati, pe câtã vreme scitii si tracii beau vin neamestecat deloc cu apã, atât femeile cât si bãrbaþii, si îl împrãstie pe hainele lor, socotind cã este o deprindere frumoasã si aducãtoare de fericire.”

Din textul marelui filosof atenian nu reiese cã tracii s-ar caracteriza prin viciul betiei. El spune doar cã tracii, atât bãrbaþii, cât si femeile, ca si multe alte popoare, beau vinul neamestecat cu apã si cã au obiceiul sã-si împrãstie vinul pe haine, considerând cã aduce fericire. La popoarele antice a bea vin si a face exces de bãuturã era o obisnuintã, fãrã ca aceasta sã fie o caracteristicã proprie doar tracilor.

Pomponius Mela, dupã ce ne povesteste modul în carese încheiau cãsãtoriile, ne spune: “La unii traci folosirea vinului este necunoscutã; dar la ospete se aruncã în focurile în jurul cãrora se sade seminte, al cãror miros provoacã comesenilor o veselie asemãnãtoare cu betia.”

Semintele cu efect euforic si narcotic aruncate în foc sunt,foarte probabil, cele de cânepã.

Despre Dromihetes stim cã îl cinsteste pe Lisimah cu vin. Dovada sigurã însã ne-o oferã Strabo care ne spune cã una din mãsurile pe care le-a luat Burebista pentru asanarea moravurilor neamurilor sãu, la îndemnul marelui preot Deceneu, si pe care geto-dacii au ascultat-o, afost aceea de a tãia vita-de-vie si a trãi fãrã vin. O asemenea mãsurã se înscrie în politica de sobrietate si cumpãtare preconizatã de marele rege. Luarea ei este urmarea fireascã a exceselor de bãuturã ale geto-dacilor din perioada anterioarã. Relatarea lui Strabo este totusi exageratã, fãrã îndoialã, pentru cã vita-de-vie n-a fost stârpitã definitiv în Dacia. Mãrturie în acest sens sunt descoperirile arheologice. Cosoarele folosite la lucrãrile viticole, acele mici cutite curbe cu o tijã scurtã în prelungirea lamei pentru a se fixa în mânerul de lemn, sunt aproape nelipsite în asezãrile dacice atât înainte, cât si dupã venirea lui Burebista. Cele mai vechi cosoare pentru lucrat via cunoscute pânã acum sunt cele descoperite la Husi si dateazã din secolul IV - III a.Chr. Nu poate fi o simplã coincidenþã cã zona Husiului este pânã astãzi o renumitã regiune viticolã. Despre cultivarea vitei de vie si folosirea vinului ne stau mãrturie si alte descoperiri. O frunzã s-a imprimatpe un vãlãtuc de lut din asezarea de la Popesti, iar sâmburi de struguri s-au descoperit în asezarea de la Brad si în cea de la Grãdistea de Munte. Despre cunoasterea si larga folosire a vinului la geto-daci ne stau mãrturie si amforele atât de numeroase descoperite si în foarte multe asezãri extracarpatice. Se pare cã în cele mai multe amfore se transporta vin. Producerea de vinuri locale este doveditã si de amforele executate în ateliere dacice care au stampile anepigrafice.

Xenofon, în numeroasele sale peripetii, va ajunge si la curtea regelui trac Seuthes, unde a participat la un ospãt pe care îl descrie în opera Anabasis. Astfel, dupã ce oaspetii s-au asezat în cerc, le-au fost aduse tuturor mãsute cu trei picioare si le-au fost puse dinainte. Pe mãsute segãseau bucãti de carne friptã si pâini mari dospite. Vinul era servit în cornuri de cãtre paharnici. “Exista urmãtoarea datinã de care Seuthes s-a slujit cel dintâi: a luat pâinile ce se aflau în fata sa, le-a rupt în bucãti mici si le-a aruncat cui a socotit de cuviintã. Acelasi lucru l-a fãcut si cu cãrnurile, oprindu-si numai atât cât sã guste.”

Aceste obiceiuri povestite de Xenofon au putut fi practicate si decãtre geto-daci.Un alt obicei considerat strãvechi era acela ca cei avuti sã facã daruri regelui pentru a-l cinsti, iar regele, la rândul sãu, sã dãruiascã lucruri celor ce nu au. Lui Seuthes, cu ocazia ospãtului la care a participat Xenofon, i s-au dãruit: un cal, un sclav tânãr, haine pentru sotie, o cupã de argint si un covor de mare pret. Foarte asemãnãtor trebuie sã se fi desfãsurat ospetele si la regii geto-daci. Ospetele nu erau proprii doar regilor sau aristocratiei, ci întregului popor, fireste la proportii diferite. Asa cum nespune Dion Chrysostomos, “era nevoie sã se bucure deplãcerile dragostei, ale mâncãrii si ale bãuturii, atât ionianul, cât si tesalianul si italiotul si getul si indul si spartanul.” Retorul din Prusia cunostea bine popoarele enumerate din numeroasele sale cãlãtorii, ocazie cu care a ajuns si la geti.

Asadar, geto-dacii nu erau strãini de plãcerile vietii si nu firea rãzboinicã sau viciile sunt cele care îi caracterizeazã. "11 Herodot,
op. cit., V, 6.12 Vergiliu,
Georgicele, 376-381.13 Pliniu cel Bãtrân,
Historia naturalis, VII, 40.14 Claudius Aelianus,
Istorioare felurite, III, 15.15 Platon,
Legile, I, 637.16 Pomponius Mela,
op.cit., II, 2, 21.17 Strabo,
op. cit., VII, 3, 11.18 Xenofon,
Anabasis, VII, 3, 21.19 Dion Chrysostomos,
Discursuri, LXVIII, 2.10 Clearh din Soloi,
Vieti, Fr. 8.11 Herodot,
op. cit, V, 6.12 Strabo,
op. cit., VII, 5, 4.13 Dion Chrysostomos,
op. cit., XIV, 19.14 Plutarh,
Despre rãzbunarea târzie a divinitãtii, 12.
Prof. Mirela Lãscoiu
Sursa: Dacia Magazin
nr.12 mai 2004

Mărchidanu M.
23-03-2010, 12:28
Noi nu suntem urmasii Romei, dovada aici:

http://www.youtube.com/watch?v=NvSDR6oYXAQ&feature=player_embedded#

mihapred
23-03-2010, 16:33
Părerea ta! Noi abia așteptăm să o susții!
Balada e doar un ”punct” în favoarea ta... Poți mai mult! (sunt sigură!)

wizzard
03-04-2010, 01:49
" - Noi nu suntem urmaşii Romei ! " (http://forum.ush.ro/showthread.php?p=946818#post946818)

... N-a pierit nici o limba a Dacilor,
pentru ca ei n-au avut o alta limba proprie,
care sa fie inlocuita prin limba Romanilor si n-au avut
o astfel de limba pentru simplul motiv ca Dacii vorbeau latineste.
Limba Dacilor n-a pierit.
Ea a devenit in Italia intai limba Romanilor
care era o forma literara a limbii Daciei, iar mai tarziu limba italiana;
aceeasi limba a Dacilor, dusa in Franta a ajuns intai
limba Galilor, iar cu timpul limba franceza;
In Spania ea a devenit intai limba Iberilor, iar cu timpul limba
spaniola, iar aici a devenit cu vremea limba noastra romaneasca.I. Al. Bratescu-Voinesti (1942)


... evident ca nu suntem.... Noi urmasii Sarmizegetusa Regia, dar prietenii ii mai spun colocvial si Grădişte, nume preluat pe filieră slavă (Grad = cetate).:ipb_bigsmile:

diamantul alb
10-04-2010, 15:25
un articol absolut superb
Despre originea traco-getă a mitului hiperboreenilor


de Monica Dascălu
Ţara hiperboreenilor este adesea pomenită în mitologia greacă. Nimeni nu ştie exact unde se află ea, dar se presupune că undeva în nordul extrem, fără doar şi poate, dincolo chiar de ţinutul dinspre care suflă Boreu, vântul de miazănoapte. Unii istorici consideră că pentru greci Hiperboreea era un fel de paradis îndepărtat, de sălaş al Preafericiţilor. Acolo era ţara viselor, a tuturor prunciilor şi a vârstelor de aur. Apollo trăise acolo în tinereţe, tot acolo se născuse Leto, mama lui şi acolo se întoarce el după fiecare ciclu astral de 19 ani. Se spune că un hiperboreean, pe nume Olen, ar fi întemeiat oracolul din Delfi, iar Pitagora trecea drept reîncarnarea unui hiperborean. Hiperboreanul era considerat a fi un fel de supraom, care trăieşte în fericire şi înţelepciune şi este înzestrat cu puteri magice.

Poporul fabulos al hiperboreenilor trăia, după cea mai mare parte a scriitorilor greci, într-un ţinut situat la nordul Eladei. Se pare că Hesiod îi menţionează pentru prima oară, apoi epigonii lui Homer. Cât despre Herodot, acesta consideră tot ceea ce se povesteşte despre Hiperboreeni este o născocire, justificând aceasta prin faptul că Sciţii, care locuiau la nord de Grecia nu vorbesc despre ei şi nu-i cunosc. În schimb, Herodot povesteşte ce spun oamenii din Delos privind Hiperboreenii. Mai târziu, ei sunt menţionaţi de Pausanias, Pindar, Hellenikos, apoi de Diodor din Sicilia, Pliniu cel Bătrân şi Clement din Alexandria.
Cât despre etimologia numelui lor, după Antici, Hiperboreenii ar fi cei care locuiesc dincolo de vântul din nord, Boreas, şi dincolo de munţii Fipes (Phipees), munţi fabuloşi din nordul Sciţiei, într-o ţară caldă. Etimologiile moderne nu par mai exacte. Dar legendele despre Hiperboreeni diferă la templul din Delfi şi la cel din Delos. La Delfi, se afirmă că faimosul oracol a fost fondat de hiperboreeni, care l-au asociat cu Apollo, şi că acesta călătorea în ţara hiperboreenilor într-un car tras de lebede albe. Nimeni nu poate găsi drumul care duce în ţara hiperboreenilor, unde nu se poate ajunge nici pe pământ, nici pe mare. Doar eroii şi cei pe care zeii îi îndrăgesc pot ajunge acolo. Hiperboreeni, se spune la Delfi, trăiesc o mie de ani, mereu tineri, fericiţi şi bucuroşi, căci nu există la ei boală, oboseală sau bătrâneţe. Toţi cântă şi dansează în onoarea lui Apollo, zeul luminii. În plus sunt vegetarieni, sunt oameni paşnici, drepţi şi prietenoşi. Se spune că ei i-au ajutat pe greci să respingă invazia Galilor în 279 î.e.n.
Totuşi la Delos se spuneau alte lucruri despre Hiperboreeni, care erau, după preoţii templului, fericiţi, mereu tineri, pioşi, drepţi, paşnici şi dotaţi cu puteri miraculoase. Ei trimiteau la templul din Delos daruri acoperite cu paie, prin vecinii lor sciţi. În acele timpuri antice, aceste daruri soseau la templu aduse de fecioare sfinte însoţite de cinci hiperboreeni. De altfel, două din aceste fecioare ar fi fost înmormântate la Delos. Un alt hiperboreean, Abasis, ar fi purtat o săgeată în jurul pământului fără sa mănânce nimic în acest timp.

Mitul hiperboreenilor e de aproape înrudit cu mitul vârstei de aur, a câmpiilor Elisee sau a Insulei Preafericiţilor. Anticii au căutat să localizeze ţara hiperboreenilor în numeroase regiuni mai mult sau mai puţin îndepărtate: insula Thule, o altă insulă situat ă aproape de India, în Irlanda, într-o insulă dincolo de Atlantic, într-o insulă aproape de Arabia, în Marea Mediterană, dincolo de Himalaya etc.
Dar dincolo de toate, poveştile despre Hiperboreeni nu sunt atât de fantastice şi imposibil de admis cum cred unii istorici. Într-adevăr, de ce nu ar fi posibil să fi existat la nord de Grecia grupuri de oameni religioşi care să semene prin multe trăsături cu aceşti fabuloşi oameni virtuoşi, înţelepţi, paşnici, vegetarieni şi celibatari? Şi asta cu atât mai mult cu cât asemenea oameni au existat într-adevăr, aşa cum vom arăta în continuare, ei fiind chiar strămoşii noştrii, dacii.
De altfel, Iliada atestă existenţa unor oameni foarte religioşi la nordul Dunării, în timpul războiului troian. În cântul 8, versurile 6-8 se spune: “Zeus contempla ţara tracilor, cavaleri pricepuţi: pământul Misienilor, experţi în lupta corp la corp, cea a Hippimolgilor, ţara Gallactofagilor, cea a Abioi-lor, cei mai drepţi dintre oameni”. Termenul “Hippimolges” înseamnă “cei care mulg iepele” şi “Galactophages” sunt “cei care se hrănesc cu lactate”. Toţi aceştia sunt traci, deşi Strabon afirmă că cele trei popoare menţionate anterior aparţin neamului Sciţilor. Aceasta este imposibil, pentru că Sciţii au venit în Europa în secolul 7 î.e.n, iar războiul troian a avut loc în sec 13 sau 12 î.e.n. Deci aceste trei popoare menţionate erau trace şi locuiau la nordul Dunării.

Sensul denumirii de Abioi este mai greu de explicat, selectăm câteva posibile variante: “cei fără familie, care trăiau fără femei” sau “nomazi, oameni săraci, fără arc”, sau “oameni liniştiţi, paşnici”, sau “cei care au viaţa lungă”. Textul lui Homer susţine ideea că aceşti Abioi erau cei mai drepţi dintre oameni şi numele lor indică faptul că sunt oameni religioşi din moment ce trăiau în celibat (ceea ce pentru lumea greacă era un act eroic). Abioi-i se hrăneau cu lapte, erau vegetarieni şi acest ascetism se datorează doctrinelor religioase (de fapt, tehnicilor spirituale) pe care tracii le practicau, după cum arată Posidonios, citat de Strabon.
Unii istorici afirmă că marele iniţiat dac Zalmoxis a fost contemporan cu Pitagora (şi chiar că ar fi fost discipolul lui, afirmaţie care, spune Vasile Lovinescu, trebuie atribuită incredibilei semeţii a grecilor. Vasile Pârvan consideră şi el această ipoteză ca fiind naivă şi citează diverşi istorici care menţionează faptul că de fapt Pitagora a fost un discipol spiritual al tracilor). Oricum ar sta lucrurile, este clar că spiritualitatea dacilor nu începe cu Zalmoxis şi nici vegetarianismul în cazul lor nu provine de la şcoala lui Pitagora, deoarece, repetăm, acesta a trăit în secolul 7 î.e.n.
Se presupune de altfel că ceea ce a adus nou Zalmoxis în practicile spirituale ale dacilor a fost folosirea camerelor subterane sau a grotelor pentru asceza spirituală, în scopul atingerii nemurii. Aceşti aceşti fermi trebuiau să trăiască izolaţi, departe de zgomotul satelor şi de locuitorii lor. Ei trebuiau să trăiască ascunşi, de altfel locuiau destul de mult în grote. Viaţa misterioasă a adepţilor lui Zalmoxis, care trăiau ascunşi în peşterile lor, nu se căsătoreau, erau vegetarieni şi refuzau bunurile lumeşti, poate cu siguranţă să fi fost sursa istorică a mitului hiperboreenilor, din moment ce discipolii lui Zalmoxis trăiau în munţi unde se aflau peşteri, în Carpaţi, la nordul Dunării şi al Greciei.

O vizune mai elaborată asupra mitului hiperporeenilor este prezentată de Vasile Lovinescu în lucrarea sa “Dacia hiperboreeană”, care ne prezintă o abordare iniţiatică a istoriei, asociată cu o geografie sacră a Planetei noastre. În această viziune, poporul iniţiat al hiperboreenilor migrează în diferitele cicluri istorice în zone geografice cu o semnificaţie sacră aparte. Şi, am completa noi, în aceste zone speciale se află în diferitele etape istorice proiecţia în planul fizic a Shambalei, centrul spiritual al panetei. Una din etapele acestei migraţii a hiperboreenilor a fost în Dacia, iar tradiţia spirituală dacică este “urmaşa” culturii lor. (Insula Şerpilor mai era numită şi Insula Albă sau Leuce, şi templul lui Apollo care a existat aici, ale cărui ruine există şi azi, ca şi toponimia din zonă atestă această conexiune). Muntele Omu, numit în popor “Osia lumii” sau “Buricul Pământului” este axul central al geografiei sacre a României.
Originea poporului arian
În tradiţia orientală se arată că originea poporului arian trebuie căutată în munţii Carpaţi, unde s-a aflat anterior zona de proiecţie a Shambalei, zonă care va redeveni centrul spiritual al planetei înaintea încheierii actualului ciclu planetar. O dovadă inedită a acestei origini este prezentată în lucrarea lui Nicolae Miulescu: “Dakşa, ţara Zeilor”, care din păcate este greoaie pentru cel care nu cunoaşte mitologia indiană şi epopeele istorice indiene. În esenţă, Miulescu dovedeşte cu argumente lingvistice faptul că principalele episoade ale acestor epopee/mituri s-au desfăşurat în Dacia, prin faptul că numele localităţilor şi a personajelor se regăsesc în multe nume de localităţi, munţi sau râuri păstrate până în prezent, iar acestea sunt şi grupate conform miturilor sau povestirii respective.
Desigur că unii pot fi sceptici în ceea ce priveşte aceste asemănări, dar uluitoarele “coincidenţe” îi vor pune pe gânduri. Ca yoghini, noi ştim că nu există coincidenţe şi întâmplări, toate evenimentele supunându-se unor legi foarte precise. Poate ar mai trebui menţionat că actualmente, limba care este considerată (de către lingvişti) a fi cea mai apropiată de română este catalana (vorbită în nordul Spaniei), şi nici măcar cu această limbă nu există atâtea corespondenţe de nume ca în acest caz.

nicandra
13-04-2010, 11:37
http://www.napocanews.ro/wp-content/uploads/2010/02/imagine25.jpg

Cea mai veche descoperire creştină din Câmpia Română




În toamna anului 2001, prof. dr.Vasile Boroneanţ, cercetător la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, a început, la Chitila, în imediata apropiere a Bucureştiului, săpături arheologice pe un grind colmatat de pe cursul râului Colentina. Aici au fost scoase la iveală, printre alte obiecte, un cuptor de redus minereul de fier, din secolele al IV-lea – al V-lea, care a funcţionat în aşezarea dacică de aici, şi un sceptru de forma unei mitre de arhiereu, care are deasupra, dispuse în cruce, pastile cu ornamente incizate în formă de crenguţă de brad. Descoperirea este deosebit de importantă pentru că ea dovedeşte că în secoleleal IV-lea – al V-lea,de când datează piesa, populaţia dacă din zonă era creştinată. Sceptrul dacic de la Chitila este cea mai veche descoperire creştină din Câmpia Română.

MăreşteSceptrul original de la Chitila ar fi arătat ca în această reconstituireMai multe fotografiiUnul dintre cele mai interesante situri arheologice din sudul ţării este, fără îndoială, cel de la Chitila, din imediata apropiere a capitalei. Cercetările arheologice efectuate la Chitila-fermă, de pe grindul colmatat, situat la nord-vestul localităţii, între calea ferată Bucureşti-Ploieşti şi cursul râului Colentina, au pus în evidenţă o locuire din secolele al II-lea – al V-lea, aparţinând carpo-dacilor. Aşezarea era cunoscută din cercetările de teren efectuate anterior aici. Importantele piese arheologice descoperite la Chitila-fermă fac dovada unei vieţi economice, sociale şi religioase bine organizate, dar la un nivel de dezvoltare caracteristic lumii barbare de la periferia imperiului roman din acea vreme. Materialul ceramic este prelucrat cu mâna şi cu roata olarului, chiar în aşezare. Există însă şi o importantă cantitate de ceramică de factură romană, rezultată din importurile pe care po-pulaţia locală le făcea pe calea schimbului cu locuitorii din Dacia cucerită, din Scythia Minor, Moesia sau din alte provincii mărginaşe ale imperiului.

Populaţia din această aşezare avea o organizare militară, idee susţinută de descoperirea unor vârfuri de săgeţi, de suliţe, pinteni de călăreţi etc.

În aşezare se practicau păstoritul, agricultura, activităţile casnice, cum erau torsul, împletitul, cioplitul lemnului şi pescuitul.

Un sceptru creştin din bronz, care a aparţinut unei căpetenii sau unui arhiereu

Dintre multele piese arheologice găsite aici de echipa de arheologi condusă de prof. dr. Vasile Boroneanţ se remarcă în mod deosebit un sceptru de bronz, în formă de mitră. „Piesa face dovada faptului că daco-carpii erau la acea dată creştini, credinţă pe care o împărtăşea şi conducătorul comunităţii, care putea fi chiar un preot cu rang înalt, după forma şi motivele ornamentale ce le prezintă“, ne-a declarat profesorul Boroneanţ. Cercetătorul este de părere că sceptrul este de fabricaţie locală, fiind realizat de un meşter puţin priceput, dar foarte bun cunoscător al tradiţiilor traco-getice ale zonei, cu origini preistorice indubitabile. „Piesa este un arhetip ce are forma unei mitre de arhiereu şi prezintă un orificiu mai larg la bază pentru introducerea unui mâner din lemn. Deasupra prezintă un orificiu mai mic, în care era încastrată o cruce, făcută probabil tot din bronz, care s-a pierdut“, ne-a spus domnul Boroneanţ.

Similitudini cu sceptrul miniatural de pe colierul de la Şimleu Silvaniei

După lungi cercetări, forma originară a sceptrului a fost reconstituită, cu sprijinul imaginilor de pe piesele monetare de epocă şi de podoabă, precum şi cu ajutorul informaţiilor pe care le-a furnizat ceramica descoperită în areal. „Un element convingător şi indubitabil este prezenţa globului cruciger de pe emisiunile monetare în care împăraţii din dinastiile constantiniană (324-364), valentiniană (364-378), teodosiană (379-457), leoniană (457-518), iustiniană (518-610) şi apoi a heraclizilor (610-717) şi a celor care au urmat sunt prezentaţi purtând în mâini globul cu cruce. Fără îndoială, forma globulară a sceptrului face parte din tradiţia dacică a arealului şi este atestată şi prin sceptrul descoperit în mormântul dacic de secol al III-lea de la Peretu, cu ascendenţă în cele din piatră şi lut din Epoca pietrei şi din cea a bronzului, în special cele din cultura Tei de la Căţelu Nou, Băneasa, Butimanu etc. Forma în lobi a globului are origine în coroana imperială bizantină şi este susţinută ornamental de motivul în crenguţă de brad aplicat prin nituire, dispus în cruce pe calota piesei, înscrisă şi ea pe un plan în cruce prin incizie şi care îmbracă întreaga piesă. În deschiderile ovale de pe lobii sceptrului au existat, probabil, încastrate pietre preţioase care s-au pierdut odată cu crucea de deasupra“, ne-a mai spus profesorul Boroneanţ. Crucea şi planul de cruce de pe sceptru de la Chitila sunt identice, ca formă, cu elementele ornamentale repezentate pe sceptrul miniatural de pe colierul de la Şimleu Silvaniei. Identificarea similitudinilor a fost posibilă după publicarea, în 1994, a rezultatelor cercetărilor întreprinse asupra celebrului colier de către germanul Torsten Capelle şi reconstituirile formei sceptrelor făcute de belgianul Piere Bastien (într-un studiu referitor la busturile împăraţilor romani, publicat în 1992). Astfel, cele două obiecte reprezintă piese arhiereşti de cult. Ele au comun atât forma globulară cât şi crucea cu braţe egale, cu diferenţa că pe sceptrul de la Chitila aceasta se află deasupra, în timp ce pe sceptrul din colier se află incizată pe partea exterioară a globului.

Elemente ornamentale dacice aplicate pe un obiect creştin

Conform părerii aceluiaşi cercetător, motivul în crenguţă de brăduţ face parte din catalogul elementelor ornamentale utilizate pe coifurile dacice de la Poiana Coţofeneşti, Agighiol, Porţile de Fier şi Peretu, fiind atestat în continuare şi în secolele al II-lea – al V-lea şi următoarele pe piese ceramice (în special capace de recipiente), vase sau opaiţe ornamentate în relief sau prin imprimare în tehnica terra sigillata din lumea carpo-dacică, aparţinând culturii Chilia-Militari din Câmpia Română şi dacilor liberi din vechiul regat dacic. Acelaşi motiv mai este întâlnit şi pe ceramica provincială romană din Sciţia Minor, Moesia, Panonia sau din provinciile vecine din imperiu. Motivul globular (globul cruciger – cu cruce deasupra) este prezent pe piese de podoabă, cum sunt cerceii din aur descoperiţi în Sciţia Minor, dar şi pe alte obiecte de podoabă, iar cel al mitrei este înrudit ca formă cu coroanele.

Creştinismul a fost un factor activ în procesul formării poporului român

Sceptrul descoperit la Chitila este foarte important pentru că prezenţa lui într-o aşezare dacică din Câmpia Română aduce informaţii noi cu privire şi la formarea poporului român, „în care creştinismul a fost factor activ, fiind răspândit în limba authtonilor, atât prin raporturile de înrudire dintre populaţia încreştinată din zona cucerită de romani cu cea a dacilor rămaşi liberi, cât şi prin faptul că în armata romană se înrolau luptători creştinaţi, vorbitori de limbă daco-carpică. Prin armată şi veterani, creştinismul a putut să se răspândească în sânul populaţiei locale, fapt susţinut de martirii creştini militari sau foşti militari de origine traco-dacică sau trăitori pe acest spaţiu istoric“, este de părere profesorul Boroneanţ.

Legalizarea creştinismului de către împăratul Constantin cel Mare a avut consecinţe importante pe teritoriul fostei Dacii. Profesorul Boroneanţ crede că procesul încreştinării strămoşilor noştri „a fost desăvârşit în epoca medievală de către cnezii, voievozii şi arhiereii din Principatele Române care, după căderea Constantinopolului, se considerau urmaşi ai dinaştilor bizantini. …Sceptrul acesta dovedeşte că la acea dată daco-carpii erau deja creştini, iar creştinarea goţilor, ca aliaţi ai lor împotriva Imperiului Roman, face parte din coaliţia politică, din convieţuirea dintre aceştia în zonă, şi constituie un proces normal în acest context istoric. La fel de normală trebuie considerată şi relaţia populaţiei daco-carpice cu cea din Sciţia Minor, unde trăiau creştini, fraţi de limbă şi sânge, sugerată şi de descoperirile de la Dinogeţia, Histria, Axiopolis, Halmyris, Noviodunum, în ultimele două aşezări fiind găsite cripte cu martiri creştini“.

Articol semnat Dumitru MANOLACHE

nicandra
20-04-2010, 10:00
Sub semnătura prof. dr. ing. Lorin Cantemir şi a dr. ing. Gabriel Chiriac de la Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”, Iaşi, Facultatea de Electrotehnică Iaşi a apărut în săptămânalul Uniunii Scriitorilor din Moldova "Literatură şi Artă" un rezumat interesant al lucrării


Burebista şi Decebal, doi regi a milioane de daci


Lucrarea are ca scop stabilirea de metode de calcul al populaţiei Daciei din timpul lui Decebal. Sunt prezentate două criterii, cel al Creşterii relativ proporţionale a populaţiilor dintr-un spaţiu continental comun şi cel al Raportului posibil dintre armată şi populaţie. Calculele efectuate pe baza celor două criterii duc la rezultate aproximativ identice, în primul caz de 5.400.000, iar în al doilea de 5.800.000 de locuitori. Ambele cifre depăşesc de circa 5÷10 ori populaţia Daciei acceptată de majoritatea istoricilor.

1. Introducere
Una din problemele fundamentale ale istoriei poporului român a fost şi a rămas problema romanizării Daciei Felix. Majoritatea istoricilor români sunt partizanii ideii de latinitate indiscutabilă a obârşiei românilor. Teoria romanităţii sau latinităţii poporului român are ca suport o serie de izvoare istorice, precum şi o serie de teorii ale etnogenezei, elaborate în scopuri politice sau, mai scuzabil, din lipsa unor informaţii credibile, lipsite de subiectivism.
Hadrian Daicoviciu susţine că “Dacia suferise pierderi cumplite în cele două războaie purtate împotriva lui Traian. Mii şi mii de oşteni căzuseră pe câmpurile de bătaie…”[3]. Desigur, această afirmaţie este generată de izvoarele istorice. Astfel, Eutropiu afirmă că “Dacia…viris fuerat exhausta”, adică Dacia a fost secătuită de bărbaţi, iar Ioannes Lydus întăreşte această apreciere, afirmând că 50.000 de daci fuseseră făcuţi prizonieri de armatele romane victorioase.
Din acest tablou sumbru şi tragic al stării Daciei a rezultat imaginea unei Dacii în care au rămas doar femeile, copiii, adolescenţii prea tineri şi bătrânii. Poate pe ici pe colo, câţiva bărbaţi daci. În consecinţă, s-a acreditat ideea că cei 50.000 de prizonieri daci şi cele câteva mii de daci omorâţi au fost înlocuiţi de o parte din trupele romane invadatoare, care se apreciază la aproximativ 150.000 de luptători.
În acest mod, dintr-un condei, s-a rezolvat în mod simplu şi “ştiinţific” problema formării poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au îmbrăţişat şi ei această idee, care le-a permis să susţină “puritatea latină a românilor” şi să revendice pe această bază drepturile legitime ale românilor transilvăneni în cadrul monarhiei habsburgice.
La o analiză mai atentă a textelor istorice, se poate constata cu uşurinţă că o parte din istoricii recunoscuţi şi care nu pun la îndoială direct romanizarea Daciei Felix au însă rezerve serioase privind impactul armatei romane şi al colonizatorilor asupra formării poporului român.
În acelaşi timp, trebuie să subliniem că numărul de istorici care contestă din ce în ce mai mult romanizarea militară, forţată şi rapidă a Daciei Felix este într-o creştere evidentă. Astfel, “curentul dacologic” contestă chiar total influenţa romană. Lucrarea de faţă are ca scop de a analiza, statistic – comparativ cu alte popoare aşa-zise latine, situaţia demografică a Daciei Felix – ca element fundamental în aprecierea gradului de romanizare al acesteia.

2. Estimări ale populaţiei Daciei

S-au făcut mai multe încercări de estimare a populaţiei Daciei. Majoritatea au fost mai mult nişte aprecieri intuitive.
Astfel, H. Daicoviciu apreciază: “un popor care trebuie să fi numărat cel puţin o jumătate de milion de oameni pe vremea lui Decebal”, fără însă să specifice dacă cifra se referea la dacii cuceriţi de romani sau la toţi dacii şi criteriile de estimare a acestei cifre.
Vlad Georgescu [4] afirma că o serie de istorici estimează populaţia Daciei romane cu cifre care variază între 650.000 şi 1.200.000, dar că mai probabil este cifra de 500.000, din care 10% ar fi fost armata (până la 3 legiuni + trupe auxiliare), restul fiind colonişti şi, desigur, daci. Pe aceeaşi linie se situează şi Matei C. Horia care apreciază populaţia Daciei în sec. I e.n. la 1.000.000 de locuitori.
Cifrele care sunt avansate pe baza unor elemente credibile sunt cele ale lui I. C. Drăgan [5]. Luând ca bază recensământurilor efectuate de romani în anul 28 şi 8 î.e.n. şi anul 8 e.n., rezultă că Imperiul Roman număra aproximativ 65.000.000 de locuitori (după alte surse, 55.000.000).
În cadrul acestuia, italicii erau 16 milioane, hispanicii – 9 milioane, iar galicii – 12 milioane. După aproape 2000 de ani, populaţia celor trei provincii, astăzi state independente, ajunsese la cca 60 de milioane în Italia, 36 de milioane în Spania şi 53 de milioane în Franţa, având următoarele raporturi de creştere: 3,75, 4 şi 4,4 ori.
Desigur, aceste raporturi de creşteri au un anumit grad de relativitate, care se referă la suprafeţele teritoriilor luate în considerare în timpul recensământurilor făcute de romani. Dar, oricât de relativ ar fi acest calcul, este de acceptat că erori mai mari de 15% - 20% nu pot fi probabile.
În această situaţie, I. C. Drăgan apreciază că se poate considera un raport de creştere al populaţiei dacice de 4 şi, ca atare, luând în considerare atât populaţia României, cât şi a Republicii Moldova, pe care o consideră de 24÷28 de milioane – ajunge la concluzia că populaţia întregii Dacii era cuprinsă între 6 şi 7 milioane de locuitori. Pe baza acestei estimări consideră că afirmaţia medicului lui Traian, Criton, că armata romană a luat 500.000 de prizonieri daci este confirmată. Autorii prezentului articol nu subscriu acestei cifre pe motive care vor fi prezentate ulterior.

2. Discutarea modului de calcul al populaţiei Daciei Felix de către I. C. Drăgan şi extinderea lui

Cu toate că rezultatele calculului populaţiei Daciei efectuat de I.C. Drăgan pare că aduc rezultate surprinzătoare şi exagerate, el reprezintă deocamdată singura abordare bazată pe o realitate monitorizată, deci singurul punct de vedere care are o bază mult mai puţin subiectivă decât al celorlalţi istorici. Rezultatele aparent surprinzătoare aduse de I.C. Drăgan sunt doar în aparenţă surprinzătoare.
Ele sunt surprinzătoare pentru majoritatea istoricilor şi a populaţiei instruite, care a absolvit şcoala cu o imagine mai conştientă sau mai subconştientă a unei Dacii formate dintr-un neam nu prea numeros, dar viteaz, neamul traco-dac.
Cum ne-am mai exprimat convingerea [1,2] că pentru a cunoaşte istoria – în special cea mai puţin sau deloc scrisă –, este nevoie de cercetări pluridisciplinare, constatăm şi aici adevărul acestei necesităţi. Astfel, o parte din istoricii care abordează această problemă vorbesc de un spor mediu anual de 1,2%, considerându-l mic.
În primul rând, trebuie subliniat că în multe cazuri printre istorici se face o confuzie între rata natalităţii şi procentul sporului natural al populaţiei. Sporul natural al populaţiei reprezintă de fapt diferenţa dintre rata natalităţii şi rata mortalităţii. Ca atare, valoarea numerică a ratei natalităţii poate fi şi cu un ordin de mărime mai mare decât sporul natural al populaţiei.
Astfel, rata natalităţii poate fi de 1,2%, iar sporul natural al populaţiei de 0,1%, dacă rata mortalităţii este de 1,1%. Ce înseamnă acest 0,1% devine elocvent atunci când calculele arată că pentru dublarea unei populaţii este nevoie de 690 de ani la care în fiecare an sporul natural este doar de 0,1%, iar pentru ca populaţia să crească de 4 ori, este nevoie de 1380 de ani.
În sprijinul metodei de calcul propuse de I.C. Drăgan vin afirmaţiile autorizate ale specialiştilor de la Institutul Naţional de Studii Demografice din Franţa [6], care susţin că timp de milenii creşterea populaţiei a fost aproape identică în toate zonele lumii, şi ea a oscilat în jurul valorii de 0,1% anual, apoi aproape brusc, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în Europa a început să crească semnificativ, astfel că la începutul secolului al XX-lea creşterea era de 3 ori mai rapidă decât aceea din ţările coloniale sau dominate.
Folosind datele indicate de I.C. Drăgan şi aducându-le la nivelul anului 1992 (tabel 1), au reieşit creşteri diferenţiate ale sporului populaţiei, cum este şi normal.
Tabelul 1. Creşterea populaţiei
Anul 0 e.n. Anul 1992 e.n. Creşterea
Italia 16.000.000 57.700.000 3,6 ori
Franţa 12.000.000 57.500.000 4,79 ori
Spania 9.000.000 39.000.000 4,33 ori

Desigur, ţinând cont de structura genetică, de climă, de alimentaţie şi de alţi factori de ex., molime, războaie, cataclisme etc., creşterea nu poate fi exact aceeaşi.
Pentru simplitate se poate accepta o medie ponderată a creşterii, a cărei valoare este de 4,15 – deci foarte apropiată de cea propusă de I.C. Drăgan. Faţă de o medie aritmetică simplă, media ponderată este mai aproape de realitate întrucât ia în considerare creşterea totală ţinând seama de procentajele specifice fiecărui domeniu de creştere.
În cazul determinării populaţiei care făcea parte din statul dac al lui Decebal, vom considera o creştere mai mare, şi anume de 5 ori, deci cu puţin mai mare decât a Franţei (4,79) – pentru cel puţin două motive:
condiţiile pedoclimatice sunt apropiate;statistica a arătat că în ţările mai puţin dezvoltate rata natalităţii este mai mare.
Acceptând o creştere a populaţiei Daciei de 5 ori faţă de anul 100 e.n., înseamnă că s-a acceptat o populaţie mai puţin numeroasă şi aceasta în ideea unor aprecieri acoperitoare, fără exagerări a stării anului 100 e.n.
Întrucât în anul 1992 populaţia României era de 22.788.900 de locuitori, iar a Republicii Moldova de 4.300.000 de locuitori, rezultă că, efectuând regresia creşterii de 5 ori, populaţia Daciei era de cel puţin 5.417.780 de locuitori. Pentru simplitate vom accepta o cifră minimă rotundă de 5.400.000. Considerând populaţia totală a României şi a Republicii Moldova de 27.088.900 de locuitori şi acceptând creşterea medie ponderată de 4,15, ar rezulta populaţia Daciei de 6.607.048 de locuitori.
După cum se ştie, nu toată populaţia Daciei a fost supusă direct procesului de romanizare.
Pentru a se aprecia numărul populaţiei ocupate de legiunile romane, s-a plecat de la harta indicată de N. Iorga [7], care delimitează zona de ocupaţie. Prin suprapunerea acestei hărţi peste harta actuală a judeţelor, a rezultat faptul că suprafaţa Daciei Felix corespunde cu suprafaţa a 18 judeţe, şi anume Alba, Argeş, Braşov, Caraş-Severin, Cluj, Covasna, Dâmboviţa, Dolj, Gorj, Harghita, Hunedoara, Mehedinţi, Mureş, Olt, Sibiu, Teleorman, Timiş şi Vâlcea.
Populaţia celor 18 judeţe la nivelul anului 1992 se cifra la 9.223.669 de locuitori, iar populaţia întregului teritoriu dacic (România+Republica Moldova) – la 27.088.500 de locuitori. Rezultă că populaţia dacică supusă romanizării reprezenta doar 34,05% din toată populaţia Daciei, deci puţin mai mult de o treime.
La fel de important este să analizăm şi piramida vârstelor. Pentru orientare s-a considerat piramida vârstelor pentru anul 1980 în Maroc (ţară mai puţin dezvoltată) şi aceeaşi piramidă pentru Franţa, ţară mult mai dezvoltată [6].
Se ştie că nivelul de trai influenţează forma acestei piramide pe care o modifică puternic datorită fenomenului de îmbătrânire a populaţiei în ţările dezvoltate.
În tabelul 2 sunt prezentate procentele populaţiei pe grupe de vârstă. S-au considerat trei grupe de vârstă esenţiale, şi anume: 0 – 19 ani, 20 – 44 de ani şi peste 45 de ani; cele 3 grupe corespund – prima - copilăriei şi adolescenţei, a doua – maturităţii, a treia bătrâneţii, având în vedere că la începutul erei creştine speranţa de viaţă nu depăşea 40 de ani.

Tabelul 2. Procentul grupelor de vârstă
(piramida vârstelor)
Maroc Franţa
0 – 19 ani 57% 36%
20 – 44 de ani 30% 35%
Peste 45 de ani 13% 29%

După cum se poate constata, grupa de vârstă 20 – 44 de ani, din care în mod normal se recrutau luptătorii, nu a suferit modificări substanţiale ale procentajului. Pe de altă parte, este de considerat că aplicarea piramidei vârstelor corespunzătoare Marocului este mai apropiată de situaţia din Dacia lui Decebal. Acceptând, fără a face erori prea mari, că jumătate din populaţia Daciei era formată din bărbaţi, rezultă că bărbaţii apţi pentru război, deci cu vârste cuprinse între 20 şi 44 de ani, se cifrau la: 5.400.000 ⋅ 0,5 ⋅ 0,3 = 810.000, în care 0,5 înseamnă populaţia masculină, cca jumătate, iar 0,3, adică circa 30%, reprezintă bărbaţi apţi de luptă.
Această cifră este de natură să schimbe esenţial punctul de vedere al istoricilor care susţin că romanii ar fi omorât şi luat prizonieri pe aproape toţi bărbaţii daci.
Aşa cum afirma Strabon, referindu-se la daci, cităm: “din 100.000 – oastea lor s-a redus la 40.000”. Este de considerat că această cifră corespunde, în bună măsură, realităţii şi din alte puncte de vedere. Mai multe izvoare istorice apreciază armata lui Traian la cca 150.000 de luptători. Se cunosc cu suficientă precizie legiunile care au participat la cucerirea Daciei.
Din confruntările armate ale trecutului s-a desprins faptul că, pentru a câştiga sigur o bătălie, raportul de forţe trebuie să fie cuprins între 2÷3 la unu – ceea ce au făcut romanii – mobilizând aproape 150.000 de luptători faţă de 40.000-50.000 de luptători daci.
Chiar în ipoteza că dacii ar fi strâns o armată de 70.000 de oameni, aceştia n-ar fi reprezentat decât circa 9% din bărbaţii apţi de luptă. Mai mult, în timp de 24 de ani aproape toţi aceşti bărbaţi ar fi fost înlocuiţi de generaţia de sub 20 de ani. De altfel, exemplele din primul şi al doilea război mondial, unde procentual au murit mult mai mulţi bărbaţi, sunt concludente întrucât structura etnică a ţărilor combatante practic nu s-a modificat, ca urmare a numărului foarte mare de bărbaţi omorâţi.

3. Despre criterii de calcul al populaţiei Daciei
Istoria, în complexitatea ei, nu poate fi deocamdată o ştiinţă exactă, într-o măsură importantă având un evident caracter speculativ. Atât timp cât această caracteristică nu dezavantajează pe nimeni, ea poate fi tolerată şi într-un anumit fel înţeleasă prin prisma tendinţei de a imagina. Atunci când este vorba de destinul şi soarta unor popoare, lucrurile trebuie să se schimbe radical şi să capete o puternică trăsătură realistă, concretă, verificabilă. De la imaginaţie trebuie să coborâm la verificarea posibilităţilor concrete de existenţă a modelelor imaginate pentru viaţa reală.
Tocmai plecând de la aceste considerente autorii au încercat să dea estimărilor o bază reală, generată de o cât de cât monitorizare a realităţii, care să permită extrapolări sau aprecieri prin comparaţie, în limitele logicii şi a bunului-simţ stimulat de pragmatism. În acest sens modul de calcul al populaţiei Daciei, prezentat anterior, este un criteriu de calcul bazat pe monitorizarea unei realităţi.
Vom defini acest criteriu ca fiind CRITERIUL CREŞTERII RELATIV PROPORŢIONALE A POPULAŢIILOR DINTR-UN SPAŢIU CONTINENTAL COMUN.
Utilizarea acestui criteriu a dus la rezultate surprinzătoare. A reieşit astfel faptul că populaţia Daciei era cel puţin de 5÷10 ori mai numeroasă decât se estimase iniţial. Având în vedere repercusiunile esenţiale pe care le pot aduce rezultatele acestui calcul asupra etnogenezei poporului român şi a limbii române, devine extrem de necesar să găsim şi un alt criteriu de calcul pentru a putea compara şi verifica veridicitatea rezultatelor primului criteriu de calcul.
Acest al doilea criteriu îl vom defini ca fiind CRITERIUL RAPORTULUI POSIBIL DINTRE ARMATĂ ŞI POPULAŢIE. Acest criteriu se bazează pe anumite realităţi care condiţionează numărul armatei faţă de numărul populaţiei. Printre aceste realităţi enumerăm trei factori esenţiali:
numărul de bărbaţi apţi de a efectua serviciul militar;
sistemul de monitorizare şi de recrutare.
Cheltuielile necesare pentru întreţinerea armatei şi sursele existente pentru acoperirea lor.
Toţi aceşti 3 factori esenţiali se reflectă direct în raportul posibil dintre armată şi populaţia unei ţări, care evident nu poate depăşi nişte limite minime şi mai ales maxime. În consecinţă, o să analizăm valorile acestui raport în diverse situaţii reale.

4. Armata romană şi raportul ei faţă de populaţia imperiului

Începând cu anul 104 î.e.n., armata romană a devenit o armată de profesionişti angajaţi pe bază de contract, pentru o perioadă de 20-25 de ani. Luptătorii angajaţi aveau între 20 şi 45 de ani. Unitatea de bază a armatei romane era LEGIUNEA (legio – legiones), care număra maximum 6000 de luptători şi un minim um de 4200-4000 de luptători. O legiune era împărţită în 10 cohorte, 30 de manipule şi 60 de centurii, iar fiecare cohortă era formată din 600 de luptători.
La rândul ei, cohorta era constituită din 6 centurii, comandate de un ,,centurion” , având sub comanda sa între 70 şi 100 de luptători. Fiecare legiune avea cohorte auxiliare şi mici unităţi de cavalerie (alae), care nu depăşeau 120 de oameni. În general, o legiune împreună cu trupele auxiliare ajungea la maximum 6800 de luptători.
Cunoscând cu exactitate structura unei legiuni romane se pot analiza cu mai multă obiectivitate cifrele avansate de unii istorici [8,9] în ceea ce priveşte numărul total al armatei romane – care este estimat între 400.000 şi 1.000.000 şi chiar 1.500.000 în situaţii extreme (ceea ce pare foarte exagerat). Considerând că în timpul lui Traian Imperiul Roman avea 70 de legiuni, rezultă că armata romană avea 70x6000 = 420.000 de luptători.
Dacă mai considerăm că fiecare legiune avea o cohortă auxiliară de 600 de oameni şi alte călări de 120 de oameni, rezultă un plus de (600+120)x70 = 50.400 de oameni.
Rezultă deci, cum este şi normal, că trupele auxiliare reprezintă ceva mai mult de 10% din trupele operative. Se poate deci aprecia că întreaga armată romană reprezenta circa 470.000 de angajaţi.


5. Armata romană şi armata şi populaţia Daciei

Majoritatea surselor istorice [3,10] apreciază că armata romană cuceritoare era formată din 13-15 legiuni, menţionându-se că 4 legiuni au fost aduse din Panonia, 5 din cele două Moesii şi 5 de pe Rin. Considerând o legiune formată din maximum 6000 de luptători şi 720 de trupe auxiliare, rezultă că totalul armatei romane invadatoare era, de fapt, de 15x6720 = 108.000 de luptători.
Chiar dacă am considera 20 de legiuni, ceea ce nu rezultă din nici o sursă istorică, armata romană nu ar depăşi cu mult 134.000 luptători. În aceste condiţii, respectând raportul de forţe dintre învingător şi învins de 2÷3/1, rezultă că cifra avansată de Strabon, care aprecia armata lui Decebal la 40.000 de luptători, pare credibilă.
Pentru a deduce populaţia Daciei, mai este de făcut un singur pas. Problema constă în a evalua procentul armatei faţă de populaţie. În cazul Imperiului Roman, acest procentaj era de 0,76%. El însă nu poate fi aplicat identic la daci, care nu dispuneau de evidenţa, comunicaţiile şi organizarea romană (până la proba contrarie). În consecinţă, vom considera că armata lui Decebal reprezenta doar 0,6% din populaţia Daciei, deci mai puţin decât la romani, şi că ea nu ajunge la 40.000 de luptători, ci la 35.000 de luptători. În aceste condiţii, populaţia Daciei rezultă din raportul:
35.000 / 0,006 = 5.833.333 de locuitori.
Rezultatul validează ordinul de mărime calculat cu ajutorul primului criteriu şi duce la concluzia sigură că populaţia Daciei era de peste 5.000.000 locuitori!

6. Concluzii

Pentru a stabili cu marje cât mai mici de eroare numărul populaţiei Daciei lui Decebal, s-au definit şi aplicat două criterii de calcul, şi anume:
*criteriul creşterii relativ proporţionale a populaţiilor dintr-un spaţiu continental comun.
*criteriul raportului posibil dintre armată şi populaţie.
În aplicarea ambelor criterii s-a plecat de la o serie de date consemnate în literatura de specialitate. Ele au fost comparate cu o serie de date statistice actuale, certe, pentru a valida ordinul de mărime considerat. Cu toate că s-a plecat de la criterii de calcul diferite, rezultatele coincid ca ordin de mărime, stabilindu-se indubitabil că populaţia Daciei Felix depăşea în mod cert 5.000.000 de locuitori.
Noua valoare determinată a populaţiei Daciei, mai mare de circa 5-10 ori faţă de cea indicată de istorici, va obliga la reconsiderarea fenomenului complex al romanizării, întrucât raportul dintre elementul purtător al civilizaţiei romane şi elementul acceptor al acesteia este extrem de mic. În final ce cer făcute unele sublinieri esenţiale.
Autorii doresc să sublinieze cu tărie că nu contestă în nici un fel latinitatea structurală a românilor. Ei vor să precizeze că specificul latin al românilor se datoreşte unor antecedente mult mai vechi decât cucerirea romană a Daciei Felix. Ocupaţia romană nu poate explica în nici un fel naşterea biologică a poporului român din bărbaţi latini şi femei dace fie numai şi prin disproporţia numerică a partenerilor, şi anume câteva milioane de femei dace şi cele câteva zeci de mii, maximum 100 000 de bărbaţi (soldaţi, funcţionari, colonişti, comercianţi, aventurieri cu o relativă genetică romană).
De unde provine totuşi latinitatea? Foarte pe scurt.
Este de mirare amnezia profundă de care dau dovadă mulţi istorici. Astfel marele HERODOT, părintele istoriei, afirmă că neamul tracilor este mai numeros decât cel al inzilor (indienilor). Unde au dispărut aceşti traci?
Am uitat că TROIA, cetatea Elenei... a fost construită şi reconstruită de 9 ori de tracii dardani, troienii. Se ştie foarte precis că printre locuitorii străvechii Rome erau troieni veniţi încă înainte de ultima distrugere a Troiei. Părerea noastră este că ENEAS nu a ajuns întâmplător la viitoarea Romă, drumul fiind ştiut, aici putând găsi şi eventual ajutor. Este de crezut că aceşti troieni vorbeau o limbă tracă similară cu cea a dacilor şi ei proveniţi din traci. Istoria scrisă consemnează numeroase cazuri când limba vorbită de romani era înţeleasă de daci şi invers, desigur, nu perfect, dar inteligibil.
Credem că pe această linie ar trebui să se meargă cu cercetările. În mod cert o parte din populaţia Romei antice vorbea o limbă tracă.


7. Bibliografie

[1] Cantemir L., Chiriac G., Necesitatea trategiei de reconstrucţie şi extindere a modelului societăţii daco-tracice. Al 27-lea Congres Anual ARA, Oradea, 29 mai – 2 iunie 2002.
[2] Cantemir L., Chiriac G, Diaconescu G., Relativa romanizare a Daciei Felix. The 26th Annual Congress of the ARA. Montreal, Canada, p 89.
[3] Daicoviciu H., Dacii, Editura Enciclopedia Română, 1972, Bucureşti.
[4] Georgescu V., Istoria românilor, Editura Humanitas, 1992.
[5] Drăgan I.C., Istoria antică între enigmă şi miracol, rev. ,,Noi, tracii”, anul XVII, nr. 161, aprilie 1987.
[6] Collection BRAS – BRIGNON Geographie 2DE . Ed. Matier, Paris, 1987.
[7] Iorga N., Istoria Românilor, vol. I2, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
[8] Mărghitan L., Decebal, Editura Militară, Bucureşti, 1987.
[9] Moisin A, Coeficientul 4 şi posibile argumente pentru reconsiderarea numărului populaţiei daco-getice. Rev. ,,Noi, tracii”, anul XVIII, nr. 175, mai 1989.
[10] Drăgan I.C., Noi, tracii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976.

mariusTut
20-04-2010, 10:59
Sub semnătura prof. dr. ing. Lorin Cantemir şi a dr. ing. Gabriel Chiriac de la Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”, Iaşi, Facultatea de Electrotehnică Iaşi a apărut în săptămânalul Uniunii Scriitorilor din Moldova "Literatură şi Artă" un rezumat interesant al lucrării


Burebista şi Decebal, doi regi a milioane de daci


Lucrarea are ca scop stabilirea de metode de calcul al populaţiei Daciei din timpul lui Decebal. Sunt prezentate două criterii, cel al Creşterii relativ proporţionale a populaţiilor dintr-un spaţiu continental comun şi cel al Raportului posibil dintre armată şi populaţie. Calculele efectuate pe baza celor două criterii duc la rezultate aproximativ identice, în primul caz de 5.400.000, iar în al doilea de 5.800.000 de locuitori. Ambele cifre depăşesc de circa 5÷10 ori populaţia Daciei acceptată de majoritatea istoricilor.

1. Introducere
Una din problemele fundamentale ale istoriei poporului român a fost şi a rămas problema romanizării Daciei Felix. Majoritatea istoricilor români sunt partizanii ideii de latinitate indiscutabilă a obârşiei românilor. Teoria romanităţii sau latinităţii poporului român are ca suport o serie de izvoare istorice, precum şi o serie de teorii ale etnogenezei, elaborate în scopuri politice sau, mai scuzabil, din lipsa unor informaţii credibile, lipsite de subiectivism.
Hadrian Daicoviciu susţine că “Dacia suferise pierderi cumplite în cele două războaie purtate împotriva lui Traian. Mii şi mii de oşteni căzuseră pe câmpurile de bătaie…”[3]. Desigur, această afirmaţie este generată de izvoarele istorice. Astfel, Eutropiu afirmă că “Dacia…viris fuerat exhausta”, adică Dacia a fost secătuită de bărbaţi, iar Ioannes Lydus întăreşte această apreciere, afirmând că 50.000 de daci fuseseră făcuţi prizonieri de armatele romane victorioase.
Din acest tablou sumbru şi tragic al stării Daciei a rezultat imaginea unei Dacii în care au rămas doar femeile, copiii, adolescenţii prea tineri şi bătrânii. Poate pe ici pe colo, câţiva bărbaţi daci. În consecinţă, s-a acreditat ideea că cei 50.000 de prizonieri daci şi cele câteva mii de daci omorâţi au fost înlocuiţi de o parte din trupele romane invadatoare, care se apreciază la aproximativ 150.000 de luptători.
În acest mod, dintr-un condei, s-a rezolvat în mod simplu şi “ştiinţific” problema formării poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au îmbrăţişat şi ei această idee, care le-a permis să susţină “puritatea latină a românilor” şi să revendice pe această bază drepturile legitime ale românilor transilvăneni în cadrul monarhiei habsburgice.
La o analiză mai atentă a textelor istorice, se poate constata cu uşurinţă că o parte din istoricii recunoscuţi şi care nu pun la îndoială direct romanizarea Daciei Felix au însă rezerve serioase privind impactul armatei romane şi al colonizatorilor asupra formării poporului român.
În acelaşi timp, trebuie să subliniem că numărul de istorici care contestă din ce în ce mai mult romanizarea militară, forţată şi rapidă a Daciei Felix este într-o creştere evidentă. Astfel, “curentul dacologic” contestă chiar total influenţa romană. Lucrarea de faţă are ca scop de a analiza, statistic – comparativ cu alte popoare aşa-zise latine, situaţia demografică a Daciei Felix – ca element fundamental în aprecierea gradului de romanizare al acesteia.

2. Estimări ale populaţiei Daciei

S-au făcut mai multe încercări de estimare a populaţiei Daciei. Majoritatea au fost mai mult nişte aprecieri intuitive.
Astfel, H. Daicoviciu apreciază: “un popor care trebuie să fi numărat cel puţin o jumătate de milion de oameni pe vremea lui Decebal”, fără însă să specifice dacă cifra se referea la dacii cuceriţi de romani sau la toţi dacii şi criteriile de estimare a acestei cifre.
Vlad Georgescu [4] afirma că o serie de istorici estimează populaţia Daciei romane cu cifre care variază între 650.000 şi 1.200.000, dar că mai probabil este cifra de 500.000, din care 10% ar fi fost armata (până la 3 legiuni + trupe auxiliare), restul fiind colonişti şi, desigur, daci. Pe aceeaşi linie se situează şi Matei C. Horia care apreciază populaţia Daciei în sec. I e.n. la 1.000.000 de locuitori.
Cifrele care sunt avansate pe baza unor elemente credibile sunt cele ale lui I. C. Drăgan [5]. Luând ca bază recensământurilor efectuate de romani în anul 28 şi 8 î.e.n. şi anul 8 e.n., rezultă că Imperiul Roman număra aproximativ 65.000.000 de locuitori (după alte surse, 55.000.000).
În cadrul acestuia, italicii erau 16 milioane, hispanicii – 9 milioane, iar galicii – 12 milioane. După aproape 2000 de ani, populaţia celor trei provincii, astăzi state independente, ajunsese la cca 60 de milioane în Italia, 36 de milioane în Spania şi 53 de milioane în Franţa, având următoarele raporturi de creştere: 3,75, 4 şi 4,4 ori.
Desigur, aceste raporturi de creşteri au un anumit grad de relativitate, care se referă la suprafeţele teritoriilor luate în considerare în timpul recensământurilor făcute de romani. Dar, oricât de relativ ar fi acest calcul, este de acceptat că erori mai mari de 15% - 20% nu pot fi probabile.
În această situaţie, I. C. Drăgan apreciază că se poate considera un raport de creştere al populaţiei dacice de 4 şi, ca atare, luând în considerare atât populaţia României, cât şi a Republicii Moldova, pe care o consideră de 24÷28 de milioane – ajunge la concluzia că populaţia întregii Dacii era cuprinsă între 6 şi 7 milioane de locuitori. Pe baza acestei estimări consideră că afirmaţia medicului lui Traian, Criton, că armata romană a luat 500.000 de prizonieri daci este confirmată. Autorii prezentului articol nu subscriu acestei cifre pe motive care vor fi prezentate ulterior.

2. Discutarea modului de calcul al populaţiei Daciei Felix de către I. C. Drăgan şi extinderea lui

Cu toate că rezultatele calculului populaţiei Daciei efectuat de I.C. Drăgan pare că aduc rezultate surprinzătoare şi exagerate, el reprezintă deocamdată singura abordare bazată pe o realitate monitorizată, deci singurul punct de vedere care are o bază mult mai puţin subiectivă decât al celorlalţi istorici. Rezultatele aparent surprinzătoare aduse de I.C. Drăgan sunt doar în aparenţă surprinzătoare.
Ele sunt surprinzătoare pentru majoritatea istoricilor şi a populaţiei instruite, care a absolvit şcoala cu o imagine mai conştientă sau mai subconştientă a unei Dacii formate dintr-un neam nu prea numeros, dar viteaz, neamul traco-dac.
Cum ne-am mai exprimat convingerea [1,2] că pentru a cunoaşte istoria – în special cea mai puţin sau deloc scrisă –, este nevoie de cercetări pluridisciplinare, constatăm şi aici adevărul acestei necesităţi. Astfel, o parte din istoricii care abordează această problemă vorbesc de un spor mediu anual de 1,2%, considerându-l mic.
În primul rând, trebuie subliniat că în multe cazuri printre istorici se face o confuzie între rata natalităţii şi procentul sporului natural al populaţiei. Sporul natural al populaţiei reprezintă de fapt diferenţa dintre rata natalităţii şi rata mortalităţii. Ca atare, valoarea numerică a ratei natalităţii poate fi şi cu un ordin de mărime mai mare decât sporul natural al populaţiei.
Astfel, rata natalităţii poate fi de 1,2%, iar sporul natural al populaţiei de 0,1%, dacă rata mortalităţii este de 1,1%. Ce înseamnă acest 0,1% devine elocvent atunci când calculele arată că pentru dublarea unei populaţii este nevoie de 690 de ani la care în fiecare an sporul natural este doar de 0,1%, iar pentru ca populaţia să crească de 4 ori, este nevoie de 1380 de ani.
În sprijinul metodei de calcul propuse de I.C. Drăgan vin afirmaţiile autorizate ale specialiştilor de la Institutul Naţional de Studii Demografice din Franţa [6], care susţin că timp de milenii creşterea populaţiei a fost aproape identică în toate zonele lumii, şi ea a oscilat în jurul valorii de 0,1% anual, apoi aproape brusc, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în Europa a început să crească semnificativ, astfel că la începutul secolului al XX-lea creşterea era de 3 ori mai rapidă decât aceea din ţările coloniale sau dominate.
Folosind datele indicate de I.C. Drăgan şi aducându-le la nivelul anului 1992 (tabel 1), au reieşit creşteri diferenţiate ale sporului populaţiei, cum este şi normal.
Tabelul 1. Creşterea populaţiei
Anul 0 e.n. Anul 1992 e.n. Creşterea
Italia 16.000.000 57.700.000 3,6 ori
Franţa 12.000.000 57.500.000 4,79 ori
Spania 9.000.000 39.000.000 4,33 ori

Desigur, ţinând cont de structura genetică, de climă, de alimentaţie şi de alţi factori de ex., molime, războaie, cataclisme etc., creşterea nu poate fi exact aceeaşi.
Pentru simplitate se poate accepta o medie ponderată a creşterii, a cărei valoare este de 4,15 – deci foarte apropiată de cea propusă de I.C. Drăgan. Faţă de o medie aritmetică simplă, media ponderată este mai aproape de realitate întrucât ia în considerare creşterea totală ţinând seama de procentajele specifice fiecărui domeniu de creştere.
În cazul determinării populaţiei care făcea parte din statul dac al lui Decebal, vom considera o creştere mai mare, şi anume de 5 ori, deci cu puţin mai mare decât a Franţei (4,79) – pentru cel puţin două motive:
condiţiile pedoclimatice sunt apropiate;statistica a arătat că în ţările mai puţin dezvoltate rata natalităţii este mai mare.
Acceptând o creştere a populaţiei Daciei de 5 ori faţă de anul 100 e.n., înseamnă că s-a acceptat o populaţie mai puţin numeroasă şi aceasta în ideea unor aprecieri acoperitoare, fără exagerări a stării anului 100 e.n.
Întrucât în anul 1992 populaţia României era de 22.788.900 de locuitori, iar a Republicii Moldova de 4.300.000 de locuitori, rezultă că, efectuând regresia creşterii de 5 ori, populaţia Daciei era de cel puţin 5.417.780 de locuitori. Pentru simplitate vom accepta o cifră minimă rotundă de 5.400.000. Considerând populaţia totală a României şi a Republicii Moldova de 27.088.900 de locuitori şi acceptând creşterea medie ponderată de 4,15, ar rezulta populaţia Daciei de 6.607.048 de locuitori.
După cum se ştie, nu toată populaţia Daciei a fost supusă direct procesului de romanizare.
Pentru a se aprecia numărul populaţiei ocupate de legiunile romane, s-a plecat de la harta indicată de N. Iorga [7], care delimitează zona de ocupaţie. Prin suprapunerea acestei hărţi peste harta actuală a judeţelor, a rezultat faptul că suprafaţa Daciei Felix corespunde cu suprafaţa a 18 judeţe, şi anume Alba, Argeş, Braşov, Caraş-Severin, Cluj, Covasna, Dâmboviţa, Dolj, Gorj, Harghita, Hunedoara, Mehedinţi, Mureş, Olt, Sibiu, Teleorman, Timiş şi Vâlcea.
Populaţia celor 18 judeţe la nivelul anului 1992 se cifra la 9.223.669 de locuitori, iar populaţia întregului teritoriu dacic (România+Republica Moldova) – la 27.088.500 de locuitori. Rezultă că populaţia dacică supusă romanizării reprezenta doar 34,05% din toată populaţia Daciei, deci puţin mai mult de o treime.
La fel de important este să analizăm şi piramida vârstelor. Pentru orientare s-a considerat piramida vârstelor pentru anul 1980 în Maroc (ţară mai puţin dezvoltată) şi aceeaşi piramidă pentru Franţa, ţară mult mai dezvoltată [6].
Se ştie că nivelul de trai influenţează forma acestei piramide pe care o modifică puternic datorită fenomenului de îmbătrânire a populaţiei în ţările dezvoltate.
În tabelul 2 sunt prezentate procentele populaţiei pe grupe de vârstă. S-au considerat trei grupe de vârstă esenţiale, şi anume: 0 – 19 ani, 20 – 44 de ani şi peste 45 de ani; cele 3 grupe corespund – prima - copilăriei şi adolescenţei, a doua – maturităţii, a treia bătrâneţii, având în vedere că la începutul erei creştine speranţa de viaţă nu depăşea 40 de ani.

Tabelul 2. Procentul grupelor de vârstă
(piramida vârstelor)
Maroc Franţa
0 – 19 ani 57% 36%
20 – 44 de ani 30% 35%
Peste 45 de ani 13% 29%

După cum se poate constata, grupa de vârstă 20 – 44 de ani, din care în mod normal se recrutau luptătorii, nu a suferit modificări substanţiale ale procentajului. Pe de altă parte, este de considerat că aplicarea piramidei vârstelor corespunzătoare Marocului este mai apropiată de situaţia din Dacia lui Decebal. Acceptând, fără a face erori prea mari, că jumătate din populaţia Daciei era formată din bărbaţi, rezultă că bărbaţii apţi pentru război, deci cu vârste cuprinse între 20 şi 44 de ani, se cifrau la: 5.400.000 ⋅ 0,5 ⋅ 0,3 = 810.000, în care 0,5 înseamnă populaţia masculină, cca jumătate, iar 0,3, adică circa 30%, reprezintă bărbaţi apţi de luptă.
Această cifră este de natură să schimbe esenţial punctul de vedere al istoricilor care susţin că romanii ar fi omorât şi luat prizonieri pe aproape toţi bărbaţii daci.
Aşa cum afirma Strabon, referindu-se la daci, cităm: “din 100.000 – oastea lor s-a redus la 40.000”. Este de considerat că această cifră corespunde, în bună măsură, realităţii şi din alte puncte de vedere. Mai multe izvoare istorice apreciază armata lui Traian la cca 150.000 de luptători. Se cunosc cu suficientă precizie legiunile care au participat la cucerirea Daciei.
Din confruntările armate ale trecutului s-a desprins faptul că, pentru a câştiga sigur o bătălie, raportul de forţe trebuie să fie cuprins între 2÷3 la unu – ceea ce au făcut romanii – mobilizând aproape 150.000 de luptători faţă de 40.000-50.000 de luptători daci.
Chiar în ipoteza că dacii ar fi strâns o armată de 70.000 de oameni, aceştia n-ar fi reprezentat decât circa 9% din bărbaţii apţi de luptă. Mai mult, în timp de 24 de ani aproape toţi aceşti bărbaţi ar fi fost înlocuiţi de generaţia de sub 20 de ani. De altfel, exemplele din primul şi al doilea război mondial, unde procentual au murit mult mai mulţi bărbaţi, sunt concludente întrucât structura etnică a ţărilor combatante practic nu s-a modificat, ca urmare a numărului foarte mare de bărbaţi omorâţi.

3. Despre criterii de calcul al populaţiei Daciei
Istoria, în complexitatea ei, nu poate fi deocamdată o ştiinţă exactă, într-o măsură importantă având un evident caracter speculativ. Atât timp cât această caracteristică nu dezavantajează pe nimeni, ea poate fi tolerată şi într-un anumit fel înţeleasă prin prisma tendinţei de a imagina. Atunci când este vorba de destinul şi soarta unor popoare, lucrurile trebuie să se schimbe radical şi să capete o puternică trăsătură realistă, concretă, verificabilă. De la imaginaţie trebuie să coborâm la verificarea posibilităţilor concrete de existenţă a modelelor imaginate pentru viaţa reală.
Tocmai plecând de la aceste considerente autorii au încercat să dea estimărilor o bază reală, generată de o cât de cât monitorizare a realităţii, care să permită extrapolări sau aprecieri prin comparaţie, în limitele logicii şi a bunului-simţ stimulat de pragmatism. În acest sens modul de calcul al populaţiei Daciei, prezentat anterior, este un criteriu de calcul bazat pe monitorizarea unei realităţi.
Vom defini acest criteriu ca fiind CRITERIUL CREŞTERII RELATIV PROPORŢIONALE A POPULAŢIILOR DINTR-UN SPAŢIU CONTINENTAL COMUN.
Utilizarea acestui criteriu a dus la rezultate surprinzătoare. A reieşit astfel faptul că populaţia Daciei era cel puţin de 5÷10 ori mai numeroasă decât se estimase iniţial. Având în vedere repercusiunile esenţiale pe care le pot aduce rezultatele acestui calcul asupra etnogenezei poporului român şi a limbii române, devine extrem de necesar să găsim şi un alt criteriu de calcul pentru a putea compara şi verifica veridicitatea rezultatelor primului criteriu de calcul.
Acest al doilea criteriu îl vom defini ca fiind CRITERIUL RAPORTULUI POSIBIL DINTRE ARMATĂ ŞI POPULAŢIE. Acest criteriu se bazează pe anumite realităţi care condiţionează numărul armatei faţă de numărul populaţiei. Printre aceste realităţi enumerăm trei factori esenţiali:
numărul de bărbaţi apţi de a efectua serviciul militar;
sistemul de monitorizare şi de recrutare.
Cheltuielile necesare pentru întreţinerea armatei şi sursele existente pentru acoperirea lor.
Toţi aceşti 3 factori esenţiali se reflectă direct în raportul posibil dintre armată şi populaţia unei ţări, care evident nu poate depăşi nişte limite minime şi mai ales maxime. În consecinţă, o să analizăm valorile acestui raport în diverse situaţii reale.

4. Armata romană şi raportul ei faţă de populaţia imperiului

Începând cu anul 104 î.e.n., armata romană a devenit o armată de profesionişti angajaţi pe bază de contract, pentru o perioadă de 20-25 de ani. Luptătorii angajaţi aveau între 20 şi 45 de ani. Unitatea de bază a armatei romane era LEGIUNEA (legio – legiones), care număra maximum 6000 de luptători şi un minim um de 4200-4000 de luptători. O legiune era împărţită în 10 cohorte, 30 de manipule şi 60 de centurii, iar fiecare cohortă era formată din 600 de luptători.
La rândul ei, cohorta era constituită din 6 centurii, comandate de un ,,centurion” , având sub comanda sa între 70 şi 100 de luptători. Fiecare legiune avea cohorte auxiliare şi mici unităţi de cavalerie (alae), care nu depăşeau 120 de oameni. În general, o legiune împreună cu trupele auxiliare ajungea la maximum 6800 de luptători.
Cunoscând cu exactitate structura unei legiuni romane se pot analiza cu mai multă obiectivitate cifrele avansate de unii istorici [8,9] în ceea ce priveşte numărul total al armatei romane – care este estimat între 400.000 şi 1.000.000 şi chiar 1.500.000 în situaţii extreme (ceea ce pare foarte exagerat). Considerând că în timpul lui Traian Imperiul Roman avea 70 de legiuni, rezultă că armata romană avea 70x6000 = 420.000 de luptători.
Dacă mai considerăm că fiecare legiune avea o cohortă auxiliară de 600 de oameni şi alte călări de 120 de oameni, rezultă un plus de (600+120)x70 = 50.400 de oameni.
Rezultă deci, cum este şi normal, că trupele auxiliare reprezintă ceva mai mult de 10% din trupele operative. Se poate deci aprecia că întreaga armată romană reprezenta circa 470.000 de angajaţi.


5. Armata romană şi armata şi populaţia Daciei

Majoritatea surselor istorice [3,10] apreciază că armata romană cuceritoare era formată din 13-15 legiuni, menţionându-se că 4 legiuni au fost aduse din Panonia, 5 din cele două Moesii şi 5 de pe Rin. Considerând o legiune formată din maximum 6000 de luptători şi 720 de trupe auxiliare, rezultă că totalul armatei romane invadatoare era, de fapt, de 15x6720 = 108.000 de luptători.
Chiar dacă am considera 20 de legiuni, ceea ce nu rezultă din nici o sursă istorică, armata romană nu ar depăşi cu mult 134.000 luptători. În aceste condiţii, respectând raportul de forţe dintre învingător şi învins de 2÷3/1, rezultă că cifra avansată de Strabon, care aprecia armata lui Decebal la 40.000 de luptători, pare credibilă.
Pentru a deduce populaţia Daciei, mai este de făcut un singur pas. Problema constă în a evalua procentul armatei faţă de populaţie. În cazul Imperiului Roman, acest procentaj era de 0,76%. El însă nu poate fi aplicat identic la daci, care nu dispuneau de evidenţa, comunicaţiile şi organizarea romană (până la proba contrarie). În consecinţă, vom considera că armata lui Decebal reprezenta doar 0,6% din populaţia Daciei, deci mai puţin decât la romani, şi că ea nu ajunge la 40.000 de luptători, ci la 35.000 de luptători. În aceste condiţii, populaţia Daciei rezultă din raportul:
35.000 / 0,006 = 5.833.333 de locuitori.
Rezultatul validează ordinul de mărime calculat cu ajutorul primului criteriu şi duce la concluzia sigură că populaţia Daciei era de peste 5.000.000 locuitori!

6. Concluzii

Pentru a stabili cu marje cât mai mici de eroare numărul populaţiei Daciei lui Decebal, s-au definit şi aplicat două criterii de calcul, şi anume:
*criteriul creşterii relativ proporţionale a populaţiilor dintr-un spaţiu continental comun.
*criteriul raportului posibil dintre armată şi populaţie.
În aplicarea ambelor criterii s-a plecat de la o serie de date consemnate în literatura de specialitate. Ele au fost comparate cu o serie de date statistice actuale, certe, pentru a valida ordinul de mărime considerat. Cu toate că s-a plecat de la criterii de calcul diferite, rezultatele coincid ca ordin de mărime, stabilindu-se indubitabil că populaţia Daciei Felix depăşea în mod cert 5.000.000 de locuitori.
Noua valoare determinată a populaţiei Daciei, mai mare de circa 5-10 ori faţă de cea indicată de istorici, va obliga la reconsiderarea fenomenului complex al romanizării, întrucât raportul dintre elementul purtător al civilizaţiei romane şi elementul acceptor al acesteia este extrem de mic. În final ce cer făcute unele sublinieri esenţiale.
Autorii doresc să sublinieze cu tărie că nu contestă în nici un fel latinitatea structurală a românilor. Ei vor să precizeze că specificul latin al românilor se datoreşte unor antecedente mult mai vechi decât cucerirea romană a Daciei Felix. Ocupaţia romană nu poate explica în nici un fel naşterea biologică a poporului român din bărbaţi latini şi femei dace fie numai şi prin disproporţia numerică a partenerilor, şi anume câteva milioane de femei dace şi cele câteva zeci de mii, maximum 100 000 de bărbaţi (soldaţi, funcţionari, colonişti, comercianţi, aventurieri cu o relativă genetică romană).
De unde provine totuşi latinitatea? Foarte pe scurt.
Este de mirare amnezia profundă de care dau dovadă mulţi istorici. Astfel marele HERODOT, părintele istoriei, afirmă că neamul tracilor este mai numeros decât cel al inzilor (indienilor). Unde au dispărut aceşti traci?
Am uitat că TROIA, cetatea Elenei... a fost construită şi reconstruită de 9 ori de tracii dardani, troienii. Se ştie foarte precis că printre locuitorii străvechii Rome erau troieni veniţi încă înainte de ultima distrugere a Troiei. Părerea noastră este că ENEAS nu a ajuns întâmplător la viitoarea Romă, drumul fiind ştiut, aici putând găsi şi eventual ajutor. Este de crezut că aceşti troieni vorbeau o limbă tracă similară cu cea a dacilor şi ei proveniţi din traci. Istoria scrisă consemnează numeroase cazuri când limba vorbită de romani era înţeleasă de daci şi invers, desigur, nu perfect, dar inteligibil.
Credem că pe această linie ar trebui să se meargă cu cercetările. În mod cert o parte din populaţia Romei antice vorbea o limbă tracă.


7. Bibliografie

[1] Cantemir L., Chiriac G., Necesitatea trategiei de reconstrucţie şi extindere a modelului societăţii daco-tracice. Al 27-lea Congres Anual ARA, Oradea, 29 mai – 2 iunie 2002.
[2] Cantemir L., Chiriac G, Diaconescu G., Relativa romanizare a Daciei Felix. The 26th Annual Congress of the ARA. Montreal, Canada, p 89.
[3] Daicoviciu H., Dacii, Editura Enciclopedia Română, 1972, Bucureşti.
[4] Georgescu V., Istoria românilor, Editura Humanitas, 1992.
[5] Drăgan I.C., Istoria antică între enigmă şi miracol, rev. ,,Noi, tracii”, anul XVII, nr. 161, aprilie 1987.
[6] Collection BRAS – BRIGNON Geographie 2DE . Ed. Matier, Paris, 1987.
[7] Iorga N., Istoria Românilor, vol. I2, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
[8] Mărghitan L., Decebal, Editura Militară, Bucureşti, 1987.
[9] Moisin A, Coeficientul 4 şi posibile argumente pentru reconsiderarea numărului populaţiei daco-getice. Rev. ,,Noi, tracii”, anul XVIII, nr. 175, mai 1989.
[10] Drăgan I.C., Noi, tracii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976.:ipb_mafioso::ipb_flower:

nicandra
20-04-2010, 11:32
Aceasta este prefaţa lucrării Reconsiderarea Istoriei Geto -Dacii scrisă de Gheorghe L.Ioniţă


" De ce „RECONSIDERAREA ISTORIEI”?
Este cunoscuta sintagma „Istoria este scrisa de învingatori”. Acestia îsi trâmbiteaza victoriile, exagerându-si meritele si minimalizând virtutiile celor învinsi –vezi proclamatiile sforaitoare ale faraonilor egipteni, ale stapânitorilor asirieni,babilonieni, persi, ca si cele ale stapânitorilor moderni. Mai mult, preiau de la cei învinsi religia lor, zeii lor, legendele, eroii, cultura si tehnica acestora si si le atribuie lor, uitând cu vremea de unde le-au preluat, mândrindu-se ca fiind ale lor.
Asa s-a întâmplat în spatiul european cu vechii greci, care au preluat zeii,eroii si cultura popoarelor care populau înaintea lor Peninsula Balcanica(pelasgi, traci, cretani, geti), asa au procedat si romanii preluând cultura si tehnica etruscilor si a grecilor din Peninsula Italica, istoricii de ieri si de azi minunându-se de miracolul civilizatiilor grecesti si romane, ignorând faptul ca aceste popoare si-au preluat majoritatea cunostintelor de la popoarele cucerite de ei.
Marele merit al grecilor si romanilor consta în faptul ca, preluând cunostintele si cultura popoarelor cucerite de ei, le-au dezvoltat pâna la perfectiune si mai ales ca le-au pus la dispozitia tuturor cetatenilor lor si nu numai la cunostinta unei paturi privilegiate, clerul, cum au facut-o egiptenii, babilonienii, tracii,geto-dacii, celtii.
Aceasta, însa nu le da dreptul de a sustine ca ei sunt creatorii culturii si inventatorii tehnicilor pe care le-au preluat de la popoarele cucerite si nu da dreptul nici istoricilor de ieri si nici celor de azi de a le considera ca merite ale acestor popoare.
Si în vremurile mai apropiate de noi, tarile învingatoare au preluat de la învinsi cuceririle tehnice ale acestora si si le-au atribuit lor, aducând în tarile lor chiar si specialistii învinsilor odata cu cuceririle lor tehnice si cu uzine cu tot – vezi preluarea tehnicii si specialistilor germani de catre americani si sovietici dupa cel de al II-lea Razboi Mondial.
Pe lânga aceasta discriminare a învinsilor de catre istoricii învingatorilor, mai exista si discriminarea meritelor si istoriei tarilor mici de catre marile puteri. Se prezinta cu mândrie victoriile marilor lor comandanti militari si se ignora meritele si marii comandanti militari ai tarilor mici, comandanti care au obtinut în realitate victorii mai rasunatoare decât cele ale tarilor mari, si în conditii mult mai grele.
Ca exemplu, iata o comparatie între victoria marelui Napoleon Bonaparte de la Austerlitz contra aliantei ruso – austriece si victoriile lui Stefan cel Mare de la Podul Înalt (Vaslui) si Mircea cel Batrân de la Rovine, contra armatelor Imperiului Otoman:
- În batalia de la Austerlitz, câstigata de Napoleon Bonaparte, acesta a dispus de 80 000 de luptatori si o puternica artilerie, fata de 90 000 de luptatori ai aliantei ruso – austriece (75 000 rusi si 15 – 18 000 austrieci), (conf. vol. „Napoleon”, de E. V. Tarle, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1964).
- În batalia de la Podul Înalt, câstigata de Stefan cel Mare, acesta dispunea de 40 000 de luptatori, fata de 120 000 de luptatori ai turcilor, conform „Istoriei militare a poporului român”, pag. 204, de N. Densusianu, Editura Vestala, Bucuresti,2002, sau 40 000 de moldoveni fata de 100 000 turci, conform „Istoriei românilor în Dacia Traiana”, vol. II, pag. 287, de A. D. Xenopol, Editura Stiintifica si Enciclopedica,Bucuresti, 1986, sau 40 000 moldoveni si 9 000 aliati poloni si secui, fata de 120 000 turci si 17 000 munteni, aliati ai turcilor, conform „Istoriei României”, vol. II, pag. 513-514, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucuresti, 1962.
- În batalia de la Rovine, câstigata de Mircea cel Batrân, acesta dispunea de 10 000 luptatori, fata de 40 000 turci si 8 000 sârbi de care dispunea Baiazid,sultanul turcilor, conf. „Istoria României”, vol II, pag.386.
Deci, care dintre acesti trei comandanti, Napoleon Bonaparte, Stefan cel Mare, Mircea cel Batrân, este mai mare?
Si acesta este numai un exemplu din istoria omenirii!
Problema se pune la fel si în compararea istoriei si culturii popoarelor antice,medievale, moderne, a eroilor si înfaptuirilor lor. De exemplu, Homer, în Iliada, ridica în slavi victoria lui Achile asupra lui Hector, dar nu zice nimic de faptul ca Hector era dupa zile lungi de lupta si la sfârsitul unei asemenea zile, iar Achile nu luptase de zile în sir din cauza certei cu Agamemnon si era perfect odihnit. În plus, lui Hector i se închisesera portile cetatii (tradare?) si nu mai avea niciun sprijin din partea troienilor (tradare?), în timp ce Achile avea în spate întreaga ostire a grecilor.
În capitolele care urmeaza încerc sa reconsider unele date din istoria geto-dacilor,stramosii poporului român, fiind de datoria istoricilor si lingvistilor români sa adânceasca aceasta încercare a mea de reconsiderare a istoriei geto-dacilor si sa duca mai departe studiul adevaratei istorii a poporului român, începând cu stramosii si pâna în zilele noastre."

bunica56
22-04-2010, 23:53
Mihail Sadoveanu face parte dintre acei intelectuali care aderă la ideea esenţialităţii fondului nostru tracic – M. Eminescu, V. Pîrvan, G. Călinescu etc. – apărută în paralel cu ideea latinităţii poporului român atât de vehiculată de-a lungul vremii. Iată ce spunea Sadoveanu într-una din confesiunile sale :

« Mărturisesc că nu înţeleg tocmai bine de ce e nevoie să se dovedească latinitatea noastră exclusivă şi nobleţea noastră de la Roma, ca să devenim un mare popor. Aş fi înclinat să mă bucur mai mult de o origine geto-dacică, întrucât aceşti vechi pământeni, geto-dacii, se bucurau de o reputaţie excelentă în lumea antică, pe când despre romani nu se poate vorbi numai cu laude. În sfârşit, în ceea ce mă priveşte, mă simt, onorat de a fi coborâtor din băştinaşii care erau sub oblăduirea vechiului nostru Boerebista »
( Pe marginea Dicţionarului Academiei, în vol. Mărturisiri, ESPLA, 1960, p.191).

mariusTut
30-04-2010, 11:47
Femeile dacilor

Poporul dac nu a fost constituit numai din acei bărbaţi viteji care au uimit antichitatea cu credinţa, simplitatea şi curajul lor, ci şi din cealaltă jumătate, cea feminină, pe a cărei răbdare şi dăruire şi-au bazat succesele cei prea adeseori plecaţi la război.
Dacă pentru vitejii daci istoriografia antică a fost zgârcită în a oferi detalii, pentru femeile lor aceeaşi literatură a fost de-a dreptul vitregă, tot ceea ce ştim limitându-se la câteva nume şi informaţii răzleţe. Cu toate acestea, nici în societatea geto-dacică rolul femeii nu a putut fi unul minor, după cum probează descoperirile arheologice şi reprezentările figurate ajunse până la noi, în special cele realizate la comanda învingătorilor (Tropaeum Traiani, Columna lui Traian).
Şi în scrisul istoric contemporan poziţia femeii în societatea daco-getică este încă una marginală. Deşi mulţi istorici s-au simţit tentaţi să scrie despre femei, un studiu monografic detaliat dedicat lor este încă greu de realizat. Tentative lăudabile sunt textele semnate de Florea Bobu Florescu [1], Lucia Marinescu [2] şi Ion Horaţiu Crişan [3]. Referiri semnificative la subiect au fost făcute mai ales cu prilejul publicării descoperirilor importante de obiecte de podoabă sau de cult asociabile feminităţii.
Prezenta abordare, beneficiind de pe urma tuturor acestor contribuţii, dar neputându-şi asocia nici pretenţia unei investigaţii exhaustive şi nici pe cea a unei interpretări originale, îşi propune cumularea unui spectru cât mai larg de informaţii, astfel încât universul feminin al Daciei să apară cât mai detaliat conturat, iar portretul femeii vizibil din cât mai multe unghiuri.

Ipostaze fizice. Columna ne înfăţişează ipostaze feminine zvelte, dar cu expresii aspre şi mândre, cu o fineţe incontestabilă a trăsăturilor, cu faţa ovală, frunte înaltă, ochi expresivi, nas drept, buze frumos conturate, păr lung pieptănat cu cărare pe mijloc, acoperind tâmplele şi lăsând libere urechile, strâns legat într-un coc bogat la ceafă şi acoperit cu o năframă [4]. La fel sunt pieptănate femeile reprezentate pe monumentul de la Adamclisi [5], iar piesele de toreutică cu reprezentări feminine sugerează uneori o coafură similară [6].
Un alt gen de pieptănătură este cea cu cărare pe mijloc şi părul împletit sau doar răsucit în două cosiţe [7], care în unele cazuri par să pornească din vârful capului. Această coafură neobişnuită, atestată pe obiecte cu destinaţie cultică [8], e posibil să fi fost un apanaj al personajelor feminine din panteonul geto-dac. De asemenea, coroborând interpretarea în acest mod a coafurii [9] cu anumite practici încă în uz în mediul rural transilvănean care asociază cosiţele cu virginitea, personajele reprezentate pe respectivele obiecte ne apar în ipostaza de zeiţe fecioare, respectiv acolite ale unei astfel de divinităţi, la rândul lor fecioare.
Aceste portrete pot fi, cel puţin teoretic, “colorate”, prin apelul la sursele literare antice care vorbesc despre anumite caracteristici rasiale ale populaţiei nord-dunărene: părul blond-roşcat, rareori negru, pielea de culoare deschisă şi ochii albaştri, prin aceste însuşiri fizice daco-geţii putând fi integraţi în aceeaşi categorie rasială cu vecinii lor illiri, celţi, germanici şi sciţi [10]. Cercetările osteologice completează şi nuanţează această imagine oarecum idealizată a înfăţişării fizice a geto-dacilor, vorbind despre o varietate de tipuri antropologice [11]. Aceste informaţii noi nu scad însă cu nimic din graţia şi eleganţa modelelor feminine care i-au inspirat pe artiştii antici, rămânând astfel imortalizate în piatră.



Vestimentaţia şi podoabele.Conform reprezentărilor şi informaţiilor păstrate, putem aprecia ca îmbrăcămintea femeilor din Dacia era compusă din cămăşi asemănătoare iilor de azi, încreţite la gât, cu mâneci lungi şi largi sau cu mâneci scurte, fuste până în pământ, peste care, uneori, se purta o mantie amplu drapată. Când nu erau desculţe, în picioare purtau opinci sau călţuni. Capul şi-l acopereau cu o basma, iar pe vreme rea posibil foloseau o glugă [12]. Este impresionantă asemănarea care se poate observa între aceste piese de vestimentaţie şi cele purtate încă în zilele noastre în anumite zone ale ţării. Spre exemplu, fusta pe care o poartă femeile reprezentate pe metopele XLIX şi L ale monumentului de la Adamclisi a fost interpretată de etnografi ca o variantă a fotei cu capetele petrecute [13]; la fel s-au pronunţat specialiştii şi despre piesa similară din ţinuta vestimentară a celor două personaje feminine de pe plăcuţele de argint de la Letniţa, una dintre ele, cea reprezentată cu o oglindă şi un şarpe cu trei capete, purtând şi o cămaşă în formă de ie [14]. Această ultimă piesă de vestimentaţie amintită este mai mult decât evidentă pe falera de la Galiče, inclusiv în ceea ce priveşte cusăturile care împodobesc umerii şi pieptul [15]. Brâul şi catrinţa sunt şi ele prezente în analogiile făcute între îmbrăcămintea femeilor dace şi costumul popular românesc [16].
Cercetările arheologice ne fac cunoscute astăzi o varietate considerabilă de obiecte de podoabă [17]. Discutate în ansamblu, este foarte dificil de delimitat o categorie care să fie asociabilă exclusiv feminităţii, atât colanele, lanţurile, torquesurile [18], brăţările, verigile, falerele, fibulele, inelele cât şi pandantivele şi chiar cerceii putând fi, în fapt, în uzul ambelor sexe. Impasul este parţial amortizat de aceleaşi reprezentări artistice figurative deja amintite. Imaginea feminină de pe falera de la Galiče are la gât mai multe colane [19]; chipul de pe medalionul de lut ars descoperit la Sarmizegetusa este împodobit cu o diademă; în celebra sa reprezentare în bronz descoperită la Piatra Roşie, Bendis are fruntea încinsă cu o bentiţă; figurile feminine de pe falerele de la Lupu poartă o podoabă stranie, ce pare alcătuită dintr-un şir de falere, iar una dintre ele poartă ceva similar şi în jurul capului [20]. Indiferent cum ar fi oricare dintre aceste personaje interpretate – ca zeiţe, acolite sau doar preotese –, podoabele în sine rămân asociabile fiecăreia dintre ele, nu doar ca un atribut al sacrului, ci mai ales ca unul al feminităţii.
O „podoabă” şi mai puţin obişnuită este tatuajul. În societatea tracică se pare că tatuarea a fost la început o practică de înfrumuseţare a femeilor. Clearh din Soloi, discipol al lui Aristotel, povesteşte o scenă care pare să se fi petrecut în secolele V-IV a. Chr.: într-un context neexplicitat, un grup de femei “tracice”, foarte probabil ajunse captive, au fost tatuate de vecinele lor scite; ulterior ele au îmbogăţit însemnele respective, modificându-le în desene, transformând astfel semnificaţia iniţială, de batjocură, într-o “podoabă” [21] care va deveni sinonimă cu descendenţa nobiliară şi chiar un etalon al nobleţei, după afirmaţia unui alt autor contemporan, Dion Chrysostomos, care ştie despre femeile din Tracia că, “cu cât au mai multe semne şi mai variate, cu atât se arată a fi mai nobile şi din părinţi mai de ispravă” [22]. Şi alţi autori antici vorbesc despre practicarea tatuajului în lumea geto-dacilor, folosindu-se ace înroşite în foc, înmuiate în diverşi coloranţi [23].

În ciuda acestor metode „barbare” de înfrumuseţare, e puţin probabil că femeile din Dacia vor fi stârnit mai puţin interesul romanilor, după cucerire. Un indiciu cel puţin, dacă nu chiar o certitudine, este faptul că artiştii care au înfrumuseţat Roma cu monumentele menite să facă nemuritoare faima de cuceritor al Daciei a împăratului Traian nu au fost impresionaţi doar de calităţile bărbaţilor, ci şi de trăsăturile femeilor dace.




Îndeletniciri.Ipostaze ale cotidianului pot fi descifrate cu ajutorul scenelor de pe Columnă şi de pe metopele monumentului de la Adamclisi, unde femeia din acest spaţiu este înfăţişată într-o duioasă ipostază maternă, ducând în braţe un sugar şi ţinându-i de mână pe copiii mai mari sau purtând copilul într-o copaie pe cap.
Conform acestor reprezentări, atribuţiile femeilor dace se concentrau în jurul locuinţei familiei dar şi în cadrul muncilor agricole.
Centrul acestui univers a fost cu siguranţă vatra, cuvânt arhaic al cărui înţeles primordial a rămas la fel de puternic şi de plin de semnificaţii până astăzi [24], însăşi păstrarea sa datorându-se cu probabilitate femeii şi ocupaţiilor sale specifice. Vestigiile arheologice sugerează posibilitatea ca întreţinerea şi manevrarea focului, în scopuri casnice şi magico-religioase să fi fost un apanaj exclusiv al femeii în societatea dacică. La fel trebuie privită şi prepararea hranei care, în anumite circumstanţe, a putut fi considerată parte a unui ritual social complex [25]. Informaţii preţioase despre această îndeletnicire ne oferă tot descoperirile arheologice. Conform acestora, bucătăria geto-dacică pare să fi fost simplă, sobră, dar bine armonizată nutritiv, oferind toate elementele necesare organismului uman [26]. Într-un posibil reţetar ar fi intrat, pe lângă pâine, diferite terciuri preparate din cereale (grâu, mei, secară, orz, ovăz) în combinaţie sau nu cu alte alimente (laptele, brânza, mierea, ouăle, spanacul, loboda, lintea şi mazărea); alte fierturi de legume (năut, bob, linte, mazăre, măzăriche) sau diverse plante de sezon (măcriş, ştevie, spanac, lobodă, ciuperci, morcovi) însoţeau preparatele din carne, fiartă sau prăjită, de vită, oaie, porc, cal, pasăre, peşte, vânat şi, sporadic, chiar de câine, condimentate cu usturoi, muştar, oţet şi, bineînţeles, nelipsita sare [27]. Fructele, mierea, lactatele [28], vinul [29], berea [30] şi posibil şi alte băuturi (miedul, braga, borşul) completau meniul dacilor.
Unele alimente au fost servite şi în stare crudă şi, cu siguranţă, secretele conservării nu au fost cu totul străine femeilor din Dacia. Diferitele practici de conservare (sărarea, afumarea, murarea, fermentarea, uscarea, congelarea) sunt, oricum, modalităţi de prelucrare primară a alimentelor, iar chiupurile mari de lut ajunse până la noi au avut cu siguranţă şi astfel de întrebuinţări, nu doar pe aceea de depozitare a cerealelor, a mierii, vinului şi uleiului [31]. La fel poate fi interpretată şi existenţa hambarelor de suprafaţă şi a gropilor pentru păstrarea proviziilor, atât de frecvent atestate în jurul locuinţelor.
Nu doar alimentaţia a stat în atenţia femeilor, ci chiar un atuu al lor trebuie să fi fost cunoaşterea rolului curativ, medical, pe care îl deţin o serie de plante, a căror întrebuinţare a fost cu siguranţă asociată cu diverse practici magico-religioase.
Toate aceste afirmaţii se bazează pe descoperirile arheologice constând în diverse ustensile casnice, vase, seminţe, resturi osteologice, şi pe informaţiile, fie ele şi lacunare, oferite de autorii antici. Nu poate fi exclusă din discuţie nici vechimea unor cuvinte din vocabularul aferent gastronomiei, între care cele mai la îndemână sunt: brânză, mazăre, păstaie, rânză, sâmbure, strugure, şoric, urdă, zăr. Păstrarea lor de-a lungul veacurilor se datorează cu foarte mare probabilitate femeilor, care s-au aflat mult mai des în contact cu ingredientele pe care respectivele vocabule le desemnau, precum şi cu consecinţele utilizării lor, ilustrate de termeni ca abure, sarbăd, scrum, steregie, strepede [33].
Nu numai pregătitul hranei se desfăşura în jurul vetrei, ci întregul univers familial gravita în jurul acestei adevărate axis mundi, prin sentimentul de protecţie şi adăpost cu care se asocia, precum şi prin semnificaţiile sale sacre. Întreaga locuinţă dacică era organizată împrejurul său, indiferent de forma sau dimensiunile spaţiului ocupat: bordei, locuinţă de suprafaţă, patrulateră, ovală, rotundă, poligonală, cu una sau mai multe încăperi [34]. Este de presupus că la clădirea dar mai ales la amenajarea acestora luau parte activă şi femeile, în grija cărora rămâneau oricum ulterior. Iarăşi posibile probe în favoarea contribuţiei femeii la întreţinerea locuinţei, reflectată prin prisma vocabularului de sorginte arhaică, sunt termenii: a deretica, mătură, a scurma (lutul, pentru a-l folosi la lipirea pereţilor şi a pardoselii) şi, desigur, deja amintita vatră [35].
Acesta este universul casnic al femeilor dacice şi este neîndoielnic faptul că ele ajutau la construirea lui, uneori în mod decisiv şi întotdeauna individualizându-l, întocmai ca şi ţintele de fier cu floarea frumos ornamentată cu motive geometrice sau vegetale care împodobeau uşile de la intrare [36]. Rolul femeii în acest microcosmos poate fi şi el parţial reconstituit. Autorii antici ne vorbesc despre participarea ei la muncile câmpului şi îngrijirea animalelor [37]. Pe lângă acestea, se ocupa de meşteşugurile casnice: tors, ţesut, croit, cusut şi, într-o oarecare măsură, de olărit. Săpăturile arheologice au scos la suprafaţă nenumărate greutăţi folosite la războiul de ţesut, ace de cusut confecţionate din os sau metal, iar noţiuni precum brâu, caier, căpută, căciulă, creţ, a însăila, a înşira, pânză, undrea [38] susţin şi ele vechimea preocupărilor pentru confecţionarea îmbrăcămintei. Înclinaţia femeii spre frumos trebuie să-şi fi găsit un domeniu de acţiune şi în ornamentarea ceramicii, iar plămădirea din lut, odată cu vasele necesare gospodăriei, a unor obiecte miniaturale şi a păpuşilor se asociază mai uşor cu natura maternă. În legătură cu aceast din urmă, este mai mult decât semnificativ faptul că aproape toate cuvintele cu referire la copilărie provin din substrat: băiat, copil, leagăn, a lepăda (sarcina), a mădări (a răsfăţa), prunc [39] şi, posibil, cocon [40].
Coroborând descoperirile arheologice cu cercetările lingvistice, etnografice şi antropologice, rolul femeii în societatea dacică apare deci destul de clar conturat. Ea e stapâna casei, pe care o conduce adesea în lipsa bărbatului, iar creşterea copiilor şi gospodăria îi ocupau cea mai mare parte a timpului.



Rolul social.Pe metopa IX de la Adamclisi o familie se deplasează cu ajutorul unui car tras de vite, iar pe metopa XLIX ne întâmpină o pereche tânără: un bărbat ţinând de mână o femeie [41]. Conform acestor reprezentări, nucleul societăţii geto-dace pare să fie familia monogamă. Lucrurile nu vor fi stat însă întotdeauna aşa, autorii antici făcând referiri la obiceiul tracilor de a avea un număr relativ mare de soţii, între 3 şi 30 ! [42] Cert este, şi reprezentările de pe Tropaeum Traiani par să confirme, că undeva spre mijlocul secolului I a. Chr. geţii au abandonat această practică. Am ales acest reper cronologic în ideea că marea reformă sacerdotal-religioasă iniţiată de marele preot Deceneu ar fi fost incompletă fără o reformă morală, care să presupună şi schimbarea atitudinii faţă de femeie şi căsătorie. Prin implicaţiile sale, o asemenea transformare a moravurilor avea nevoie de o personalitate de talia şi charisma lui Deceneu, rangul de mare preot şi susţinerea regală de care acesta s-a bucurat asigurând şi succesul iniţiativei. Astfel, constatăm că izvoarele scrise contemporane perioadei dintre domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal nu pun poligamia, comportamentul orgiastic şi violenţa – metehne asociate societăţii tracilor sudici – şi pe seama daco-geţilor. Este deci de acceptat ideea că, reformând din temelii societatea geto-dacă, Deceneu a introdus schimbări şi în ceea ce priveşte componenţa familiei, fără reformarea acesteia neputându-se obţine o reală modificare de conduită socială.
Poli/monogamă, căsătoria la geto-daci, ca şi la traci dealtfel, presupunea cumpărarea soţiilor de la părinţii acestora – o adevărată “lege tracă” [43], având ca revers o atitudine foarte dură la adresa infidelităţii conjugale, cel puţin în lumea dacică, unde “păcatul adulteriului, cu îndemnu-i orbitor/Se răscumpără cu moarte, după datinile lor” [44]. Valoarea zestrei se pare că intervenea doar în cazul fetelor “năpăstuite din pricina urâţeniei”, după plastica exprimare a lui Solinus [45]. Lucrurile nu vor fi stat însă chiar aşa şi o dovadă a importanţei dotei pentru întemeierea noii familii este supravieţuirea până azi a cuvântului zestre [46], împreună cu întregul său cortegiu de semnificaţii social-economice. Însemnătatea ritualului căsătoriei în societatea geto-dacă este ilustrată şi ea, pe aceeaşi filieră lingvistică, de conservarea vocabulei mire [47], căreia în mod natural i se asociază şi cel de mireasă.
Care era rostul femeii în modul de funcţionare a angrenajului familial s-a văzut deja în capitolul dedicat îndeletnicilor. Redus la esenţă de autorii antici, el este asociat statutului celui mai inferior, după standardele epocii: erau puse “să slujească fără a se deosebi întru nimic de sclavi” [48]. O asemenea atitudine plină de desconsiderare, cu certitudine la adresa femeilor dace, ne-o prezintă Trogus Pompeius atunci când descrie derularea unui conflict daco-bastarn: “Şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor. În vremea regelui Oroles se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi, din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor. Această pedeapsă a fost înlăturată numai după ce, prin vitejia lor, au şters ruşinea pe care şi-au atras-o în războiul de mai înainte” [49].
Situaţia nu va fi fost însă la fel de dramatică pentru toate femeile din Dacia. Ne gândim aici la femeile din categoriile sociale sus-puse, ale căror griji casnice vor fi fost cu siguranţă împărţite cu eventualele slujnice şi chiar sclave. De o consideraţie aparte trebuie să se fi bucurat femeile din înalta societate, în special cele din familia regală. În legătură cu acestea din urmă, putem să ne întrebăm dacă atitudinea plină de condescendenţă pe care Traian o manifestă faţă de o importantă prizonieră, considerată a fi sora lui Decebal, în momentul în care o invită să urce în corabia ce urma să o ducă în interiorul Imperiului [50], este un simplu gest de curtoazie sau manifestarea respectului faţă de un membru al familiei regale a cărui luare în captivitate putea deveni o preţioasă armă psihologică în mâinile împăratului. Dio Cassius susţine ca foarte probabilă cea de-a doua interpretare căci, ne mărturiseşte el, Decebal s-a arătat dispus să accepte încetarea ostilităţilor în orice condiţii, “nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere, după pierderile suferite atunci” [51].
Un caz posibil similar este dezvăluit de o inscripţie în care se vorbeşte despre Zia, soţia regelui costoboc Pieporus, decedată la Roma în secolul II p. Chr., căreia nepoţii Natoporus şi Drilgisa i-au ridicat un monument funerar [52]. În lipsa oricăror detalii, cel mai plauzibil scenariu pare să fie utilizarea aceleiaşi arme psihologice, soţia regelui devenind ostatică în contextul confruntărilor dintre romani şi tribul războinic al costobocilor.
În ambele situaţii ne aflăm în faţa unor personaje ce par să-şi depăşească statutul de membri ai înaltei societăţi şi poate chiar şi pe cel de persoane foarte apropiate conducătorilor politici, din moment ce persoana lor putea garanta o anume evoluţie a evenimentelor. Mai mult, statutul acestor femei, deşi ostatice în Imperiu, se pare că nu a fost lipsit de prestigiu, din moment ce Ziei i se ridică un monument funerar, iar în anul 260 p. Chr., un oarecare Regalianus era proclamat împărat de legiunile dunărene, printre altele, şi pentru că „gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, affinis” („de neam dacic fiind, pe cât se spune, rudă cu însuşi Decebal”) [53] – semn că acea soră a regelui deportată de Traian a avut urmaşi, fapt exploatat politic [54] şi propagandistic de Regalianus.


Rolul sacerdotal.Latura feminină nu este numai o caracteristică a societăţii geto-dacice, ci şi a panteonului geto-dac. Avem ca dovezi persistenţa cultului Marii Zeiţe din neolitic până în Latène-ul târziu [55]. Cultul pentru Marea Zeiţă sau Mama Divină era nelipsit din religia popoarelor antice si daco-geţii nu puteau face excepţie. În acest sens a fost interpretat tezaurul de obiecte de argint descoperit la Lupu (jud. Alba) [56] şi statuetele feminine descoperite în numeroase situri arheologice. S-a aproximat chiar că numărul acestor reprezentări ar fi chiar mai mare decât al celor masculine [57], un indiciu care ar trebui să ne atragă atenţia asupra impactului divinităţilor feminine asupra religiozităţii geto-dacilor.
O serie de descoperiri vin să sprijine asocierea dintre o anume divinitate feminină (Marea Zeiţă ?, Hestia ?) şi cultul focului. Îndeplinirea practicilor rituale cădea cu siguranţă în sarcina femeilor, cele care în mod firesc întreţineau în cămin, cu dificultăţile inerente mijloacelor de iniţiere si întreţinere avute la dispoziţie, focul necesar activităţilor cotidiene [58].
Tot din străfundurile neolitice şi tot în legătură cu o Mare Zeiţă sunt şi practicile şi credinţele legate de fertilitate şi fecunditate, asociabile la rândul lor, într-o perioadă mai avansată de organizare socială, cu dragostea, maternitatea, familia în ultimă instanţă [59]. Herodot vorbeşte de o astfel de zeiţă, Bendis, pe care femeile trace o adorau ca pe o divinitate a feminităţii în general [60]. Descoperirile arheologice puse în legătură cu această zeiţă (bustul-mască de bronz de la Piatra Roşie, medalionul ceramic de la Sarmizegetusa şi capul de la Costeşti) ne prezintă, dincolo de orice îndoială, un tip de feminitate cu siguranţă deosebit, practicat sau practicabil doar la vârfurile ierarhiei sociale. Ţinuta maiestuoasă, coafura mai puţin obişnuită, împodobită cu o bentiţă sau o tiară, puteau fi doar atributele unei femei de rang înalt sau ale unei zeiţe, oricum cam singurele care se puteau învrednici de atenţia artiştilor, într-o societate care nu pare să fi practicat arta ca un mod de viaţă.
Arta figurativă este deci cea care ne scoate şi de această dată din impas, câtă vreme nici un izvor scris din antichitate nu confirmă prezenţa în societatea dacică a preoteselor. Şi totuşi, ele nu puteau lipsi, la fel ca în toate societăţile contemporane cu cea a dacilor, şi de asemenea trebuie să fi beneficiat de un prestigiu deosebit, chiar dacă acesta va fi fost împărtăşit doar în limitele comunităţii feminine.
Rolul sacerdotal al femeii este sugerat şi de scena XLV de pe Columna traiană, unde, în preajma unei clădiri, interpretate de Radu Vulpe ca templu, un grup de femei dace, posibil preotese, torturează prizonieri romani folosindu-se de torţe [61]. O altă sursă antică [62] atestă practicarea de către scordisci – cu eventuale corespondenţe şi în lumea geto-dacică – a unor ritualuri sângeroase în care prizonierii de război erau ucişi, după o prealabilă torturare rituală. De altfel, în scena XXV de pe Columnă se pot vedea craniile, presupuse ale soldaţilor generalului Fuscus, expuse pe zidurile unei cetăţi dacice, înfipte în pari.
În istoriografia antică virtuţi precum vitejia, demnitatea, ataşamentul faţă de pământul natal sunt frecvent asociate neamului dacilor, fiind de netăgăduit că aceste nobile calităţi s-au datorat cu prisosinţă şi grijii materne, care, în ultimă instanţă, este autoritatea supremă ce a făcut posibilă supravieţuirea până aproape de zilele noastre a substratului dacic. Femeile Daciei, mame, surori şi fiice, au dus mai departe elementele culturii şi civilizaţie proprii, atunci când armele bărbaţilor nu au mai putut opri legiunile Romei, răzbunându-i astfel pe cei ce au căzut aparând Sarmizegetusa.


Note:[1] Florea Bobu Florescu, Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, [1960], p. 601-614.
[2] Lucia Marinescu, Efigie feminină geto-dacă, în Almanah Femeia, 1977, p. 28-30.
[3] Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor. Repere istorice, Bucureşti, 1986, passim.
[4] Lucia Marinescu, op. cit., p. 29.
[5] Fl. B. Florescu, op. cit., p. 463-464, fig. 228-229.
[6] Falerele de la Herăstrău şi Iakimovo, fibulele de la Coada Malului, Bălăneşti şi o localitate necunoscută din Transilvania (I. H. Crişan, op. cit., p. 77).
[7] Pe bolul cu motive în relief descoperit la Popeşti sunt reprezentate tinere dansând, cu cosiţele în vânt (apud I. H. Crişan, Spiritualitatea ..., p 88). Vezi şi figura feminină de pe falera de la Galiče (Aurel Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, Cluj-Napoca, 2002, p. 248, fig. 84/2).
[8] Cum este cazul a trei dintre piesele tezaurului de argint de la Lupu (I. Glodariu, V. Moga, Tezaurul dacic de la Lupu, în Ephemeris Napocensis, IV, 1994, p. 39-41, fig. 9-11).
[9] Mai există şi varianta “coafură în două cornuri lunare” (ibidem).
[10] Pentru detalii vezi I. H. Crişan, op. cit., p. 63-66.
[11] Ibidem, p. 71-72.
[12] Ibidem, p. 85-88.
[13] Fl. B. Florescu, op. cit., p. 611.
[14] Ibidem.
[15] Apud Aurel Rustoiu, op. cit., p. 248, fig. 84/2.
[16] Personajele feminine de pe falerele de la Lupu poartă o fustă largă, prinsă pe mijloc cu un brâu, peste care este aplicat un şorţ cu marginile de jos evazate (I. Glodariu, V. Moga, op. cit., p. 39-41, fig. 9-11). O ţinută similară, asociată cu o încălţăminte de tip coturni, este sugerată de reprezentarea, ce e drept extrem de schematică, geometrică chiar, de pe garnitura de pafta descoperită la Popeşti (apud Silviu Sanie, Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Iaşi, 1999, 143, pl. XLVIII/5).
[17] A. Rustoiu, op. cit., p. 91-122.
[18] Pentru opiniile cu privire la funcţionalitatea torques-urilor, vezi C. Plantos, C. I. Popa, Noi precizări asupra locuirilor dacice de la Inuri-“Piatra cu Stânjenu” şi împrejurimi, în Patrimonium Apulense, IV, p. 78.
[19] Apud A. Rustoiu, op. cit., p. 248, fig. 84/2.
[20] I. Glodariu, V. Moga, op. cit., p. 39, fig. 9.
[21] Apud I. H. Crişan, op. cit., p. 91.
[22] Apud ibidem, p. 92.
[23] Ibidem.
[24] DEX: vatră, cf. alb. vatrë, înseamnă nu numai platforma amenajată pentru încălzirea locuinţei şi prepararea hranei, ci are, ca sens figurativ, şi înţelesul de baştină, cuib, aşezământ stabil şi chiar origine.
[25] Cf. Beatrice Daisa Ciută, Cristinel Plantos, Analiza arheobotanică a unui lot de seminţe carbonizate provenit din “silozurile” descoperite la Piatra Craivii, în Apulum, XLII, 2005, p. 85.
[26] Liliana Suciu, Indicii pentru reconstituirea vieţii cotidiene în aşezările dacice. Aspecte ale alimentaţiei, în Studii de istorie antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Cluj-Napoca – Deva, 2001, p. 172. Un repertoriu al descoperirilor de cereale, leguminoase şi resturi osteologice provenite din alimentaţie la aceeaşi autoare (cf. p. 172-177.)
[27] Ibidem, p. 160.
[28] Columella, Despre agricultură, VII, 2: “... tum etiam casei lactisque abundantia non solum agrestes saturat, sed etiam elegantium mensas iucundis et numerosis dapibus exornat. Quibusdam vero nationibus frumenti expertibus victum commodat ex quo Nomadum Getarumque plurimi galaktopotai dicuntur”.
[29] Platon, Legile, I, 637 d; Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XXI, 12, 5; Strabon, Geografia, VII, 3, 11; Ovidiu, Tristele, III, 10, 23-24; Vergiliu, Georgicele, III, 364. Apud Liliana Suciu, op. cit., p. 171, nota 77.
[30] Hellanicos, Întemeieri de neamuri şi oraşe, Fr. 66; Athenaios, X, 447 C, în Izvoare privind istoria României, Bucureşti, 1964, p. 20 (apud ibidem, p. 172, nota 83).
[31] Ion Horaţiu Crişan, Ceramica daco-getică. Cu specială privire la Transilvania, Bucureşti, 1969, p. 184; idem, Spiritualitatea ..., p. 111.
[33] Pentru termenii enumeraţi vezi I. I. Russu, Limba traco-dacilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1967, p. 203-204, 215-216.
[34] Ioan Glodariu, Arhitectura dacilor - civilă şi militară (sec. II î.e.n. - I e.n.), Cluj-Napoca, 1983, p. 9-29.
[35] I. I. Russu, op. cit., loc. cit.
[36] Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î.e.n. - I e.n.), Cluj-Napoca, 1979, p. 117-119, fig. 61-64.
[37] Platon, Legile, VII, 805: “pun femeile să lucreze pământul, să pască vacile şi oile” – cu referire la traci; Strabon, Geografia, III, 4, 17: “femeile muncesc şi ele la câmp” – cu referire la celţi, traci şi sciţi. Apud I. H. Crişan, Spiritualitatea ..., p. 136.
[38] I. I. Russu, op. cit., loc. cit.
[39] Ibidem.
[40] În DEX apare cu etimologie necunoscută.
[41] Fl. B. Florescu, op. cit., p. 417, fig. 188, şi p. 463, fig. 228.
[42] Herodot, Istorii, V, 6 – cu referire la tracii crestoni; Pomponisu Mela, Descrierea pământului, II, 19-21 – cu referire la traci în general; Solinus, 10, 2-4 şi Heraclit din Pont – tot cu referire la traci în general; Menandru – cu referire la traci şi la geţi, reluat de Strabon, Geografia, VII, 3, 4; Arrian, după Eustatius – cu referire la traci în general. Apud I. H. Crişan, Spiritualitatea ..., p. 132-134.
[43] Cf. Xenofon, Anabasis, VII, 2, 38; apud I. H. Crişan, Spiritualitatea ..., p. 134.
[44] Horaţiu, apud I. H. Crişan, Spiritualitatea ..., p. 135.
[45] Apud I. H. Crişan, Spiritualitatea ..., p. 133.
[46] I. I. Russu, op. cit., p. 216.
[47] Ibidem.
[48] Platon, Legile, VII, 805; o informaţie similară găsim la Heraclit din Pont; apud I. H. Crişan, Spiritualitatea ..., p. 132 şi 134.
[49] Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16; apud Izvoare privind istoria României, vol. I, p...
[50] Scena XXX de pe Columnă, la R. Vulpe, op. cit., p. 67.
[51] Dio Cassius, Istoria romană, LXVIII, 9, 4.
[52] D(is) M(anibus) / Ziai / Tiati Fi(liae) / Dacae uxori / Piepori regis / Coisstobocensis / Natoporus et / Drilgisa aviae / cariss(imae) b(ene) m(erenti) fecer(unt). Publicată iniţial de Theodor Mommsen în Corpus Inscriptionum Latinarum, VI, 1801, inscripţia de pe monumentul funerar al Ziei a fost reprodusă recent şi de C. C. Petolescu în Inscriptions externes concernant l'histoire de la Dacie, I, Bucarest, 1996, nr. 69, p. 94, cu toată bibliografia mai veche. Mulţumesc d-lui dr. Radu Ardevan pentru ajutorul oferit la depistarea inscripţiei şi a bibliografiei referitoare la ea.
[53] Scriptores Historiae Augustae, Tyranni triginta, 10, 8.
[54] Ion I. Russu Daco-geţii în Imperiul Roman, Bucureşti, 1980, p. 58.
[55] Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Bucureşti, 1997, passim.
[56] I. Glodariu, V. Moga, op. cit., p. 46.
[57] Valeriu Sîrbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor (pornind de la descoperiri arheologice din Câmpia Brăilei), Galaţi, 1993, p. 59.
[58] Spre exemplu, figurinele descoperite în locuinţe, în apropiere sau pe vetre – interpretate ca având un rol protector asupra casei şi pentru “a da viaţă focului”; ibidem, p. 66.
[59] Vezi şi Dan Oltean, Religia dacilor, Bucureşti, 2002, p. 51.
[60] Herodot, Istorii, IV, 94; V, 7.
[61] Radu Vulpe, Columna lui Traian monument al etnogenezei românilor, Bucureşti, 1988, p. 102-103. Recent scena a fost reinterpretată, considerându-se că femeile sunt preotese romane, iar prizonierii ca fiind daci (Vladimir Brilinski, Columna văzută altfel, în Dacia Magazin, p.16). Această ipoteză este neinspirată, deoarece scena respectivă se află încadrată într-un complex de imagini avându-l în centru pe împăratul Traian şi expediţia pe care el o pregătea împotriva dacilor, torturarea prizonierilor romani fiind în acest context motivaţia atitudinii războinice a împăratului. Oricum, este cu totul improbabil ca armata romană să fi avut în componenţă preotese, iar ipostaza de văduve romane care se răzbună este şi ea mult prea discutabilă pentru a fi luată în considerare. Oricât de ambiguă este scena în discuţie, vechea opinie cum că ea ne prezintă un grup de femei dace, preotese sau nu, care aplică un ritual punitiv prizonierilor romani, este mult mai verosimilă.
[62] Florus, Oeuvres, tom I-II, texte établi et traduit par Paul Jal, Paris, Société d’Édition “Les Belles Lettres”, 1967, liber I, XXXIX, 1-7.

Preluat de pe www.enciclopedia-dacica.ro (http://www.enciclopedia-dacica.ro) Publicat de Corneliu DAC/GET mandru

mariusTut
30-04-2010, 14:35
Geto-dacii – singurul popor european autohton
8 martie 2010 — munteanul

Dacii sunt singurul popor din antichitate pe care documentele antice, ca şi arheologia, îi consemnează ca autohtoni.În timp ce ionienii, aheii, dorienii (- emigraţi din sudul României -), etruscii, romanii şi celelalte popoare italice (- plecaţi tot din România; tracii troieni ajunşi in Latium după un periplu prin Asia Mică -) sunt venite de undeva, în timp ce ungurii, bulgarii, ca şi popoarele celtice, germane şi slave s-au preumblat mult până ce şi-au găsit un popas; nici o atestare documentară scrisă sau amintiri păstrate în pământ şi nici o legenda nu conţine nici cea mai ştearsă referire despre vreo plecare, venire sau revenire a dacilor în spaţiul în care au fost cunoscuţi dintotdeauna.

- Japonezul Minoru Nambara, după o vizită în Maramureş spunea: “Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afli în satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie.” -

În context, este interesant de reţinut că dacii erau unicul popor din Europa care folosea pentru Dunăre două nume, ambele de origine dacică: Donaris pentru porţiunea de la izvoare până la Porţile de Fier şi Istros de la Porţile de Fier la Marea Neagră. Ultima porţiune a Dunării mai era numită, de elenii migraţi din zonă şi Okeanos Potamos/Fluviul Ocean. Tot elenii mai spuneau zonei de la Porţile de Fier şi Fântânile lui Achiles .

Toponimul Danuvius, folosit pentru întregul fluviu este de dată mai recentă, fiind introdus pentru prima dată de Caius Iulius Cezar, după luptele cu galii.

Zonificarea Dunării sub forma a două fluvii, având ca limită comuna Porţile de Fier, nu este de loc accidentală. În trecutul geologic al ţării noastre au existat, într-adevăr, două fluvii care izvorau din Munţii Carpaţi, aceştia formând, în epoca geologică numită cuaternar, lanţul neîntrerupt de munţi carpato-balcanic, continuu din Polonia până în vechea Tracie.

Un fluviu Donaris – culegea apa izvoarelor de pe versantul apusean al acesui lanţ muntos şi se vărsa în Marea Panonică (actuala Câmpie Panonică din Ungaria), iar altul colecta apa din izvoarele versantului răsăritean (v. fântânile lui Achilles) şi se vărsa în Marea Sarmantică, peste care s-a format Bărăganul de astăzi şi care mai păstrează ultimele rămăşiţe ale acestei mări, sub forma lacurilor sărate. În aceea vreme, lărgirea continuă a lui Istros, pe măsura apropierii de vărsarea în Marea Neagră, îi dădea un aspect aparte, de unde şi denumirea de “Fluviul Ocean”.

În decursul timpurilor, datorită eroziunilor din zonele superioare montane ale celor două bazine hidrografice, s-a produs fenomenul geo-hidrologic cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “captarea izvoarelor”.

Istros, situat într-o zonă mai joasă, a captat izvoarele lui Donaris şi astfel a luat naştere Dunărea sub forma pe care o cunoaşteam ieri, cu Cazanele şi Porţile de Fier, cu colţii de stâncă ieşind din apă, rămăşiţe ale unor impunătoare stânci, pe care anticii le-au numit “Coloanele lui Achylles”, după cum şi vechile izvoare erau “Fântânile lui Achylles”.

Mai trebuie adăugat că, în afara celor două fluvii descrise şi prezentate drept componente ale actualei Dunări, a mai existat şi un al treilea, care izvora din Munţii Pădurea Neagră şi se vărsa în Marea Panonică. Odată cu captarea lui Donaris de către Istros, s-a produs şi captarea primei porţiuni a Dunării de azi, care îşi are acum izvoarele în Munţii Pădurea Neagră.

Fenomenul descris s-a desăvârşit în prima parte a epocii geologoce a cuaternarului, deci acum circa 600.000 ani. Or, omul a trăit pe meleagurile noastre încă de acum cel puţin 1.800.000-2.000.000 ani, potrivit ultimelor descoperiri de la Bugiuleşti, de pe valea lui Grăuceanu, jud. Vâlcea.

A se vedea şi uneltele de piatră de acum 1.200.000 de ani, de la Flămânda-Turnu Măgurele.

Numai continuitatea de locuire pe acelaşi teritoriu putea asigura transmiterea, de-a lungul timpurilor, a amintirii despre un atare fenomen al naturii.

Numai această continuitate, nicodată întreruptă, putea naşte unitatea de cultură, unică în Europa, precum şi conştiinţa unui singur neam la daci, stăpâni pe pământurile care i-au hrănit de sute de mii de ani.

- Probabil veţi gândi că autorul acestor rânduri, bate câmpii, implicit şi eu, pentru că am postat şi deci îmi asum acest articol.

Dar lucrurile nu sunt aşa, în sensul că pentru cele spuse de autor există dovezi în afără de aceasta, a existentei celor doua râuri Donaris şi Istros, care curgeau de o parte şi de alta a lanţului de munţi, neântrerupt din Polonia până în Balcani, acest fapt generând câte o mare de fiecare parte a acelor munţi.

La scriitorii greci antici aflăm legenda Argonauţilor ce au venit în Scytia să fure lâna de aur a regelui Aiete. După ce răpesc lâna de aur, Argonauţii voind să se întoarcă în Elada prin Marea Neagră, nu o pot face pentru că Aiete păzea intrarea în mare; văzând asta, pornesc în direcţia opusă, spre apus. După ce ajung la izvoarele Istrului, îşi iau corabia în spate şi trec munţii şi dealurile până ajung în celălalt Istru, pe care navighează spre sud, spre Adria (Marea Adriatică) şi spre Grecia.

Şi această legendă face referire la cele două fluvii din care va lua naştere Dunărea, din care unul curgea spre răsărit, iar celălalt spre sud.

Faptul că grecii cunoşteau existenţa a doua fluvii înainte de formarea Dunării actuale, este încă o dovadă că aceştia sunt originari din nordul Dunării.

O altă dovadă a păstrării memoriei celor doua râuri separate, este mitul sumerian numit “Zborul lui Ethan spre Cer”, în care regele Ethan este ridicat de vultur în înaltul cerului, tot mai sus, vulturul arătându-i “Marea de lângă cetatea munţilor” de la diferite înălţimi.

Această mare de lângă cetatea munţilor nu corespunde decât unei zone , anume cetăţii naturale, numită Ardeal, iar marea din apropierea acestei cetăţi este Marea Panonică sau Marea Sarmantică ce acoperea Bărăganul, de aici venind numele Okeanos Potamos, adică Fluviul Ocean atribuit Dunării de greci.

Sumerienii au păstrat amintirea acestor locuri, pentru că de aici plecaseră spre Asia oamenii de la Tărtaria cu scrierea lor, cu credinţele lor, cu obiceiurile şi legendele lor.

Paul Lazăr Tonciulescu a găsit aproape 100 de cuvinte comune între română şi sumeriana; Sumeria în Asia şi Simeria în România.

În cartea “Poveştile Peleşului” a Reginei Elisabeta a României, există o legendă despre un uriaş numit Caraiman, ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească câmpiile, să producă cutremure şi furtuni; acest uriaş a făcut să se scurgă marea de pe câmpiile acestei tării.

În “Dacia Preistorică” aflăm următoarele:
“Dar slujba nu mi-i face
Eu trăsnetului şi fulgerului te-oi da
În Caraiman ăl mare pe Divan”

“Pe teritoriul Transilvaniei, se ridică un munte numit Căliman. Sub acest munte, un vîrf mai puţin înalt portă la poporul român numele de “Scaunul Domnului”, er în limba Secuilor “Istenszeke”, adică “Scaunul lui Dumnedeu”.”

Această legendă a uriaşului Caraiman probează existenţa altor legende care vorbesc despre timpurile când ţara noastră era acoperită de o mare. -

Numai această conştiinţă a determinat şi le-a menţinut, în stare trează sau latentă, uneori atunci când vitregia soartei s-a abătut asupra lor, îndărătnicia la încercările de deznaţionalizare .

Aceasta este seva nesecată căreia îi datorăm supravieţuirea de azi, iar nu unor influenţe inerente din partea unor popoare care s-au topit, mai repede sau mai lent, în setea de trăire a unui popor împlântat dintotdeauna în acest pământ din care a şi răsărit.

Iată,deci, că Donaris şi Istros nu sunt legende, ci istorie adevărată, ca şi coloanele lui Achylles şi Fântânile lui Achylles, pentru că sunt toponime create de oamenii locului, pe seama unor realităţi trăie.Toate acestea confirmă atât caracterul de autohtoni ai dacilor, cât şi marea lor vechime de existenţă pe acelaşi teritoriu.

Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea
“Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi”
Postat in Arheologie (http://ro.wordpress.com/tag/arheologie/), Istorie (http://ro.wordpress.com/tag/istorie/), Lingvistică (http://ro.wordpress.com/tag/lingvistica/), Mitologie (http://ro.wordpress.com/tag/mitologie/).

diamantul alb
01-05-2010, 14:52
De la Zamolxe la Iisus Hristos (Pr. Dumitru Balasa) (http://romaniaesoterica.blogspot.com/2010/04/de-la-zamolxe-la-iisus-hristos-pr.html)



DE LA ZAMOLXE LA ISUS HRISTOS
Pr. DUMITRU BALASA
ÎN ATENTIA CITITORILOR

Parintele Dumitru Balasa e cunoscut în tara si strainatâte pentru cercetarile sale de istorie concretizate în mai multe carti si o puzderie de articole si studii. Lucrarea de fata e un scurt rezumat dîntr-un volum impresionant, în care au fost adunate roadele unor îndelungi cercetari din cele mai diverse domenii: istorie, mitologie, religie, parapsihologie, etc. Ideea centrala ce ne-o transmite în mod convingator lectura acestor pagini e aceea ca poporul roman are nu numai o vechime si o permanenta multimilenara pe aceste locuri, ci si o cultura populara cu adânci radacini în timp si ramificatii în spatiu. Parintele D. Balasa sustine, pe baza documentelor de care dispune, ca stramosii nostri au creat valori spirituale, care au constituit baza medicinei, dreptului si filosofiei europene. Din punct de vedere religios supune atentiei noastre ipoteze surprinzatoare privind demonologia populara, moroii ,strigoii, farmecele si vrajitoriile, zodiile si incinerarile, vindecarile prin bioenergie, etc. Pâna la publicarea integrala a lucrarii, paginile difuzate prin editura noastra stârnesc curiozitatea si interesul cititorilor, îmbogatindu-le universul spiritual si întarindu-le credinta în Adevaratul Dumnezeu .

Pr. Al. STANCIULESCU-BIRDA ZAMOLXIS
Invata ca „nici el, nici adeptii sai, nici unul din urmasii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un loc anume, unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bunataturile lumii” (Fontes, I, 49)
Zamolxis, „la Geti le-a întocmit legile (…), convingându-i ca sufletul e nemuritor (…) si le-a scris legile” (Fontes, îi ,19)
Pliroma : Împaratia luminii, a tuturor bunurilor eterne .

IISUS HRISTOS
Învata : „Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trai (…). Eu le dau viata vesnica si nu vor pieri niciodata” .
Dar : cei rai vor merge „la osânda vesnica, iar dreptii la viata vesnica” (Ev. Matei, 25, 46)
Împaratia Cerurilor : „Cele ce ochiul nu a vazut, urechea nu a auzit si la mintea omului nu s-a suit, aceea gateste Dumnezeu celor ce-L iubesc pe el” (I. Corint, 2, 9).

VECHEA EUROPA
Se istoriseste ca e o tara pe care oamenii de stiinta, prîntre care Marija Gimbutas din Los Angeles, au numit-o VECHEA EUROPA. Aceasta era odinioara, demult, frumoasa si bogata : paduri imense cu pomi roditori, cu vânat de tot felul cu ape si râuri, care din când în când varsau la maluri bucati de aur. Aveau locuitorii Vechii Europe scaune de aur, cum nu avea nici o alta tara de pe lume. Se dusese vestea despre ea „peste noua tari si noua mari”.

CETATEA MUIERII
Si mai frumos era faptul ca tara aceasta era condusa de o regina fecioara. Cetatea ei de resedinta se numea cum se numeste si azi, CETATEA MUIERII. Drumul pe care ea se plimba de la munte pâna la mare, prîntr-un câmp de flori, se numeste si azi DRUMUL MUIERII.
Pestera în care se adapostea iarna pe cumplitele geruri, se numeste si azi PESTERA MUIERII. Unii nestiutori ai trecutului multimilenar o numesc PESTERA MUIERILOR. Aceasta muiere minunata da legi si conducea regatul feminin în Vechea Europa. Barbatii si toate celelalte muieri ascultau de glasul si dispozitiile ei.

HESTIA-(VESTA)
Documentele literare ale trecutului îndepartat al Vechii Europe, dintre multele regine care au condus acest regat feminin nu ne-au pastrat decât un singur nume acela al Hestiei sau Histiei, pe care altii au numit-o, mai târziu Vesta.
Era tânara regina, o fata frumoasa. Decât ea alta mai mândra nu se vazuse. Obrajii ei erau mai curati decât floarea crinului. Dupa gropitele din obraji parea ca întotdeauna e vesela, desi de multe ori avea de rezolvat probleme grele.
Ochii ei erau albastri ca cerul si parul ce-i ascundeau umerii era mai frumos decât borangicul si decât aurul Alutului sau Crisurilor care adapau gradinile din tara sa. Tânara Hestia era înalta si cu mijlocul ca inelul. Vorbele ei domoale erau mai dulci decât mierea fagurilor de albine. Cântecele ei treceau peste câmpii si rasunau prîntre crestele muntilor. În zilele de sarbatoare, dupa ruga catre Zeul Soare, mergeau pe un podis plin de margaritar si în jurul Hestiei se strângeau toate fetele si feciorii, gramada. Se dusese vestea în întreaga lume despre farmecul ei si toti ar fi voit sa le fie mireasa, sa asculte de glasul ei si chiar sa-l slujeasca în cetate si în Sfat. Dar mama Hestiei al carei nume cartile nu ni l-au pastrat, într-o zi s-a îmbolnavit. În zadar frumoasa printesa s-a rugat la Zeul Soare, caci într-o zi mama ei si-a luat zborul spre alte zari, lasând cenusa ca o simpla amintire. I se parea ca o aude pe marea regina ca o striga din când în când : Hestia, Histia, Istia, Vesta, cum o alintasera prietenele ei de joaca, în muntii Carpatilor, pe dealuri sau chiar pe malurile Istrului.

HESTIA (HISTIA, ISTIA, VESTA) CEA DINTÂI REGINA CUNOSCUTA NOMINAL A STRAMOSILOR GETO-DACILOR (ANTE 2000, î.d.Hr.)
Se obisnuise cu colegele si cu colegii de joaca. Toate-i ziceau „Regina noastra”. Acum era destul de mare si admirata pentru întelepciunea si priceperea ei. Ceva mai mult : Sfatul Muierilor chiar a ales-o ca sa le conduca tara în locul mamei sale. Zadarnic a încercat sa ramana fara griji multe si fara povara de regina. Batrânele, Babele cum li se zicea obisnuit pe atunci (si nici una nu se supara de aceasta), ajutau tânara regina. Nu era usor sa formulezi niste precepte de conduita, pe vremea când numai câteva stiau sa scrie si sa citeasca. Dar pe atunci, lumea nu era asa de dusmanoasa, de invidioasa, ca astazi. Feciorii printeselor din lumea întreaga auzisera de prea frumoasa Ileana Cosânzeana, cum va fi cunoscuta tânara regina mai târziu, în Cântecele populare. Nu era mai mare sarbatoare în cinstea Soarelui, la care tineri cavaleri, baieti si fete, pe cai nazdravani sa nu bata la poarta cetatii. Toti veneau cu alai si cereau mâna tinerei si prea frumoasei regine, a „Vechii Europe”.

diamantul alb
01-05-2010, 14:53
,,
FAT-FRUMOS—FIUL SOARELUI
Dîntre toti, unul i s-a parut demn de a o ajuta la conducerea Regatului. Acesta era Luceafarul, Fiul Soarelui. Soarele era cel mai puternic dintre toti zeii si lui i se închinau toate popoarele pamântului. În betia încântatoare a frumusetii cerului, s-a auzit un glas de ruga : „Tu, print al Cerului albastru, ramâi în munti, aicea lânga mine si sa schimbam numele cetatii. Sa-i zicem Cetatea Printului din cer. Sa schimbam numele Drumului Muierii si sa-i zicem Drumul Craiului. Toate ale mele ti le dau tie, ca esti atât de frumos!”, „Sa nu te auda, caci am picat din cer fara stirea lui si ne va pierde pe amândoi.” N-a terminat bine aceste cuvinte Fat-Frumos, fiul Soarelui, si-a luat zborul spre cer. Si s-a tot dus, s-a dus asa cu chipul preafrumoasei regine în inima lui.


DIN NOU LA PESTERA MUIERII
Dar a venit Baba Iarna, cu nor, cu ploi si cu zapada. Zeul Soare se vedea tot mai rar, iar Luceafarul rar de tot, câteva clipe, când cerul însenina. Înghetul a facut-o pe Hestia sa se retraga cu fetele ei, cu oitele si caprele, în Pestera Muierii. Rezidase acolo o alta regina, o muiere, o amazoana, în toata Vechea Europa era cunoscuta aceasta grota sub numele de Pestera Muierii.
Afara era ger cumplit. Deodata, intra un cântec fermecator pe sub acoladele pesterii, prîntre stalcticte si stalagmite ce luminau ca niste candelabre magice. A aparut Fat-Frumos—Fiul Soarelui. Toata pestera s-a luminat. A îngenuncheat în fata tinerei regine si i-a zis în rugaciune : „Hai cu mine, vino cu mine în cer si amândoi vom lumina pamântul si regatul tau!” Fetele toate au început sa plânga, vârstnicle si babele au început sa boceasca si s-o implore sa nu plece. Caci vor veni alte amazoane si le vor robi. „Auzi, tu, Fat-Frumos, aceste glasuri? Daca ma iubesti cu adevarat, adu-mi si mie o farâma din focul cerului si din lumina binefacatoare a tatalui tau, a zeului nostru, ca sa avem si noi pamântenii caldura si lumina, mai ales pe cumplitele geruri, când apele îngheata, când zeul nostru nu se mai vede!” „Tu, Cosânzeano, m-ai înduplecat. Îti aduc în dar o flacara din focul ceresc, daca te legatuiesti,ca vei avea grija ca sa nu se stinga niciodata si din el vei da la toate suratele tale, ori de câte ori vor avea nevoie. Dar … dar, va trebui sa ramâi regina-fecioara pe toata viata ta pamânteasca. Si…Si, cândva ne vom întâlni în Pliroma…!”
A urmat o tacere adânca, o tacere ca de mormânt. Si … un glas domol s-a auzit din buzele neprihanite! „RAMÂN FECIOARA”


REGINA FECIOARA, PREOTEASA LA VATRA FOCULUI SACRU
Si Fat-Frumos—Fiul Soarelui, iute ca gândul a iesit din Pestrea Muierii, a urcat la cer. Cu mestesug divin a rupt o farâma din trupul zeului Soare, a facut o vatra rotunda ca o farfurie mare, a asezat pe ea farâma de foc. Si ca un fulger a coborât pe Terra. A mers la gura Pesterii Muierii, întunericul a disparut si de aceasta data. O caldura binefacatoare a cuprins întreaga grota. Regina Hestia-Vesta i-a iesit în cale. Feciorul Soarelui—Fat-frumos i-a prezentat vatra cu focul sfânt prin fulger adus din cer. Si i-a zis : „Sa ai grija sa nu se stinga niciodata. De aici sa duci la Cetatea Muierii, unde ai resedinta de vara. Sa rânduiesti acolo ucenice de-ale tale, care sa aiba grija ca nici acolo focul sa nu se stinga niciodata. În vara sa mergi Sus, în Corona Montarum. Acolo, sus pe munte în Cogheonon, pe o vatra de piatra sa asezi jar si flacari din Focul Sfânt. Acolo sa ziditi cetate noua si Casa sfânta. Dar nu numai acolo, ci unde vei crede tu sau urmasele tale, fecioare curate sa faca vetre noi, sa întertina focul sfânt si nepatat. Din jarul focului sa dati la toti câti vor avea nevoie de lumina si caldura. „Asa voi face!” „De nu, vei da seama dupa moarte trupeasca, în Pliorma, unde ne vom întâlni.” A urmat o tacere adânca si glasul Estiei, curat si dulce s-a auzit peste întreaga Terra : „Asa voi face! Din focul acesta sfânt voi duce în Cetatea Muierii si voi lasa fecioare sa aiba grija, sa nu se stinga, sa nu se stinga niciodata, niciodata. Voi merge în Coroana Muntilor si voi zidi vatra de piatra, unde voi aseza cu mâinele mele jar din focul sfânt. Aici farâma de soare va fi mai ferita de oamenii rai, care vor râvni la tot ce voi realiza cu ajutorul sorilor din regatul meu.
Si Fiul Soarelui, asa cum venise, si-a strâns razele de lumina si ca fulgerul, a urcat între planete, sus, tot mai sus. A trecut multa vreme. În fiecare vatra era un Soare în miniatura. Daca în vetrele caselor de rând focul se mai stingea, în Cetatea Reginei el era întertinut cu sfintenie de un grup de fecioare-preotese, care slujeau Reginei Hestia-Vesta.
Frumoasa regina, Marea Preoteasa a stramosilor Geto-Dacilor, Hestia, cu soborul Muierilor, al Babelor conducea regatul feminin în Vechea Europa. Împreuna au alcatuit un cod de legi ce s-a numit codul belaginelor (=al legilor frumoase). Acest cod a stat la baza regatului stramosilor Geto-Dacilor si din el s-au inspirat tacit cei mai multi din legislatorii popoarelor antice.


HESTIA-VESTA ZEITA A FOCULUI
Frumoasa Regina, Marea Preoteasa s-a bucurat de atâta consideratie ca dupa moarte a fost zeificata, a devenit zeita a Focului, zeita a Vetrei si era nelipsita în orice casa. În vatra de pe Coghenon, alte fecioare, alte preotese au întertinut, dupa legamant focul sacru, langa Soarele de andezit. Dar cum neamul Dacilor era cel mai numeros dupa acela al Indienilor (Herodot), au dus cu ei focul în întreaga lume si cultul Zeitei lor.


O ZEITA FURATA(sec.8-7,i.d.Hr.)
Foarte repede, cultul Focului si al Zeitei Hestia-Vesta s-a raspândit în lumea întreaga. S-ar zice ca dupa sute de ani, din neglijenta focul se stinsese si era mare lipsa lui. Un fulger din cer a incendiat o padure si focul sfânt s-a aprins din nou în vetrele sfinte. Alte fecioare, preotese, vestale au îngrijit de focul sacru. Cu circa 8-7 secole înainte de Hristos, poetul Hesiod, constatând ca în lumea de limba greaca patrunsesera o multime de zei, care nu aveau legatura unul cu altul, a facut „ordine”. A alcatuit o genealogie fictiva a zeilor. Ea nu a avut nimic în comun cu realitatea si cu neamul din care zeita sau zeul descindea. Astfel dupa teogonia alcatuita de preotul amintit, toti au fost crescuti ca fiind urmasii lui Cronos dupa cum la latini, mai târziu, vor fi socotiti urmasi ai lui Saturnus.
În aceasta genealogie fictiva, fosta regina Hestia dupa artificiul lui Hesiod, apare ca fiica cea mai mare a lui Cronos, sora a lui Zeus, dupa cum tot ea, dupa acelasi procedeu artificial la romani a fost socotita fiica lui Saturn. Acesta pe parcurs a fost identificat cu Cronos al Grecilor.
În vechea Dacie nord-dunareana, Hestia avea un templu la Sarmizegetusa Regia, Soarele de andezit de forma circulara trebuie pus în legatura cu Zeita Vetrei. Alte vetre circulare sau în forma de potcoava, pot fi puse în legatura cu templele Hestiei. Grecii îi ridicasera un lacas la Delphi. Romanii îi zidisera doua în inima imperiului. Ele au fost reproduse de marele arhitect Palladio. Cel dintâi templu în Roma fusese ridicat de Numai Pompilius (715-673).
Dupa izvoarele literare antice, cea dintâi slujitoare a focului sacru , cea dintâi mare preoteasa cunoscuta nominal a fost regina Hestia(Vesta) stramoasa Geto-Dacilor. Un element de cultura esential ce porneste din inima Daciei! E bine sa se stie ca Rea Silvia, mama celor doi gemeni, Romulus si Remus, a ucenicit la templul zeitei Hestia(Vesta), fosta regina a stramosilor Geto-Daciei.


REGELE ZAMOLXIS(c. 1300 î.d.Hr.)
Iubite cititor, de pe orice punct al Terrei ai fi, afla ca documentele literare antice au consemnat numele a 3 mari reformatori legislatori :
1. ZARATHUSTRA, mare preot „rege si mare legislator”, zeificat în Iranul arhaic.
2. ZAMOLXIS sau Zalmoxis, mare preot, mare rege si mare legislator, zeificat dintr-o mare parte din Traco-Daci.
3. MOISE (Moshe), mare preot, mare conducator si mare legislator la Evrei.
I-am prezentat în ordinea în care au fost citati într-un vechi document literar pe care l-am amintit când am vorbit despre regina Hestia(Vesta).
Toti 3 au trait în jurul sec XIII.
Ne vom opri asupra lui Zamolxe. Desi manualele de istorie daco-romana nu aminteste nici macar în treacat de regina Hestia(Vesta), si nici de Zamolxis ca rege, am urmarit în materialele documentare si acest stralucit pesonaj. Despre el s-a vorbit numai ca mare legislator. Robia peninsularilor, razboaiele imperiilor, al caror rezultat a fost împartirea Daco-româniei între cele 3 mari imperii : Imperiul Roman de Apus, Imperiul Rusesc si Imperiul Turcesc . Aceasta robie a creat un complex psihologic de inferioritate, care s-a transmis si actualelor generatii. Asa se face ca nici astazi, cercetatorii promovati de cele mai multe ori politic, nu se pot tine în pozitie verticala, nu stiu ca Hestia(Vesta)a fost regina stramosilor Dacilor, nu stiu ca Zamolxis a fost regele Dacilor, desi au fost mari personalitati care au sustinut acest adevar înca din sec. XVIII. Huszti Andras în 1971, scrie ca Zamolxe „ar fi fost primul mare rege al Dacilor (…) în anul 1402” (d. Hr. v. Mircea Musat, „Izvoare…”, 92-93). Iosif C-tin Dragan, marele tracolog, înca din 1980 a spus si a scris raspicat ca Zamolxis a fost regele Dacilor si totusi în manualele de istorie se începe din jurul anului 300, cu Dromichaetes. Altii încep mult mai târziu, cu Burebista iar altii chiar cu Decebal, de la luptele lui cu Traian.
Dar sa revenim la Zamolxe si sa analizam câteva informatii documentare din care reiese clar ca Zamolxis a fost primul rege cunoscut nominal al Dacilor.
Da! Zamolxe a fost mare preot, mare rege si mare legislator. Unii dintre Geti îl cunosteau si sub numele de „Gebeleizis” (Fontes,I,49). Mai întâi precizam ca Zamolxe era „get” adica dac (Fontes,I,189). El a trait cu mult înainte de Herodot si de Pitagora. Adaugam aici si rationamentul lui Iosif C-tin Dragan : „Nu putea sa fie zeu(zeificat), daca nu era rege, caci dupa obiceiurile antice regii erau adesea zeificati” („Noi tracii”,1983,pag.9).
Ceea ce e si mai important, e faptul ca Zamolxis a fost un mare carturar.


CEA DINTÂI SCOALA CU LOCAL PROPRIU ÎN DACIA (c. 1300 î.d.Hr.)
Din activitatea didactica a lui Zamolxis, interesant e si faptul ca „a cladit o casa pentru adunarile barbatilor, în care (se spune) ca îi primea (…) pe fruntasii tarii, învatându-i ca nici el, nici oaspetii sai si nici unul din urmasii acetsora nu vor muri, ei vor merge în anume loc, unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bunatatile” (Fontes,I,48-49).
Daca avem în vedere ca mult mai târziu marii dascali greci îsi tineau lectiile în gradinile publice (Academos) si prin simplete, cu auditoriu compozit, putem aprecia caracterul scolii zamolxiene, bine orientat si cu un scop precis, programatic. Mestesugul de a face discipolii sai nemuritori, era defapt o cunoastere (în greceste : gnoza) si ea apartine numai celor initiati. Aici se predau : scrisul, cititul, psihologia, matematicile, astronomia, medicina, etc. Sf. Clement Alexandrinul, unul din cei mai de seama profesori ai Scolii din Alexandria, scrie ca GETO-DACII AU GUSTAT DIN FILOZOFIE, în timp ce Jordanes spune ca Getii erau instruiti „ÎN APROAPE TOATE RAMURILE FILOSOFICE” (Fontes,II,417) Ma întreb : De ce istoricii nu iau în considerare aceste splendide aprecieri?!
Cu scoala Zamolxiana se face începutul Gnosticismului, despre care vom vorbi mai jos.


BELAGINELE SAU LEGILE FRUMOASE
Cele mai elementare cunostinte ce trebuia sa le posede orice dac erau Legile frumoase sau Belaginele. Era un cod care cuprindea norme de comportare a cetatenilor regatului dac si ele fusesera alcatuite initial de zeita Hestia(Vesta).
Un scriitor din jurul anilor 21 î.d.Hr. ne informeaza ca „la asa numitii Geti, care se cred nemuritori, Zamolxe sustinea si el ca a intrat în legatura cu Hestia”, care i-a predat Legile frumoase (Belaginele), dupa cum Moise le primise de la Iahve (Fontes,I,189)—Alt scriitor antic, anume Iamblichos ne spune, textual : „Zamolxis (…) le-a întocmit legile, cum am aratat la început si a îndemnat la barbatie pe concetatenii sai, convingându-i ca sufletul e nemuritor (…) si pentru ca a învatat pe Geti aceste lucruri, si le-a scris legile, e socotit de ei drept cel mai mare dintre zei” (Fontes,II,19). Si pentru ca Zamolxe ca mare preot, observa ca dacii uitasera sfaturile ce le daduse Hesta- Vesta, s-a hotarât sa urce la tronul zeitei, undeva spre Pilorma. Si a întâlnit-o în cereasca stralucire si neîntrecuta frumusete, asa cum era de mii de ani. Si Zamolxe a cuvantat : „Zeita a cerului, Slujitoare a Soarelui material si Soarelui ce tine în mâna Cosmosul, legile date de tine au fost uitate. Eu le mai stiu dar as vrea sa le scriu chiar asa cum ni le vei porunci tu!”, „Scrie!”
Si marele Preot Zamolxe a scrie aceste legi, (Belaginele)-Legile frumoase, dupa care s-a condus Statul dac si ele sau raspândit în lumea întreaga. Retim faptul ca legile Dacilor au fost scrise de Zamolxe, nu au fost predate numai oral .
Dupa moarte si acesta a fost socotit de unii dintre adeptii sai, zeu. Pe parcurs, zeita Hesta-Vesta a fost eclipsata de acest mare preot si rege .
Ca si Histia(Vesta), Zamolxe dispunea de acea teuenergie spirituala cu care a intrat în fiinta poporului dac, cat si a popoarelor înconjuratoare.


JURAMÂNTUL MEDICILOR DIN SCOALA ZAMOLXIANA SI JURAMÂNTUL LUI HIPOCRAT
Am spus ca în Scoala Zamolxiana se învata si medicina. Un fapt care nu a fost sesizat de cercetatori e acela ca juramantul pe care îl depun si în prezent medicii din toata lumea cunoscut sub numele de Juramantul lui Hipocrat, e juramantul pe care îl depuneau medicii din scoala zamolxiana, amplificat .
Normele de comportare ale medicilor daci erau cuprinse în Belaginele pe care le-am amintit mai sus. Ele se desprind în parte din relatarea filosofului Platon(437-347 î.d.Hr.), care pune în gura arhicunoscutului întelept Socrate(469-399 î.d.Hr.) urmatoarele : „Eu (Socrate) am învatat aceasta incantatie, acolo în oaste, de la un medic trac unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice ca îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acela ca (medicii) grecii aveau dreptate sa cuvânteze, asa cum v-am învatat adineauri. Dar, Zamolxis, regele nostru, adauga el, care e si zeu, ne spune ca dupa cum nu trebuie sa încercam a trata ochii, fara sa tinem seama de cap, nici capul nu poate fi tratat netinându-se sema de corp, tot astfel trebuie sa-i dam îngrijirea trupului, dimpreuna cu sufletul. Si iata pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli : (anume) pentru ca ei nu se cunosc întregul pe care îl au de îngrijit.
Daca acest întreg e bolnav partea nu poate fi sanatoasa. Caci, zicea el (medicul ucenic din scoala zamolxiana), toate lucrurile bune si rele-pentru corp si pentru om în întregul sau-vin din suflet si de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie deci-mai ales, în primul rând sa vindecam izvorul raului, ca sa se poata bucura de sanatate capul si tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindeca cu incantatii (descantece). Aceste incantatii sunt vorbele frumoase, care ne fac sa se nasca în suflete întelepciune. Odata ivita aceasta si, daca staruie, e usor sa se bucure de sanatate si capul si corpul. Când ma învata leacul (farmecul) si incantatiile spunea : Sa nu te înduplece nimeni sa-i tamaduiesti capul cu acest leac, daca nu-ti încredinteaza mai întâi sufletul ca sa i-l tamaduiesti cu ajutorul incantatiei, iar acum, zicea el-aceasta e cea mai mare greseala a oamenilor : ca unii medici sa caute în chip deosebit o vindecare sau cealalta (a sufletului si a trupului). Si ma povatuia foarte staruitor sa nu ma las înduplecat de nimeni-oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi-sa fac altfel. Deci eu, pentru ca i-am jurat si sunt nevoit sa-i dau ascultare, îi voi da în adevar ascultare. Si daca vrei-potrivit povetelor strainului sa-mi încredintezi sufletul tau, pentru a-l vraji cu incantatiile (epodele) tracului, îti voi da si leacul pentru cap. Daca nu, nuti pot ajuta cu nimic, scume Cormide” (101-102). (469-399 î.d.Hr.)
Din cele însirate aici s-a putut lesne observa ca e vorba de juramântul medicilor din scoala zamolxiana.
Facem si o mica paranteza : din citatul de mai sus reiese ca folclorul daco-român în ceea ce priveste incantatiile (epodele) sau descântecele e atestat în vremea lui Zamolxe si înainte de Socrate. Acele „vorbe frumoase”, cu care medicii daci refaceau moralul pacientilor erau descântece verificate, din care multe se pastreaza pana azi. Prin urmare literatura populara daco-româna începe înainte de tracul Socrate (v. Fontes,I,101-102), (469-399 î.d.Hr.). ,,

diamantul alb
01-05-2010, 14:54
,,
JURAMÂNTUL LUI SOCRATE
În legatura cu lungul citat de mai sus, mentionam interventia marelui tracolog Iosif C-tin Dragan, la „Al XV-lea Congres de stiinte istorice”, tinut la Bucuresti, în 1980 între 16-17 august : „Cultura si civilizatia daca au ajuns la un foarte înalt nivel de dezvoltare (…). Tracii cultivau astronomia, matematica, medicina. Platon îi considera pe medicii traci superiori medicilor greci, deoarece, scria el înainte de a îngriji trupul, si boala, ei îngrijeau sufletul, expresie sub care cred ca trebuie sa întelegem sistemul nervos. În orice caz e vorba de o conceptie medicala foarte moderna” (Noi tracii,1980, octombrie,p.3). E defapt interpretarea citatului pe care noi l-am prezentat mai sus. În legatura cu aceasta psihoterapie, înainte de a se administra pacientului medicamentele (farmecele propriu-zise), amintim ca în Crestinism se mentioneaza Marturisirea si iertarea pacatelor, vindecarea sufletului uman. „Preotul ca medic sufletesc trebuie sa cunoasca :
1. Boalele sufletesti ale pacientilor în general si în special, adica pacatele în formele si aparitiunile diverse.
2. Izvoarele si cauzele pacatelor, izvoarele pacatelor sunt slabiciunea carnii, întunecarea mintii si razvratirea voiei (…). Cunoscând spiritualul (doctorul spiritului), boala sufleteasca, izvorul si cauza ei, sa destepte mai întâi în cel bolnav prin motive puternice, dorul de însanatosire, de indreptare iar dupa aceea sa-i dea la indemâna mijloacele corespunzatoare pentru redobândirea sanatatii si sa-l conduca a-l întrebuinta aceste mijloace si a conlucra cu mijlocul dumnezeiesc (teuenergia. Nota D.B.) la îndreptarea sa” (Am citat din Liturgica Bisericii Ortodoxe de Vasile Mitrofanovici s.a., Cernauti,1929,pag.814). Acestea sunt defapt metodele medicilor zamolxieni, care reiau doctori sufletesti si doctori trupesti si pe care crestinismul le-a preluat si le-a transmis doctorilor spirituali ierarhie în general.
Din cele citate mai sus retinem mai întâi constatarea filosofului Platon si a înteleptului Socrate, doua somitati ale culturii tracice, si anume, ca medicii traci stramosii daco-românilor de azi, ucenici ai scolii zamolxiene erau superiori medicilor greci; ca medicii traci predau ucenicilor lor leacurile dupa ce le recitau incantatiile (epodele) ; si esentialul acestui capitol anume ca pregatiti pentru arta medicala înainte de a profesa depuneau juramântul ca vor tine cont de anumite îndatoriri profesionale prevaute în Codul Belaginelor (Legilor Frumoase). Între acestea se stipulau mai întâi psihoterapia pacientului, sa nu caute daca bolnavul e sarac sau bogat ,daca e de neam ales, daca e frumos sau urât, „într-un cuvânt sa fie un medic ideal”.
Care era formula de care aminteste tracul Socrate nu stim, dar prezentam aici Juramantul lui Hipocrat (460-375 î.d.Hr.) pe care îl presteaza la începutul carierei lor medicii din întreaga lume si astazi. Citam :
„Jur pe Apollo medicul, pe Asclepios, Higia si Panaceea si iau ca martori pe toti zeii sa respect dupa puterea mea, urmatorul legamant : Sa pretuiesc ca si pe parintii mei pe cel care m-a învatat aceasta arta, sa traiesc în comun cu el, si daca e necesar sa împart si bunurile mele cu el ; sa-i consider copiii ca pe proprii mei frati, sa-i invat aceasta arta, daca ei astfel doresc, fara plata sau vreo promisiune scrisa, sa împartasesc fiilor mei si învatatorului care m-a învatat pe mine si discipolilor care s-au legat ei însisi si au fost de acord cu regulile profesiunii, iar numai acestora, perceptele si învataturile. Voi prescrie tratamentul pentru binele bolnavilor mei dupa cum capacitatea si priceperea
SI NICIODATA NU VOI VATAMA PE NIMENI. Ca sa fiu pe placul cuiva, nu voi prescrie un medicament ucigator si NU VOI DA UN SFAT care sa-i cauzeze moartea, NICI NU VOI DA VREUNEI FEMEI un pesar pentru a-i provoca avortul. Îmi voi pastra puritatea vietii mele si a artei mele. Nu voi taia ca sa scot pietre, chiar la bolnavii la care boala se manifesta. Voi lasa aceasta operatie sa fie facuta de cei ce practica aceasta (specialistii în aceasta arta). În fiecare casa în care ajung, voi intra numai pentru binele bolnavilor mei, tinându-ma departe de orice ademenire si mai ales de placerea dragostei cu femei sau cu barbati, fie ei liberi sau sclavi. Tot ce pot sa aflu (poate sa-mi ajunga la cunostinta), în timpul exercitarii profesiunii mele, sau în afara profesiunii mele sau în relatiile zilnice cu oamenii, ceea ce nu ar trebui raspândit, voi pastra ca taina si nu o voi destainui niciodata. DACA VOI PASTRA ACEST JURAMÂNT DE CREDINTA, SA MA POT BUCURA DE VIATA SI SA-MI POT PRACTICA ARTA, RESPECTAT DE TOTI OAMENII SI DE-A PURURI, iar daca îl voi nesocoti sau îl voi încalca, soarta sa-mi aduca
doar nenorociri” (Viorica Danila, Engleza pentru medici, ed.II, Ed. Medicala, Bucuresti, 1981, p.17-20).


Dupa ce am prezentat asa-zisul juramânt al lui Hipocrate, prestat si azi de medicii din întreaga lume, ne întrebam când a trait Hipocrat din Cos?
Dupa concluziile celor mai de seama oameni de stiinta, Hipocrate a trait „aproximativ între anii 461-377 î.d.Hr.”, deci la un secol dupa Pitagora , Platon si Socrate, de care am amintit mai sus. Asa cum am aratat Platon a trait între „aproximativ între anii 427-347 î.d.Hr., iar Socrate între anii 469-399 î.d.Hr. De fapt Platon a fost discipolul lui Socrate. Daca asa stau lucrurile, apoi juramântul depus de Socrate catre medicul trac „unul din ucenicii lui Zamolxis”, era un juramânt geto-dac, zamolxian, de juramântul lui Hipocrate nici Platon si nici Socrate nu amintesc.
Ba chiar trag niste concluzii si anume ca „medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli” (Fontes,I,101-102). Nu cunoastem formula juramântului lui Zamolxis, dar comparând cele spuse de Socrate, cu textul juramântului lui Hipocrat, care e în uz si azi, tragem concluzia ca: Cultul lui Zamolxe ca legislator si rege, era pe întregul teritoriu tracic. Grecii au facut din Zamolxis un sclav al lui Pitagora. Herodot însa, ca un scriitor corect a scris : „Mie mi se pare ca Zamolxe a trait cu mult înaintea lui Pitagora”. Aceasta e o afirmatie falsa ca sa-si însuseasca stiinta si cultura zamolxiana tacit ca si romanii. O frumoasa traditie zamolxiana s-a pastrat, departe, la capatul cel apus al lumii în Spania .
Juramântul lui Hipocrat din Cos nu e altceva decât juramântul medicilor daci, zamolxieni la care Hipocrat el însusi trac si urmasii sai au adaugat numele zeilor Apolon, Asclepios, Higia si Panaceea, cu care religia crestina nu are în comun decât sinteza gnostica. Enumerarea zeilor astazi e o simpla forma, o scara pe care s-a ajuns la Doctorul cel Mare, la Isus Hristos, a carui teuenergie a înviat chiar mortii, ca Fiica lui Iair, Lazar s.a.


GNOSTICISMUL DACIC SI CRESTIN
Gnosticismul înseamna cunostinta si începe cu Scoala Zamolxiana în sec. XIII î.d.Hr. El e un sistem filosoficoreligios care face cunoscut adeptilor sai calea pe care se merge pentru a ajunge la nemurire, în Împaratia tuturor bunurilor, în Pliroma. Sufletul omului dupa gnostici emâna din forta suprema, din Tenergie. El a fost o emanatie divina, buna, dar în contact cu materia a devenit robul acesteia. Materia rea e opera uni eon, ultimul ca emanatie, numit Demiurg .
Gnosticismul Zamolxian ea un sistem dualist : spirit si materie, fiecare cu însusirile sale binele-raul, luminaîntuneric, fericirea vesnica în Pliroma-deplinatatea tuturor bunurilor si elementelor bune (ale ingerilor) emanate din Tenergia Maxima, ca si deplinatatea fericirii eterne dupa învatatura lui Isus Hristos. Un eon superior, izvorit din Tenergia Maxima era mintea, ratiunea sau cuvântul (Logosul divin). Imperiul raului rezida în materia rea si el se cheama Kenoma. „Mântuirea era conceputa de gnostici ca un proces cosmic. Ea însemna scapare, eliberarea de materie, dizolvarea lumii materiale, senzuale si separarea elementelor, reîntoarcerea absolutului în sine însusi. La aceasta se ajunge prin gnoza (…). Spiritele au fost închise în materie prin crearea lumii de catre Demiurg (ele se gasesc în oameni, în animale, în plante), mântuirea consta în descatusarea acestor doua parti din Împaratia materiala a lumii si restabilirea lor în Pliroma, Împaratia spirituala a tuturor bunurilor” (Istoria bisericii universale I,Bucuresti,1956,pag.115-116). Aceasta era defapt vechea conceptie zamolxiana. pentru gnosticii crestini va fi sintetizata în : „Cele ce ochiul nu a vazut, cele ce urechea nu a auzit si la mintea omului nu s-a suit. Aceasta fericire o gateste D-zeu celor ce-L iubesc pe El” (I,Corinteni,II,v.9).
În Pliroma dacica era defapt tot ce emana din Binele absolut, din care se desprinsesera eonii. EONII erau figuri din vechea mitologie sau personificarea unor notiuni filosofice. Eonii provin din principiul divin, prin emanatie, fie câte unul, fie perechi ; un eon masculin si unul feminin. Numarul lor variaza la gnostici, ajungând pâna la 365 ceruri x 7 eoni (Ibidem). Îngerii erau eoni buni. În Dacia s-a dezvoltat Gnostcismul ofit sau naasenii. Sarpele a adus gnoza primilor oameni.


CULTUL SARPELUI
Mai întâi precizam ca Sabazius era un „zeu frigian sau tracic” si era reprezentat „mai ales ca sarpe si socotit simbol al reînnoirii anuale a vegetatiei”, suprapus cultului solar (Victor Kernbach,218). Dar era si simbolul întelepciunii.
Pe cât e de fioros, de înfricosator sarpele pentru noi, în antichitate era socotit protector, ajutator si chiar tamaduitor.
În scrierile Gnosticismului crestin apare sarpele în întruchipare gnostica), care a aratat primilor oameni, Adam si Eva, gnoza (termen grecesc)-cunostinta binelui si raului. Sarpele era puterea salvatoare a omului. Amintim în acest sens. Sarpele de arama ridicat de Moise în pustie(Numeri,XXI), mentionat de Isus Hristos (Ev. Ioan,III,14).
Cuvântul semit nahas=sarpe, fonetic se apropia de naus=templu si a facut legatura cu lacasul de cult, cu biserica.


SARPELE CASEI
Etimologia cuvântului sarpe atât pentru lumea dacica, precum si pentru cea româna e indoeuropeanul sarpa=sarpe (Berinde si Lugojan,220-221). Acesta dovedeste vechimea nebanuit de mare a cultului Sarpelui la Daco-Români.
Dupa o credinta multimilenara gnostica fiecare casa are sarpele ei protector. El nu e veninos si nici nu trebuie omorât caci „e pacat”. Se mentioneaza în antichitatea daco-româna Cavalerul vânator având în fata „încolacit pe un arbore cu coroana evazata, sarpele-geniul bun al casei” (Dict. Enciclopedic de arta veche a Romaniei,86). Florin Olteanu, Crina Calin si Valeria Matei, analizând balada „Sarpele”, afirma ca ea se prezinta ca un mesaj cultural arhetipal referitor la pregatirea primilor nascuti în functie de pater familias, în arta vanatorii, dobândirea întelepciunii: La Geto-Daci, limbajul sarpelui reprezenta spiritul stramosilor, marea lor întelepciune” (Silvia Chitimia) si datorita regenerarii (…) era simbolul nemuririi lui Zamolxe. „Sarpele era unul din simbolurile zeitei Hecate (zeita traca) a carei scoala o gasim înca în preistorie” (Noi tracii,1987,oct.,p.16). De altfel, Domnul Isus Hristos da sfaturi pentru eternitate adeptilor sai : „Fiti întelepti ca serpii si blânzi ca porumbeii: (Ev. Matei,,10,v.16).
Tema Sarpele a fost tratata si de Mihai Coman. (Mitologia pop. român,I,p.110,,...

diamantul alb
01-05-2010, 14:54
,,
SARPELE CA ÎNSEMN AL CORPULUI MEDICAL
În prezent vedem „Sarpele sculptat pe portile institutiilor medicale si Spitalelor, imprimat pe sigilii si documente, folosit ca însemn al corpului medical, imprimat pe prima pagina a cartilor, e mereu prezent Caduceul, însemnul, simbolul vindecarii-un baston, doua aripi la capatul lui si doi serpi încolaciti pe el”.
De unde la început se utiliza „în ritmurile vindecarii, sarpele viu, cu timpul el a fost înlocuit cu simbolul Sarpelui”.
Ca simbol el apare în diferite forme.
„În România simbolul e un sarpe încolacind o cupa” (Viorica Danila).
În vechile calendare, planeta Mercur e reprezentata iconografic printr-un ostas în zale, tinând în mâna dreapta un corn de alarma, iar în stânga un buzdugan cu doi serpi. Aceasta ultima forma a buzduganului se pastreaza în Crestinism si azi, la cârja arhiereasca. STEAGUL DACIC UN VECHI ELEMENT GNOSTIC
Toate steagurile, initial, au avut un caracter religios. Steagul dacic e un simbol al vietii, al vindecarii, al feririi de moarte, în lupta cu adversarul .
Ca simbol al gnosticismului ofit, sarpele apare în Dacia destul de timpuriu, Sarpele fantastic din „ tezaurul de sculpturi” de la Tomis, e o piesa celebra. Aceasta piesa unicat ne increditeaza ca dacii au împartasit gnosticismul ofit din cele mai vechi timpuri. Romulus Vulcanescu prezinta „balaurul dac, dupa V. Pârvan” si piesa „steag de lupta dacic, incizat pe un vas de lut” (Mitologia româna,108-109). Pe o tabla de plumb apare un cavaler purtând un dracon fluturand în vânt (Radu Florascu, Dictionarul enciclopedic de arta veche a României,87). Multe bratari de bronz se termina la ambele extremitati cu câte un cap de sarpe .
Pe Columna de la Roma, ca si pe arcul de triumf de la Salonic, ridicat de Împaratul Galerius cel Batrân, apare de mai multe ori steagul dacic ofit.
În încheierea acestui paragraf, adaugam ca cercetatorul Mihai Coman scrie ca stindardul dacic „ar fi derivat din acel draco (ie-sarpe) ce confirma victoria asupra puterilor întunericului si furtunii” (Mitologia româneasca,196). În lumea daco-româna reprezinta victoria asupra invadatorilor.


ELEMENTE GNOSTICE ÎN CRESTINISM
Dupa aparitia învataturii Domnului Isus Hristos, o parte din gnostici a adaugat la doctrina lor noile percepte crestine.
Aceasta acumulare da nastere unui curent religios nou : GNOSTICISMUL CRESTIN. La vechile credinte gnostice s-au adaugat elemente noi. Cartile au fost scrise dupa metoda gnostica si multiplicate. Astfel s-au perpetuat elemente dacice. Dupa anul 325 s-a precizat noua învatatura adusa lumii de Domnul Isus Hristos, Soarele dreptatii, mentinându-se multe din componentele credintei zamolxiene. Dintre cele ce nu au fost oficializate, sau chiar condamnate, unele s-au pastrat în popor.
În sec II d.Hr. un gnostic din Alexandria, anume Carpocart, prezenta adeptilor sai, o gnoza antiiudaica, pagâna, panteista. Acesta punea pe aceeasi treapta cu Hristos „pe filosofii (Pitagora, Platon, Aristotel) ale caror chipuri le aseza în lacasurile de cult ale sectei sale”. El învata si comunitatea bunurilor si a femeilor (Ist. Bis. Univ.,121).
Ca urmare a legaturilor cu gnosticul multe din bisericile ortodoxe daco-romane, au în exterior pictate figurile proorocitelor, Sibilelor si ale filosofilor sau înteleptilor lumii vechi, amintiti mai sus. De ce? pentru ca ei proorocisera venirea lui Hristos.


SIBILELE SAU FILOSOFITELE
Urmase ale zeitei Hestia(Vesta) au fost profetesele, numite si Sibile sau filosofite. Ele faceau parte din rândul tarabostilor si din chiar familia regala dacica stiutoare de carte.
Cuvântul Sibila e daco-român si însemna proorocita. Ele erau slujitoare la vatra focului, unde rosteau rugaciuni în versuri, epode, care pentru neinitiati pareau un simplu suierat, un univers, o melodie. De aici sibilatus-ias=sueratura (sivilatu= sueratu).
În limba greaca sibilla avea acelasi înteles, dovada ca porneau de la un numitor comun, dacic, de la care fusese împrumutat pe parcurs. În „literatura religioasa apocrifa : Silvia sau Savila.
1.Sevila (barbat), forma a numelui si la Manastirea Sucevita : Sevilla tarita”, la pictura exterioara ; iar la Manastirea Vatra Moldovitei : Sivila privind legendara Sibila (profetia unica): înalte texte apar zece sibile (N.A. Constantinescu,Dictionar,146.Dan I. Simionescu, Sibilele în lit. româneasca,Bucuresti,1928). I.D. Stefanescu scria ca numele de Sibila ar fi nou, „opera unui evreu din Alexandria, care a scris catre anul 40 al erei noaste”. Totusi Pandele Olteanu spune ca sibilele se cunosc „înca de pe la anul 3000 î.d.Hr.” (Arca,II,nr. V,p.5).Sibilele preziceau evenimente laice. Exemplu : „Schimbarea capitalei Imperiului de la Roma la Constantinopol în timpul lui Constantin cel Mare”, caderea Constantinopolului sub turci, în 1453 s.a.

Publicat de EM la 23:32 (http://romaniaesoterica.blogspot.com/2010/04/de-la-zamolxe-la-iisus-hristos-pr.html) http://img2.blogblog.com/img/icon18_edit_allbkg.gif (http://www.blogger.com/post-edit.g?blogID=2245705681639758114&postID=6113221094655261490),,

diamantul alb
01-05-2010, 20:27
ISTORIE
RĂDĂCINI SPIRITUALE STRĂVECHI ÎN DACIA

Tentativa pe care o întreprindem, pentru a descifra unele sensuri profunde ale spiritualităţii în antichitatea atât de puţin cunoscută a locuitorilor acestor ţinuturi, se dovedeşte deopotrivă pasionantă, dar şi generatoare de riscuri; ne referim mai cu seamă la ispita, care i-a încercată pe mulţi, de a luneca pe o pantă patriotardă. Incercând să evităm această greşeală, punctul nostru de plecare, îl va reprezenta opera a doi autori români, ce constituie o referinţă în materie.
Este neîndoios că atât Mircea Eliade, cât şi mai puţin celebrul Vasile Lovinescu, au fost nişte autentici cărturari. În pofida acestui fapt, nici unul din ei nu a avut o cunoaştere iluminată, deoarece nu au fost capabili să ajungă la esenţă, în pofida unor intuiţii surprinzătoare, dar rămase fără finalitate, ori conducând la piste false.
Desigur, între cei doi autori există deosebiri marcante. Este suficient să observăm rigoarea lui Eliade, îmbinată cu prudenţa caracteristică omului de ştiinţă, atunci când avansează ipoteze, şi să o comparăm cu înclinaţia vădită către speculaţie a lui Lovinescu, antrenat adeseori, în focul pasionatelor sale căutări, pe terenul primejdios al unor aserţiuni insuficient fundamentate. În ceea ce-l priveşte pe acesta din urmă nu putem fi de acord cu exegeţii care îl considerau un iniţiat ("Cuvânt înainte" la Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, Cartea Românească, Bucureşti 1993, p.9). Si aceasta cu atât mai mult cu cât, din nefericire, împrejurările l-au plasat pe Lovinescu în sfera de influenţă a unui fals maestru, ale cărui preocupări theosofice şi-au pus amprenta nefastă pe opera discipolului român, ce a vădit deopotrivă înclinaţii către ocultism şi alchimie. Consecinţa a fost alterarea capacităţii acestuia de a discerne între Adevăr şi falsa cunoaştere. Cele arătate pot explica îndeajuns de ce Eliade a ajuns o celebritate mondială, pe când visătorul Lovinescu a rămas apreciat doar de o clientelă îngustă de intelectuali, pe care i-au apropiat afinităţi comune.
* * *

CADRUL GEOGRAFIC
ŞI ISTORIC

În anii 1936-1937, o revistă pariziană avea să publice, sub pseudonimul Geticus, studiul La Dacie hyperboreene. Destinul ciudat al lucrării va face ca ea să fie republicată (în Italia şi apoi în Franţa) după o jumătate de veac, iar în ţara de origine, de data asta sub adevăratul nume al autorului, abia în 1993 (V.L., op.cit.).
Lovinescu a avansat aici ipoteza a ceea ce numea "marea migraţie hiperboreană", înţelegând prin aceasta "o coborâre din indistincţia polară primordială în multiplele manifestări secundare ale ciclului".
S-a considerat că, în decursul mileniilor, s-a produs o deplasare a spiritualităţii avansate, de la nord către sud, de-a lungul unei verticale coborând din zona polară, trecând prin Grecia, pentru a culmina în Egipt, concomitent cu o dezvoltare pe orizontală, ce urmărea paralela nordică de 450 (deci mediana dintre pol şi ecuator), având în extrema vestică pe celţi, iar la răsărit China şi Japonia. Cercetări arheologice efectuate în anul 1992 în apropierea oraşului Aomori din arhipelagul japonez, au scos la iveală morminte, resturile unor coloane de 20 m înălţime şi numeroase obiecte de ceramică Jomon, având o vechime de 5500 de ani. Este dovada existenţei în Japonia a unei străvechi şi dezvoltate civilizaţii, ce nu era cu nimic mai prejos decât cea pelasgică sau cea sumeriană (România liberă, 4 martie 1995, p.7).
Cât despre meridianul de 450 al dezvoltării spiritualităţii, acesta corespunde, după cum se va vedea mai jos, uneia din principalele direcţii de răspândire a limbilor indo-europene.
Teritoriul României, ocupat în vechime de geto-daci, s-ar fi aflat, deci, la răscrucea acestor două axe ale spiritualităţii. Nu se poate nega faptul că acest teritoriu prezintă o serie de caractere specifice, care îl singularizează de rest. Forma sa, aproximativ rotundă, este în mod natural delimitată (aşa cum în vechime era delimitată incinta sacră de spaţiul profan), prin cursurile Dunării la sud, al Tisei la vest şi al Nistrului la est. Simbolismul celor trei fluvii poate sugera analogia cu cele trei canale principale ale structurii subtile energetice: Ida, Sushumna şi Pingala, asupra cărora vom reveni. Ele sunt desemnate în sanskrită prin cuvântul "nadi" ce înseamnă "râu" şi corespund celor trei fluvii sacre din India: Gange, Saraswati şi Yamuna. Inelul acvatic (exterior) format de fluviile Daciei, sugerează că în mijlocul lor se află o insulă. De altfel,România e considerată a face parte - în geografia subtilă admisă de Sahaja Yoga - din "vidul" planetar,în sanskrită Bhava Sagara sau Oceanul Iluziilor.
Si din punct de vedere al reliefului, ceea ce constituia odinioară centrul spiritual şi administrativ al Daciei, adică platoul transilvan, se ridică din intinsul câmpiei, asemenea unei insule, străjuite de cel de-al doilea inel (interior) al munţilor Carpaţi şi al Apusenilor. Urmărind paralela 450 remarcăm că este singura proeminenţă ce domină imensa câmpie care se întinde de la Alpi până la hotarul apusean al Chinei. În acest cadru, creuzetul adăpostit in inima Carpaţilor reprezintă singurul ţinut definit de natură în mod geografic unitar.
Evoluţia istorică avea să confirme acest caracter special al teritoriului, căci el va rămâne o "insulă a latinităţii", dovedind, de fapt, menţinerea vechilor tradiţii (lingvistice, limba română fiind 70% latină, concomitent cu păstrarea caracterelor rasiale dacice, dar şi a spiritualităţii, după cum vom vedea).
Popoarele migratoare nu au reuşit să altereze continuitatea acestei tradiţii, deşi au slavizat popoarele de la sud şi sud-vest de Dunăre precum şi pe cele din partea răsăriteană şi i-au hunizat pe cei din nord.
De pe poziţii pur speculative, Roxana Cristian şi Florin Mihăescu susţin că pe aceste meleaguri se proiectează constelaţia Dragonului, care corespunde lanţului carpatic, cu capul în platoul Boemiei, corpul (inima) în Carpaţii noştri şi coada în Balcani, iar Polul ceresc (centrul cercului de precesie) de pe spira principală a corpului Dragonului este proiectat în platoul Transilvaniei unde se află centrul spiritual (op.cit., p.11).
Vastul teritoriu de pe ambele maluri ale Dunării cuprins între Carpaţii Slovaciei şi nordul Greciei, de la bazinul Tisei la Nistru, gurile Bugului şi Marea Neagră, era locuit în antichitate de marele popor indoeuropean al tracilor, ce cuprindea peste o sută de formaţii tribale şi gentilice şi despre care Herodot afirmase că sunt cel mai numeros popor după indieni. Dintre acestea, triburile daco-getice erau cele mai mari şi cele mai puternice şi se singularizau prin omogenitatea limbii şi cultura lor mult mai avansată; numele de geţi era folosit cu precădere de greci, în timp ce romanii le spuneau acestora daci. De altfel, Strabon a arătat că ei formau acelaşi popor, "vorbind aceeaşi limbă" (Geografia VII, 3.13). Pliniu susţinea că dacii şi tracii sunt acelaşi neam.
După cum amintea Vasile Lovinescu, nenumărate surse antice i-au desemnat pe geto-daci ca fiind un popor hiperborean (op. cit., p.18-20). Le prezentăm în ordine cronologică.
Eruditul poet grec Pindar (c.518-c.438) afirmase că Apollo, după zidirea Troiei, s-a reîntors în patria sa de pe Istru (Dunăre), la hiperboreeni: "x nthon epeigen...es Istron elaŁnon" (Olymp VIII, 47).
În secolul al treilea, înainte de era creştină, Apollonius din Rhodos arătase că hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei (Argonautica II, 5.675).
Vergilius Maro (70-19), vestitul autor al Eneidei scria despre Orfeu: "Singuratec, cutreera gheţurile hiperboreene şi Tanais (Donul) acoperit de gheţuri, şi câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munţilor Riphei (Carpaţi), până ce femeile trace, mâniate de dispreţul său îl sfâşiară": "Solus hyperboreas glacies, Tanaimque nivalem/ Arvaque Riphaei nunquam viduata pruinis/ Lustrabat, raptam etc." (Georgica IV, 5.517).
În cunoscutul său stil elegiac, poetul Ovidiu (43 î.e.c. - 18 e.c.) îşi deplângea exilul sub axul boreal, la stânga Mării Negre: "Vita procul patria, peragenda sub axe boreo/ Qua maris Euxini, terra sinistra jacet" (Tristia IV, 41-42) şi îi scria prietenului său Macro la Roma că îi vorbea în gând de sub axul boreal în ţara geţilor: "gelido...sub axe, inque getas" (Pontice II, 19. 40-45).
La începuturile erei creştine, marele geograf şi istoric Strabon (c.63/58 î.e.c.- 21/25 e.c.) consemna: "Primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) şi a Istrului" (Geografia XI,6.2).
Intr-o frumoasă epigramă, Martial (40-104) îi scria lui Marcellin: "soldat Marcellin, tu pleci acum ca să iei pe umerii tăi cerul hiperborean şi astrele Polului getic":"Miles, hyperboreos modo, Marcelline, triones/ Et getici tuleris sidera pigra poli" (Epigrame IX, 45). În epistole, el numeşte triumful lui Domiţian asupra dacilor: "hyperboreus triumphus" (Epistulae VIII, 78), comentând: "De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori şi-a scăldat calul în zăpada geţilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita şi n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor" (Epistulae VIII, 50).
Geograful Ptolemeu, activ între 127 şi 141 sau 151, amintea în Geografia (III, 10) de fortăreaţa dacică Piribori-dava de pe Hierasus (Siret), numele indicând, după opinia lui Lovinescu, o cetate (dava) hiperboreană.
Clement din Alexandria (mort în jurul anului 215) îi atribuia lui Zalmoxis epitetul de hiperborean (Stromateis IV, 213).
Macrobiu (activ c.400) amintea de "regiunile udate de Don şi Dunăre...pe care antichitatea le numea hiperboreene": "Regiones quas praeterfuluunt Tanais et Ister, omnesque super Scythiae locum quorum indigenas vetustas hyperboreos vocavit" (comentariul la Somnium Scipionis II, 7).
După cum vom avea ocazia să constatăm, Lovinescu nu ezită să se lanseze în speculaţii, pentru a putea concluziona: "pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem într-o vreme foarte îndepărtată" (p.30).
În ceea ce ne priveşte, credem că sunt posibile alte argumente, care să susţină o aserţiune mai puţin ambiţioasă şi anume, că geto-dacii au avut personalităţi care atinseseră un elevat nivel de cunoaştere spirituală. Este tema pe care ne propunem să o dezvoltăm în viitorul articol al serialului nostru.
* * *
Unora dintre cititori li se va părea exagerată tentativa de a apropia tradiţia perpetuată la locuitorii acestor ţinuturi, de cele existente pe alte meleaguri, între care îndepărtata Indie. Pentru a le risipi orice rezerve, vom face apel la concluzia marelui istoric al religiilor care a fost Mircea Eliade: "Exegeza materialelor româneşti şi sud-est europene înlesneşte analiza tradiţiilor religioase populare din India, Asia Centrală, Extremul Orient şi Mesoamerica, şi este, la rândul ei, validată de rezultatele obţinute în aceste arii culturale exotice" (De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed.ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1980, p.16 - prefaţă la traducerea românească, Chicago University, 25 noiembrie 1978).
Tot în sensul unei mai bune înţelegeri ale ipotezelor pe care urmează a le avansa, prezentăm, în încheierea acestui prim articolă, o scurtă incursiune în domeniul lingvisticii.
Studiile de specialitate au stabilit existenţa, acum opt mii de ani, a unei protolimbi din care a luat naştere familia limbilor indo-europene, vorbite azi de mai bine de jumătate din populaţia globului. În procesul de expansiune către apus, s-a stabilit că una din direcţiile de migraţie a ocolit pe la nord Marea Caspică şi a traversat actualul teritoriu al României, în timp ce alte trei, venind din Asia Mică, străbăteau zona dorică (Thomas Gamkrelidze, V,Ivanov, Pour la science nr.151, mai 1990, p.88-95).
În acest context, nu trebuie să ne surprindă prea mult că în ţara noastră pot fi întâlnite numeroase cuvinte similare (uneori până la identitate) cu cele din limba sanskrită. Vom menţiona aici numai unele toponime din cele mai cunoscute, precizând frecvenţa lor. În paranteză a fost indicat cuvântul sanskrit şi semnificaţia sa.
Agnita (Agni = foc); 2 Bala (Bala = copil); nu mai puţin de 22 Buda din care 3 au fost înglobate sau contopite, cu derivatele: Budele, 3 Budeni, 14 Budeşti (Buddha = cel iluminat); 6 Crasna, 2 Criş, 3 Crişan, 5 Crişeni, fără a mai vorbi de cele 3 râuri Criş (Krishna = cel negru); Deva (Deva = zeitate);
Ganaş (Ganas = armată de zeităţi inferioare slujindu-l pe Shiva); Gurueni (Guru = maestru); Linga (Linga = organul masculin, simbolul lui Shiva); Măhal (Mahal = palat; Maha = mare); 3 Maia (Maya = iluzie); Manu (Manu = părintele omenirii); Manga, Mangalia (Mangala = auspicios; este totodată numele unei planete şi, de asemenea, un alt nume al lui Kartikeya); Moacşa (Moksha = eliberare din ciclul reîncarnărilor); Nadis, Nadişa, Nadişu (Nadis = râuri; canale energetice ale corpului subtil); Parva (Parva = carte; Parvati = munteancă); Pria (Priya = plăcut, bun, drag); 3 Purani (Purana = vechi); 2 Racşa (Raksha = spirit malefic; demon); Rada (nu apare ca toponim, dar este un onomastic răspândit), Radila (Radha, dim.Radhika - consoarta lui Krishna); Ragu (Ragu = unul din numele lui Rama); Răhău (Rahu = cauza eclipselor); 2 Rama, Ramna, Rams, Ramsca, Ramscani (Rama = regele din Ayodhya, eroul epopeei Ramayana) - Lovinescu (p.41-42), furat de entuziasm adaugă aici Râmnic, Rima, Rigmani, Roman, Romlia, Rum, Armeneasca, Armenis, Ormeni care au, evident, alte origini; ba chiar susţine că "Roma, Romania, România sunt vechi nume pelasge" şi nu provin de la Roma (fără comentarii). Dar să reluăm firul: Sadău, Sadu (? Sada-Shiva = Dumnezeu cel Atotputernic); Salva (Salwa = ţară în vestul Indiei - Rajahstan; este şi numele unui rege); 2 Sita, Sitani (Sita = soţia lui Rama); Sandra (Chandra = Luna); Siviţa (?dim. de la Shiva = zeitatea supremă) Roşiori de Vede, 3 Vedea (Veda = divina cunoaştere, ca scripturi sfinte); Vedanta (Vedanta = şcoală de filosofie derivată din Vede); Vrata (Vrata = penitenţă). Iar lista e departe de a fi completă...
(urmare în numărul viitor)

Dan Costian

mariusTut
18-05-2010, 14:04
Civilizatia dacica: Pelasgii, părinţii geto-dacilor
Istoricul anonim scrie :

"În perioada 2.700-1.700 î. H., în spaţiul carpato-danubian are loc etnogeneza popoarelor vest-europene, care şi-au tras rădăcinile din populaţia autohtonă. Această populaţie autohtonă a rămas cunoscută în miturile scriitorilor antici sub numele de pelasgi, având ca cei mai veritabili urmaşi în Occident pe bascii de astăzi, în Spania, unde a fost creată cetatea pelasgă Uxama. Miturile elene îi considerau pe aceşti pelasgi ca fiind „dioi” (divini) şi „primii locuitori ai pământului”.

Herodot, în vestita sa lucrare Istorii, spune că pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei şi Italiei, aparţinând rasei europene. Erau veniţi din nordul Dunării. Felix Colson afirmă că: „toţi dacii erau pelasgi”. În plus, numele Ion, care era părintele eponim al pelasgilor se regăseşte numai la daco-români şi la basci. Crearea Imperiului Pelasg a avut loc după glaciaţiunea Wurm, N. Densuşeanu afirmând că pe la anul 6.000 î. H. Acest mare imperiu avea centrul administrativ, politic, religios în regiunea Munţilor Carpaţi, probabil cu precădere în Ardeal şi avea o vastă întindere: Europa, Nordul Africii şi o parte din Asia.
Pelasgii sunt descrişi în lucrările a numeroşi autori antici, dintre care amintim pe Homer, Herodot, Hesiod, Pausanias, Diodor din Sicilia, Eschil, Apollodor. Pentru toţi aceşti autori pelasgii erau un popor ales, descendenţi din vechii atlanţi, care aveau preocupări şi purtări înalte, regii lor fiind consideraţi zei.
Pelasgii au migrat din aceste zone foarte bogate şi propice dezvoltării şi sporului demografic, populând Europa, ajungând în Nordul Africii, în Asia Mică şi chiar în India, prin Rama.
Vasile Lovinescu redă o mărturie de o valoare excepţională în această direcţie: un domn educat din perioada interbelică, dorind să convingă un ţăran bătrân că svastica este un semn străin, importat din afară (se ştie că nemţii l-au preluat în propoganda lor de la hinduşi), a primit replica următoare: Ba nu, e de aici, îl avem de pe vremea uriaşilor. În textele grecilor antici se vorbeşte despre titani sau uriaşi care trăiau în Ţara Zeilor (identificată cu ţinutul carpato-dunăran) şi, mai mult, cercetătorii au descoperit în zilele noastre schelete de oameni care măsurau între 2 şi 4 metri. Acest mister nu a fost elucidat pâna acum şi bineînţeles că nu a fost dat publicităţii.
Nu intrăm acum în amănunte pentru a dovedi contrariul a ceea ce afirmă istoricii oficiali (care ne „învaţă” că suntem în primul rând urmaşii romanilor, ca ne datorăm lor limba şi civilizaţia actuală) pentru că ne-am extinde prea mult, dar există în această direcţie dovezi, şi chiar numeroase.
Pelasgii aveau o limbă comună, unică, o limbă prelatină, aşa-zisa protolatina. Grecii afirmau, la venirea lor în europa, că pelasgii vorbeau o limbă barbară, diferită de a lor. Quintilian aminteşte că, dacă se adaugă la cuvintele latine, ori, se lăsau pe dinafară unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară. După unii autori, limba barbară avea carcterul unei limbi latine vulgare sau rustice. Romanii înşişi erau etichetaţi de către greci ca vorbitori de limbă barbară. Poetul Ovidiu şi-a compus ultimele versuri apelând la latina barbară a geţilor, atît de apropiată de latina literară şi a afirmat că el însuşi a devenit un poet get. Pe Columna lui Traian, dialogul dintre solii daci şi împărat se face fără translatori, în deplină înţelegere. Şi nu putem crede că „dacii cei mândri şi nemuritori” s-au servit de latina împăratului.
Dar, cel mai important argument este acela că romanii nu au reuşit să-i romanizeze pe daci în 165 de ani, la fel cum nu au reuşit să-i romanizeze nici pe greci în 600 de ani, pe egipteni în 400, pe evrei în 300, pe maltezi în 1000 de ani şi cum nu au reuşit să creeze o limbă unitară nici chiar în Italia, unde se vorbesc 1500 de dialecte. Toate limbile cu caracter latin rezultă din originea lor veche pelasgă şi nu din romanizare.
Nicolae Densuşianu remarcă faptul că majoritatea popoarelor civilizate din vechea Europă au împrumutat în religa lor panteonul pelasgic, pe care l-au găsit la vechii locuitori. Cea mai arhaică religie, dar poate şi cea mai înaltă şi profundă de până acum, o reprezintă adorarea Cerului şi a Pământului. Grecii personificau Cerul prin Uranus, iar Pământul prin Geea sau Gaia. Cerului i s-au dedicat cele mai mari înălţimi muntoase şi pe teritoriul Daciei ne stau mărturie monumentele megalitice din Carpaţii Meridionali.
Originea acestei cosmogonii era considerată în epoca clasică a Greciei ca fiind barbară. Herodot ne spune că grecii au primit numele divinităţilor, pe care egiptenii spun că nu le cunosc, de la pelasgi. La romani, Cerul ne apare sub denumirea de Kerus sau Cerus Manus (Magnus), expresie identică cu Megas Uranus întâlnit la Hesiod, în lucrarea sa Theogonia.
Dar cine este Uranus? Textele vechi ni-l prezintă ca pe primul monarh al marelui Imperiu Pelasg, cel dintâi om care a guvernat lumea. Acesta nu era un om obişnuit, ci unul cu deosebite calităţi şi înzestrări divine, merite pentru care oamenii l-au divinizat. Uranus i-a învăţat pe oameni să construiască colibe din lut. După Hesiod, Uranus era fiul Geei sau, după alte tradiţii al Istrului. Denumirea sa înseamnă Munteanul, cel de la munte. Acest munte nu era altul decât lanţul Carpatic.
După încetarea din viaţă a lui Uranus, domnia marelui Imperiu Pelasg va trece la fiul său, Saturn. Acesta este de asemenea unul dintre cei mai mari regi ai ginţii pelasge. Astfel în cadrul ritualurilor, care erau aceleaşi, numele lui Uranus a fost înlocuit cu Saturn. Sub domnia lui Saturn, omenirea face un progres enorm pe calea civilizaţiei. Saturn este acela, după cum spun tradiţiile vechi, care i-a determinat pe oameni să părăsească viaţa sălbatică, îi adună în societate, le dă legi şi i-a învăţat agricultura. El este începătorul şi propagatorul fericirii omeneşti. Sub imperiul lumesc al lui Saturn este identificat paradisul terestru al Bibliei, acele secole pline de abundenţă, când pe pământ dominau justiţia şi buna-credinţă.
Cultul lui Saturn era răspândit în special în nordul Istrului şi în nordul Italiei. Saturn era la geţi acelaşi cu Zamolxis. După cum ne spune Diodor din Sicilia, în antichitate, întreaga regiune nord-vestică era considerată ca imperiul religiei lui Saturn.
Nicolae Densuşeanu consideră Sfinxul ca o reprezentare a lui Saturn, o legătură a omului cu Cerul. El afirmă că munţii Carpaţi era muntele cel sfânt al pelasgilor, muntele Olimp din mitologia greacă, sau Atlas. Denumirile din Bucegi: Caraiman şi Omul nu sunt altceva decât Cerus Manus al romanilor şi Saturn, numit şi Omul. De altfel, pentru antici, ţinutul zeilor era zona hiperboreeană, la nord de Istru.
După cum amintea Vasile Lovinescu, nenumărate surse antice i-au desemnat pe geto-daci ca fiind un popor hiperborean.
Eruditul poet grec Pindar (c.518-c.438) afirmase că Apollo, după zidirea Troiei, s-a reîntors în patria sa de pe Istru (Dunăre), la hiperboreeni: "x nthon epeigen...es Istron elaLnon" (Olymp VIII, 47).
În secolul al treilea, înainte de era creştină, Apollonius din Rhodos arătase în Argonautica că hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei.
Vergilius Maro (70-19), vestitul autor al Eneidei scria despre Orfeu: "Singuratec, cutreiera gheţurile hiperboreene şi Tanais (Donul) acoperit de gheţuri, şi câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munţilor Riphei (Carpaţi).
Strabon (c.63/58 î.e.c.- 21/25 e.c.) consemna: "Primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) şi a Istrului" (Geografia XI,6.2).
Intr-o frumoasă epigramă, Martial (40-104) îi scria lui Marcellin: "soldat Marcellin, tu pleci acum ca să iei pe umerii tăi cerul hiperborean şi astrele Polului getic": "Miles, hyperboreos modo, Marcelline, triones/ Et getici tuleris sidera pigra poli" (Epigrame IX, 45). În epistole, el numeşte triumful lui Domiţian asupra dacilor: "hyperboreus triumphus" (Epistulae VIII, 78), comentând: "De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori şi-a scăldat calul în zăpada geţilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita şi n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor" (Epistulae VIII, 50).
Clement din Alexandria (mort în jurul anului 215) îi atribuia lui Zalmoxis epitetul de hiperborean (Stromateis IV, 213).
Macrobiu (activ c.400) amintea de "regiunile udate de Don şi Dunăre...pe care antichitatea le numea hiperboreene": Antichitatea avea cuvinte de apreciere la adresa geto-dacilor. Scriind despre geţi, Herodot, supranumit "părintele Istoriei", arăta: "ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci" (Istorii IV, 93).
Revenind, Zeus era de asemenea la loc de frunte printre regii-zei ai pelasgilor, fiind fiul lui Saturn.
După Saturn, odată cu domnia lui Typhon, marele imperiu începe să decadă şi să se destrame.
Hermes se spune că a domnit în acea perioadă de început al declinului, având ca centru cultural, politic şi spiritual tot regiunea din nordul Istrului. În Dacia Hermes a rămas ca Armis sau Sarmis, la sciţi Armes, la egipteni Thot şi la fenicieni Taaut. Chiar Sarmisegetuza după unele opinii este reşedinţa lui Hermes. După Herodot, regii din Thracia îl venerau pe Hermes ca fiind strămoşul şi începătorul dinastiei lor. În tradiţiile istorice ale antichităţii, Hermes era considerat ca întemeietorul tuturor ştiinţelor divine şi umane. Era privit ca izvorul cugetării.
După domnia lui Hermes, succesiunea la tronul imperiului pelasg trece la Marte, pe care grecii îl numeau Ares. În cele mai vechi texte egiptene, Marte ne apare ca fiind domnitor peste egipt, imediat după Typhon şi Horus. El a domnit, conform lui Herodot şi peste Scyţia. El era considerat ca un rege vechi naţional al geţilor şi dacilor. Reşedinţa lui se află în munţii geţilor şi este, conform lui Virgilius, protectorul câmpiilor getice. Iordanes scrie că geţii era aşa renumiţi încât se spune că Marte, zeul războiului se născuse la ei. La Homer, Marte este numit „ducele oamenilor celor drepţi”, iar oamenii cei mai drepţi ai antichităţii au fost geţii, identificaţi cu hyperboreii. Despre Marte se spune că i-a învăţat pe oameni să fabrice arme din metal, că a înfiinţat oşti armate şi i-a învăţat tehnici de luptă.
După Marte urmează la tron Hercule. La Herodot, Hercule apare ca fiind părintele lui Agathyrsus, care domnise peste ţinuturile de lângă Mureş şi a lui Scythes, întemeietorul dinastiei Scyţilor. Armele sale obişnuite erau cele din vechea Dacie: arcul, paloşul şi măciuca (buzduganul).
După Hercule, figurează în listele egiptene Apollo ca domnitor al pelasgilor. Ca origine, Apollo era hyperboreu de la nord de Istru şi Diana, sora sa, ne spune poetul Pindar că petrecea în ţara de la Istru. Templul cel renumit al lui Apollo Hyperboreul se află în insula cea sfântă de la gurile Dunării, Leuce, astăzi numită Insula Şerpilor. Apollo era adorat cu deosebită onoare în toate regiunile Pontului Euxin. Apollo, ca divinitate a soarelui este reprezentat adeseori pe monedele naţionale ale dacilor cu numele Aplus şi Lucu. Există în Dacia şi oraşul Apullum, închinat lui.
Durata Imperiului pelasg condus de regii-zei este considerată ca fiind de aproximativ 1500 de ani.
Iată cum toate divinităţile găsite în mitologiile popoarelor antice îşi au originea în aceste meleaguri, tradiţia lor fiind continuată de către geto-daci, transmiţându-se până la noi în colinde şi tradiţiile păstrate în teritoriile româneşti. La geţi vom găsi o spiritualitate nealterată, remarcându-se ulterior doar anumite tendinţe care amintesc de epoca decadenţei care va urma. Una dintre acestea unii cercetători consideră că era sacrificiul uman, introdus mai târziu în tradiţia geţilor.


Notă: Acestea sunt materiale de la o conferinţă mai veche. Sunt preluări din mai multe cărţi, puse într-o formă proprie. Principalele lucrări din care s-au preluat date sunt:
Nicolae Densuşeanu, "Dacia Preistorică"; Vasile Lovinescu, "Dacia Hiperboreeană"; Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, "Secretele Terrei - Istoria începe în Carpaţi, vol. I""

nicandra
23-05-2010, 10:58
OBICEIURI ROMANESTI – CALUSUL

Obiceiul Calusului cuprinde astazi aspecte ale credintei in existenta Rusaliilor (spirite rele feminine) si ale cultului unui stravechi zeu cabalin, acest fapt reiesind din numele obiceiului: Calus, Calusari, Calut sau Calucean. Unele piese poarta si ele denumiri adecvate cum ar fi calus sau cal, dansul prorpiu-zis imitand si el, de altfel, tropaiturile acestui animal. Totdata, este si un prilej de venerare a stramosilor, sambata de dinaintea Rusaliilor fiind cunoscuta si sub denumirea de Mosii de vara. Ceremonialul Calusului este complex si ascunde taine care cu greu mai pot fi deslusite in zilele noastre.
In sambata de dinaintea Rusaliilor, sau chiar de Rusalii, dis-de-dimineata, Calusarii, insotiti de lautari, se duc intr-un loc tainic din mosia satului. Se imbraca in straie obisnuite, dar au cu ei si costumele si betele specifice, cu exceptia ,,Mutului'' care este personificarea Calusului (al zeului cal si protector al cailor). Vataful duce si o prajina de 4-5 metri, o naframa alba, panglici, ata rosie din care se va face steagul Calusarilor. La taina cea mare a nasterii Calusului (Legatul Calusului) nu asista decat Calusarii, lautarii finnd indepartati de locul respectiv. Este momentul cand se face ciocul Calusului dintr-un lemn rasucit sau cioplit, in forma unui cap si gat de cal. Acesta se imbraca intr-o piele de iepure in care se pun diferite plante de leac, dar si niste ate cu masura Calusarilor. Acestia depun juramantul de credinta si sunt initiati in noul rol prin saritul peste Calus. Ei se saluta zicand ,,Halai sa!'' sau necheaza precum caii, mestec a usturoi pentru a fi protejati impotriva spiritelor rele si mai ales a bolilor lasate de hidoasele babe Rusalii.
Ceata se deplaseaza pe la casele oamenilor si incepe un dans fascinant, care imita miscarile calului. Pe parcursul dansului, ciocul este purtat in traista sau in brate numai de catre ,,Mut'' sau Vataf. Spectatorii nu il pot privi decat pentru cateva momente in care li se arata capul scos din traista.
Principalul protagonist al spectacolului este Mutul, care face tot felul de giumbuslucuri, merge in maine, executa diferite acrobatii, nu asculta de vataf, ii pedepseste simbolic pe cei care nu danseaza bine, glumeste cu cei din public. Calusarii colinda in acest mod tot satul pana la apusul soarelui.
In unele zone, obiceiul se sfarseste martea, cand are loc spargerea Calusului. Calusarii se duc apoi si ingroapa coicul intr-un loc ascuns si abia peste un an il mai scot la lumina, cu ocazia unui nou legamant.
Desi initial s-a crezut ca originea obiceiului se afla in dansurile militare romane, ulterior specialistii au cazut de acord ca este vorba de un obicei de origine traco-getica.
Calusarii (barbatii cei mai agili si mai puternici din sat) au un rol important in cadrul comunitatii. Ei reiau in mod simbolic viata zeului cabalin si savarsesc rituri de vindecare a persoanelor imbolnavite de Rusalii si de alungare a spiritelor rele.

geoo
06-06-2010, 13:39
Mihai Viteazul şi Reîntregirea Daciei
4 Iunie 2010

În zilele de 28 şi 29 mai a avut loc al XI-lea Congres Internaţional de Dacologie, sub titlul „Malus Dacus", găzduit de Universitatea „1 Decembrie 1918" din Alba Iulia. Congresul a fost organizat de Dacia Revival Society, cu sediul la New York, condusă de dr. Napoleon Săvescu.

Titlul acestei ediţii a fost preluat de la porecla latinească pusă de duşmanii voievodului, ce se traduce prin „Dacul cel Rău", ceea ce întăreşte opinia că actele lui Mihai de reîntregire a vechii Dacii au fost total conştiente şi că nu aparţin unui „condotier", cum susţin unii istorici români. Mihai s-a născut în anul 1558, la Cetatea de Floci, care, pe acea vreme, era capitala judeţului Ialomiţa.
Mama sa, Teodora, era soră cu Iane Cantacuzino Epirotul, înalt dregător la Constantinopol şi apoi ban al Craiovei, din celebra familie Cantacuzino.
După unele surse, tatăl lui Mihai a fost domnitorul Pătraşcu cel Bun.
Mihai Viteazul a fost bănişor de Mehedinţi, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Ţării Româneşti şi, pentru o scurtă vreme, în 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova.
Pe lângă vitejia de la care îi vine şi supranumele, voievodul era ştiutor al mai multor limbi străine şi iniţiat în istoria Daciei.
Este singurul conducător al românilor din Evul Mediu căruia, după cum scrie cronicarul Miron Costin, i s-a spus Crai, adică Rege.
Titulatura întrebuinţată de voievod, într-un document din 6 iulie 1600, era „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei". Chiar dacă nu a avut prea mult timp la dispoziţie, Mihai a luat o serie de măsuri pentru a consolida Reîntregirea Daciei: a adoptat aceeaşi stemă pentru toate teritoriile; a construit o biserică ortodoxă la Alba Iulia; a acordat înlesniri preoţilor şi iobagilor români; a numit ca mitropolit al Ardealului pe Ion de la Prislop.
La actuala ediţie a Congresului de Dacologie s-a insistat, evident, pe ideea Reunirii Daciei de către Mihai Viteazul, şi nu întâmplător a fost aleasă drept gazdă Alba Iulia, capitala a două Uniri, cea din 1600 şi cea din 1918. Trebuie remarcat că argumentele comunicărilor au fost de bun-simţ şi vor contribui cu siguranţă la mai buna cunoaştere a lui Mihai Viteazul şi a epocii sale.
Manifestarea de la Alba Iulia a cuprins şi prezentarea expoziţiei „Brăţările dacice", comentată de arheologi români şi străini, prezenţi la congres.
Ediţia din anul viitor va avea ca temă tăbliţele dacice de plumb, descoperite la Sinaia.

Mărchidanu M.
21-06-2010, 20:50
FILM:
http://webtv.realitatea.net/actual/picturi-rupestre-vechi-de-35-000-de-ani-descoperite-in-romania

ARTICOL:
http://www.evz.ro/detalii/stiri/picturile-rupestre-din-apuseni-ferite-de-publicul-larg-si-de-vandali-898412.html

Picturile rupestre din Apuseni, ferite de publicul larg şi de vandali


Autor: Andreea Dogar
Când a văzut picturile rupestre, a crezut că este o glumă a unui coleg ce avea reputaţia de a le face speologilor tot soiul de farse. Însă expertiza specialiştilor francezi avea să confirme autenticitatea desenelor din peştera Coliboaia şi să le stabilească originea într-un interval de timp ai cărui ani se numără cu zecile de mii: 23.000-35.000. Iar surprizele par să nu se fi încheiat aici.

Sursa: Federaţia Română de Speologie / Fotografie realizată de Andrei Posmosanu
Când a văzut picturile rupestre, a crezut că este o glumă a unui coleg ce avea reputaţia de a le face speologilor tot soiul de farse. Însă expertiza specialiştilor francezi avea să confirme autenticitatea desenelor din peştera Coliboaia şi să le stabilească originea într-un interval de timp ai cărui ani se numără cu zecile de mii: 23.000-35.000. Iar surprizele par să nu se fi încheiat aici.


"Prima dată a crezut că e o glumă a unui speolog local, care a intrat printre primii în peşteră şi care de obicei le mai face glume d-astea speologilor”, povesteşte Viorel Traian Lascu, preşedintele Federaţiei Române de Speologie, despre speologul amator Tudor Rus, cel care a văzut primul picturile.

"Chiar eu am făcut la un moment dat o escaladă foarte dificilă în peştera Focul Viu din Padiş, care are un horn înalt, foarte greu accesibil, şi el mi-a zis că aici o să găseşti ceva nou, unde nu a mai fost nimeni. Era o escaladă de vreo 30-40 de metri, cu strâmtori verticale, şi când am ajuns în capăt, m-am aşezat pe o formaţiune. Şi în faţa mea era un bileţel înfipt în argilă. Am deschiz bileţelul şi scria: "Credeai că eşti singurul?"", îşi aminteşte Lascu de o astfel de farsă a speologului cu pricina.

Însă picturile rupestre din Coliboaia nu au fost rezultatul unei păcăleli. În total, s-au descoperit în jur de zece figuri de animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină, unul sau două capete de urs şi doi rinoceri. Toate sunt de culoare neagră şi au fost făcute de oamenii preistorici cu ajutorul cărbunelui.

Ele se află într-o galerie mai înaltă a peşterii, motiv pentru care acei pereţi nu au fost acoperiţi de apă, ceea ce a făcut posibilă conservarea picturilor. Tot acolo au fost descoperite şi câteva gravuri. Pe sol sunt răspândite şi câteva oase de urs.

O dovadă a autenticităţii: picturile sunt zgâriate de urşii de peşteră

Potrivit specialiştilor, picturile din Coliboaia sunt în mod sigur sunt cele mai vechi descoperite până acum în Europa Centrală. "Mai există un bizon undeva în Ucraina, dar este mult mai nou", spune Lascu.

Deşi picturile au fost descoperite la sfârşitul anului trecut, totul a fost ţinut secret până când echipa franceză de experţi, condusă de Jean Clottes, le-a analizat în mai 2010.

Stabilirea autentităţii s-a făcut prin analiză comparativă a picturilor din Coliboaia cu alte picturi rupestre din peşterile Europei. "Este o estimare pe baza unei tipologii a desenului, în sensul că într-o anumită perioadă, de exemplu, capul de cal are o anumită formă”, explică Lascu.

Jean Clottes a explicat pentru evz.ro că acest tip de examinare nu oferă data la care au fost realizate picturile, ci un răspuns la problema autenticităţii: "Te uiţi cu atenţie la figuri ca să vezi dacă sunt greşeli, te uiţi la gradul de conservare al desenului, pentru că desenele făcute acum mii de ani au un aspect puţin alterat. În Coliboaia, unele dintre ele sunt zgâriate de urşii de peşteră, iar altele sunt zgâriate de lilieci. Acest lucru nu a fost făcut foarte recent, să spunem acum 50 de ani: urşii de peşteră au dispărut înainte de finalul ultimei glaciaţiuni (acum 15.000-20.000)”.

Datarea cu ajutorul C14 va fi făcută, cel mai probabil, de două-trei laboratoare, astfel încât să nu existe controverse legate de rezultatele obţinute.

Misterul picturilor rupestre ajunge şi în România

Referitor la oamenii preistorici care au făcut picturile, Clottes spune că este vorba de vântători-culegători, oameni care nu practicau agricultura sau creşterea animalelor.

Una dintre primele teorii propuse de specialişti pentru a explica semnificaţiile picturilor rupestre a fost cea a lui Henri Breuil. El a interpretat picturile ca fiind scene de vânătoare ce aveau un scop magic. Astfel, oamenii preistorici le-ar fi vânat în mod simbolic pe pereţii peşterii, în credinţa că astfel vor vâna un număr cât mai mare de animale în realitate. Unul dintre cele mai importante argumente în favoarea acestei teorii era acela că unele figuri păreau să aibă îndreptate spre ele vârfuri de săgeţi.

Jean Clottes, alături de alţi specialişti, a propus o altă explicaţie: "Animalele pe care le desenau nu erau neapărat animalele pe care le vânau. De exemplu, în peştera Coliboaia sunt două reprezentări de rinoceri, iar acei oameni nu vânau rinoceri. Vânau cai, bizoni, reni şi urşi, dar nu rinoceri”.

Astfel, expertul francez consideră că picturile rupestre erau realizate în timpul ceremoniilor magice sau religioase: "Aceste desene erau făcute adânc în interiorul peşterii, unde oamenii nu locuiau. Este acelaşi lucru (în România-n.r.) ca şi în Franţa sau Spania. Sunt câteva peşteri în Franţa şi Spania în care mergeau unu, doi, trei kilometri în interiorul peşterii pentru a face desenele. Scopul lor era probabil de a fi folosite în ceremonii magice, religioase. Dar care era scopul exact al ceremoniei, nu putem şti”.

http://www.evz.ro/fileadmin/multimedia1/2010/iunie/18/Foto2__sala_.jpg
Galeria înaltă din peştera Coliboaia
Sursa: Federaţia Română de Speologie / Fotografie realizată de Andrei Posmosanu
"Vor fi surprize foarte mari în continuare"

Bazându-se pe micile descoperiri ale diferiţilor speologi care străbat peşterile din România, Lascu e de părere că această descoperire este doar începutul.

"Peştera nu este un unicat. Este un complex arheologic care se întinde de la poalele munţilor Bihorului şi traversează Pădurea Craiului. Faptul că în multe peşteri s-au găsit chiar obiecte de chihlimbar baltic sau obiecte de tranzit comercial din perioade neolitice, paleolitice şi epoca bronzului, arată că aici a fost o migraţie şi o circulaţie permanentă. În mod sigur această descoperire va aduce după ea alte descoperiri care vor merge pe un lanţ de migraţie", explică el.

La întrunirea de la Oradea în cadrul căreia Jean Clottes a ţinut o prelegere despre arta parietală din Europa, câţiva speologi au adus fotografii din diferite peşteri care ar putea conţine alte picturi rupestre, mai arată Lascu. "Probabil vor fi surprize foarte mari în continuare", spune el.

"În România e periculos să scoţi la iveală lucruri extraordinare"

Deocamdată, totul este secret, iar speologii sunt foarte discreţi în a oferi mai multe informaţii. "Secretomania" se justifică, spune Lascu, dacă ne gândim în primul rând la protejarea picturilor: "Lucrurile sunt ţinute în momentul de faţă la saltea pentru că există această rezervă că în România este periculos să scoţi la iveală lucruri extraordinare pentru că există riscul ca ele să fie distruse, degradate sau afectate iremediabil. Şi istoria este dovadă că încă nu avem o cultură destul de solidă de a ţine la valorile noastre. Din păcate".

În prezent, peştera Coliboaia este securizată, au fost amplasate porţi şi o serie de "trucuri" astfel încât la picturi să se ajungă foarte greu. Zona este supravegheată şi de rangerii din Parcul Naţional Apuseni, iar poliţia şi jandarmeria au fost alertate.

Cum poţi fura o urmă preistorică imprimată într-un mineral

În orice caz, natura a avute grijă înaintea oamenilor să facă o eventuală plimbare prin peşteră extrem de dificilă. Ea este străbătută de un râu subteran, care formează mai multe sifoane. "Ca să ajungi (la picturi-n.r.) sunt trei pasaje inundate complet care sunt greu de trecut şi cu scafandru, pentru că galeria este foarte aproape de podea, apa se tulbură foarte repede şi traseul pe care trebuie să îl urmezi nu este unul drept, ci este sinuos", spune Lascu.

http://www.evz.ro/fileadmin/multimedia1/2010/iunie/18/Foto3_sifon.jpg
Al treilea sifon din peştera Coliboaia
Sursa: Federaţia Română de Speologie / Fotografie realizată de Andrei Posmosanu

Preşedintele FRS arată că măsurile de securitate nu îşi propun să îndepărteze turiştii din zonă, ci sunt doar o metodă de a "preveni potenţialii amatori de tablouri". Un astfel de caz de vandalism s-a petrecut chiar în Franţa, când un grup de indivizi a încercat să detaşeze prin cioplire nişte gravuri de 12.000 de ani.

Peşterile din România au avut de suferit atât din cauza jafului, cât şi a neglijenţei. De pildă, în peştera Ciur Izbuc din Bihor existau urme de om preistoric de acum 45.000 de ani, însă ele au fost distruse de oamenii care au călcat peste tot, arată Lascu. El citează încă un exemplu, al uneia dintre urmele de paşi imprimate în calcit în peştera Vârtop: "A fost tăiată în peşteră cu un dispozitiv cu care au tăiat-o foarte fin, au detaşat-o şi am înţeles că acum se află prin colecţii în Germania".
"Astfel de locuri nu sunt destinate publicului larg"

Dar speologul român spune că publicul larg nu va fi privat complet de a vedea picturile deoarece Consiliul Judeţean Bihor intenţionează să amenajeze un lanţ de peşteri în care să aducă şi reproduceri ale picturilor din Coliboaia.
"Astfel de locuri nu sunt destinate publicului larg, nu sunt un loc de pelerinaj. Chiar dacă zona nu ar fi extraordinar de dificilă, ele nu ar fi destinate publicului larg", spune el, şi citează cazul peşterii Lascaux, din Franţa, unde accesul este interzis publicului larg după ce oamenii au avut acces iniţial şi au adus în interior o ciupercă ce ameninţă picturile.

Peştera Coliboaia se află acum sub autoritatea arheologică a Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea şi sub autoritatea administrativă a Consiliului Judeţean Bihor.

Speologii care au făcut descoperirea:
Tudor Rus (Club de speologie Speodava Ştei)
Mihai Besesek
Valentin Alexandru Radu
Roxana Laura Ţoiciu (Asociatia de Speologie Speowest Arad)
Marius Kenesz (Speo Club Zarand Brad)

Echipa franceză care a analizat picturile:
Speologii Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon
Paleontologul specializat pe ursul de peşteră Michel Philippe
Istoricul Françoise Prudhomme
Specialiştii în artă de peşteră Jean Clottes şi Bernard Gély

P.S.
Eu şi alţii am văzut în prima imagine un elefant cu trompa ridicată în sus nicidecum un rinocer.

mariusTut
21-06-2010, 20:59
FILM:
http://webtv.realitatea.net/actual/picturi-rupestre-vechi-de-35-000-de-ani-descoperite-in-romania

ARTICOL:
http://www.evz.ro/detalii/stiri/picturile-rupestre-din-apuseni-ferite-de-publicul-larg-si-de-vandali-898412.html

Picturile rupestre din Apuseni, ferite de publicul larg şi de vandali


Autor: Andreea Dogar
Când a văzut picturile rupestre, a crezut că este o glumă a unui coleg ce avea reputaţia de a le face speologilor tot soiul de farse. Însă expertiza specialiştilor francezi avea să confirme autenticitatea desenelor din peştera Coliboaia şi să le stabilească originea într-un interval de timp ai cărui ani se numără cu zecile de mii: 23.000-35.000. Iar surprizele par să nu se fi încheiat aici.
http://www.evz.ro/typo3temp/pics/Foto1_rino_cd0622e083.jpg
Sursa: Federaţia Română de Speologie / Fotografie realizată de Andrei Posmosanu
Când a văzut picturile rupestre, a crezut că este o glumă a unui coleg ce avea reputaţia de a le face speologilor tot soiul de farse. Însă expertiza specialiştilor francezi avea să confirme autenticitatea desenelor din peştera Coliboaia şi să le stabilească originea într-un interval de timp ai cărui ani se numără cu zecile de mii: 23.000-35.000. Iar surprizele par să nu se fi încheiat aici.


"Prima dată a crezut că e o glumă a unui speolog local, care a intrat printre primii în peşteră şi care de obicei le mai face glume d-astea speologilor”, povesteşte Viorel Traian Lascu, preşedintele Federaţiei Române de Speologie, despre speologul amator Tudor Rus, cel care a văzut primul picturile.

"Chiar eu am făcut la un moment dat o escaladă foarte dificilă în peştera Focul Viu din Padiş, care are un horn înalt, foarte greu accesibil, şi el mi-a zis că aici o să găseşti ceva nou, unde nu a mai fost nimeni. Era o escaladă de vreo 30-40 de metri, cu strâmtori verticale, şi când am ajuns în capăt, m-am aşezat pe o formaţiune. Şi în faţa mea era un bileţel înfipt în argilă. Am deschiz bileţelul şi scria: "Credeai că eşti singurul?"", îşi aminteşte Lascu de o astfel de farsă a speologului cu pricina.

Însă picturile rupestre din Coliboaia nu au fost rezultatul unei păcăleli. În total, s-au descoperit în jur de zece figuri de animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină, unul sau două capete de urs şi doi rinoceri. Toate sunt de culoare neagră şi au fost făcute de oamenii preistorici cu ajutorul cărbunelui.

Ele se află într-o galerie mai înaltă a peşterii, motiv pentru care acei pereţi nu au fost acoperiţi de apă, ceea ce a făcut posibilă conservarea picturilor. Tot acolo au fost descoperite şi câteva gravuri. Pe sol sunt răspândite şi câteva oase de urs.

O dovadă a autenticităţii: picturile sunt zgâriate de urşii de peşteră

Potrivit specialiştilor, picturile din Coliboaia sunt în mod sigur sunt cele mai vechi descoperite până acum în Europa Centrală. "Mai există un bizon undeva în Ucraina, dar este mult mai nou", spune Lascu.

Deşi picturile au fost descoperite la sfârşitul anului trecut, totul a fost ţinut secret până când echipa franceză de experţi, condusă de Jean Clottes, le-a analizat în mai 2010.

Stabilirea autentităţii s-a făcut prin analiză comparativă a picturilor din Coliboaia cu alte picturi rupestre din peşterile Europei. "Este o estimare pe baza unei tipologii a desenului, în sensul că într-o anumită perioadă, de exemplu, capul de cal are o anumită formă”, explică Lascu.

Jean Clottes a explicat pentru evz.ro că acest tip de examinare nu oferă data la care au fost realizate picturile, ci un răspuns la problema autenticităţii: "Te uiţi cu atenţie la figuri ca să vezi dacă sunt greşeli, te uiţi la gradul de conservare al desenului, pentru că desenele făcute acum mii de ani au un aspect puţin alterat. În Coliboaia, unele dintre ele sunt zgâriate de urşii de peşteră, iar altele sunt zgâriate de lilieci. Acest lucru nu a fost făcut foarte recent, să spunem acum 50 de ani: urşii de peşteră au dispărut înainte de finalul ultimei glaciaţiuni (acum 15.000-20.000)”.

Datarea cu ajutorul C14 va fi făcută, cel mai probabil, de două-trei laboratoare, astfel încât să nu existe controverse legate de rezultatele obţinute.

Misterul picturilor rupestre ajunge şi în România

Referitor la oamenii preistorici care au făcut picturile, Clottes spune că este vorba de vântători-culegători, oameni care nu practicau agricultura sau creşterea animalelor.

Una dintre primele teorii propuse de specialişti pentru a explica semnificaţiile picturilor rupestre a fost cea a lui Henri Breuil. El a interpretat picturile ca fiind scene de vânătoare ce aveau un scop magic. Astfel, oamenii preistorici le-ar fi vânat în mod simbolic pe pereţii peşterii, în credinţa că astfel vor vâna un număr cât mai mare de animale în realitate. Unul dintre cele mai importante argumente în favoarea acestei teorii era acela că unele figuri păreau să aibă îndreptate spre ele vârfuri de săgeţi.

Jean Clottes, alături de alţi specialişti, a propus o altă explicaţie: "Animalele pe care le desenau nu erau neapărat animalele pe care le vânau. De exemplu, în peştera Coliboaia sunt două reprezentări de rinoceri, iar acei oameni nu vânau rinoceri. Vânau cai, bizoni, reni şi urşi, dar nu rinoceri”.

Astfel, expertul francez consideră că picturile rupestre erau realizate în timpul ceremoniilor magice sau religioase: "Aceste desene erau făcute adânc în interiorul peşterii, unde oamenii nu locuiau. Este acelaşi lucru (în România-n.r.) ca şi în Franţa sau Spania. Sunt câteva peşteri în Franţa şi Spania în care mergeau unu, doi, trei kilometri în interiorul peşterii pentru a face desenele. Scopul lor era probabil de a fi folosite în ceremonii magice, religioase. Dar care era scopul exact al ceremoniei, nu putem şti”.

http://www.evz.ro/fileadmin/multimedia1/2010/iunie/18/Foto2__sala_.jpg
Galeria înaltă din peştera Coliboaia
Sursa: Federaţia Română de Speologie / Fotografie realizată de Andrei Posmosanu
"Vor fi surprize foarte mari în continuare"

Bazându-se pe micile descoperiri ale diferiţilor speologi care străbat peşterile din România, Lascu e de părere că această descoperire este doar începutul.

"Peştera nu este un unicat. Este un complex arheologic care se întinde de la poalele munţilor Bihorului şi traversează Pădurea Craiului. Faptul că în multe peşteri s-au găsit chiar obiecte de chihlimbar baltic sau obiecte de tranzit comercial din perioade neolitice, paleolitice şi epoca bronzului, arată că aici a fost o migraţie şi o circulaţie permanentă. În mod sigur această descoperire va aduce după ea alte descoperiri care vor merge pe un lanţ de migraţie", explică el.

La întrunirea de la Oradea în cadrul căreia Jean Clottes a ţinut o prelegere despre arta parietală din Europa, câţiva speologi au adus fotografii din diferite peşteri care ar putea conţine alte picturi rupestre, mai arată Lascu. "Probabil vor fi surprize foarte mari în continuare", spune el.

"În România e periculos să scoţi la iveală lucruri extraordinare"

Deocamdată, totul este secret, iar speologii sunt foarte discreţi în a oferi mai multe informaţii. "Secretomania" se justifică, spune Lascu, dacă ne gândim în primul rând la protejarea picturilor: "Lucrurile sunt ţinute în momentul de faţă la saltea pentru că există această rezervă că în România este periculos să scoţi la iveală lucruri extraordinare pentru că există riscul ca ele să fie distruse, degradate sau afectate iremediabil. Şi istoria este dovadă că încă nu avem o cultură destul de solidă de a ţine la valorile noastre. Din păcate".

În prezent, peştera Coliboaia este securizată, au fost amplasate porţi şi o serie de "trucuri" astfel încât la picturi să se ajungă foarte greu. Zona este supravegheată şi de rangerii din Parcul Naţional Apuseni, iar poliţia şi jandarmeria au fost alertate.

Cum poţi fura o urmă preistorică imprimată într-un mineral

În orice caz, natura a avute grijă înaintea oamenilor să facă o eventuală plimbare prin peşteră extrem de dificilă. Ea este străbătută de un râu subteran, care formează mai multe sifoane. "Ca să ajungi (la picturi-n.r.) sunt trei pasaje inundate complet care sunt greu de trecut şi cu scafandru, pentru că galeria este foarte aproape de podea, apa se tulbură foarte repede şi traseul pe care trebuie să îl urmezi nu este unul drept, ci este sinuos", spune Lascu.

http://www.evz.ro/fileadmin/multimedia1/2010/iunie/18/Foto3_sifon.jpg
Al treilea sifon din peştera Coliboaia
Sursa: Federaţia Română de Speologie / Fotografie realizată de Andrei Posmosanu

Preşedintele FRS arată că măsurile de securitate nu îşi propun să îndepărteze turiştii din zonă, ci sunt doar o metodă de a "preveni potenţialii amatori de tablouri". Un astfel de caz de vandalism s-a petrecut chiar în Franţa, când un grup de indivizi a încercat să detaşeze prin cioplire nişte gravuri de 12.000 de ani.

Peşterile din România au avut de suferit atât din cauza jafului, cât şi a neglijenţei. De pildă, în peştera Ciur Izbuc din Bihor existau urme de om preistoric de acum 45.000 de ani, însă ele au fost distruse de oamenii care au călcat peste tot, arată Lascu. El citează încă un exemplu, al uneia dintre urmele de paşi imprimate în calcit în peştera Vârtop: "A fost tăiată în peşteră cu un dispozitiv cu care au tăiat-o foarte fin, au detaşat-o şi am înţeles că acum se află prin colecţii în Germania".
"Astfel de locuri nu sunt destinate publicului larg"

Dar speologul român spune că publicul larg nu va fi privat complet de a vedea picturile deoarece Consiliul Judeţean Bihor intenţionează să amenajeze un lanţ de peşteri în care să aducă şi reproduceri ale picturilor din Coliboaia.
"Astfel de locuri nu sunt destinate publicului larg, nu sunt un loc de pelerinaj. Chiar dacă zona nu ar fi extraordinar de dificilă, ele nu ar fi destinate publicului larg", spune el, şi citează cazul peşterii Lascaux, din Franţa, unde accesul este interzis publicului larg după ce oamenii au avut acces iniţial şi au adus în interior o ciupercă ce ameninţă picturile.

Peştera Coliboaia se află acum sub autoritatea arheologică a Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea şi sub autoritatea administrativă a Consiliului Judeţean Bihor.

Speologii care au făcut descoperirea:
Tudor Rus (Club de speologie Speodava Ştei)
Mihai Besesek
Valentin Alexandru Radu
Roxana Laura Ţoiciu (Asociatia de Speologie Speowest Arad)
Marius Kenesz (Speo Club Zarand Brad)

Echipa franceză care a analizat picturile:
Speologii Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon
Paleontologul specializat pe ursul de peşteră Michel Philippe
Istoricul Françoise Prudhomme
Specialiştii în artă de peşteră Jean Clottes şi Bernard Gély

P.S.
Eu şi alţii am văzut în prima imagine un elefant cu trompa ridicată în sus nicidecum un rinocer.:ipb_good:

Mărchidanu M.
24-06-2010, 11:06
http://www.trypillia.com/

O lecţie de istorie: Cultura Cucuteni-Tripolie.

nicandra
09-07-2010, 17:40
...Picturile rupestre din Apuseni, ferite de publicul larg şi de vandali
...

Sa speram ca de data aceasta autoritatile romane vor sti sa protejeze si sa conserve aceste descoperiri !

nicandra
25-07-2010, 12:29
Dacă lumea actuală nu consideră impotant să-ţi cunoşti trecutul istoric, să-l iscodească măcar din pură curiozitate!

file:///C:/DOCUME%7E1/Admin/LOCALS%7E1/Temp/msohtml1/01/clip_image002.gif (http://solif.files.wordpress.com/2010/07/new-picture-1.png)

După peste zece ani de studiu zilnic am finalizat cartea Romanian, the first language of Europe, observând că oficialii români nu sunt interesaţi nici cu spatele de cartea Româna, limba vechii Europe.

Există argumente solide în sprijinul acestei teme ce nu pot fi evaluate corect fără a citi cu atenţie textul de aproximativ 200 de pagini, în română şi în engleză, plus tabelele cu 2000 de cuvinte arhaice româneşti duse de geţi în Punjabi, India, 1000 având etimon latin, cuprinse în cartea: Senzaţional! Suntem români de peste 2500 de ani.

În indo-europeană sau sanscrită există doar forma românească a latinei; AQUA, SOL, CENTUM lipsesc.

APĂ, SUARE, SUTĂ există fără putinţă de tăgadă.

Geţii vorbeau tot atât de latineşte ca şi noi, în ciuda argumentelor neogramarienilor, care cu legile sunetului inventate de ei, domină lingvistica contemporană implementând nişte falsuri, conform cărora APA şi SOARE se trag din AQUA, SOL –lis, etc.

Geţii Vechii civilizaţii danubiene sunt cei care au intrat în India, ca “indo-europeni” şi tot ei au intrat în cizma italică cu limba lor “latină” cu tot, fasonată apoi de către poeţii Romei.

Latinitatea limbii române este mai veche decât Roma cu 1000 de ani, pentru că sanscrita conţine cuvintele originale româneşti.

“Slavonitatea” limbii române este mai veche decât apariţia oricăror slavi, pentru că sanscrita conţine cuvintele originale româneşti ale aşa zisului “fond slavon”.

Indo-europeana este limba geţilor emigraţi în India, din Civilizaţia Dunării de Jos.

Lumea vorbea şi în neolitic, desigur cu un bogat fond onomatopeic.

Româna Onomatopeică este cea mai veche limbă europeană, mai veche de neolitic, pentru că “România” este un spaţiu de antropogeneză europeană, cu schelete vechi de 42.000 de ani şi depozitara întregului fond genetic european de dinainte de ultima glaciaţiune, Wűrm, de vreme ce splendida civilizaţie occidentală, din Pirinei plus Grimaldi, din cursul ei, a dispărut fără urme, persistând în contemporaneitate doar cea răsăriteană, din Carpaţi.

Curios că unii români nu cred ceea ce eu demonstrez, asa cum “ardeleanul nu crede” că o girafă poate avea un gât aşa de lung.

Eu sunt tot ardelean, născut la Ruşii-Munţi (de fapt Râu şi Munţi).

Am constatat că avem o părere greşită despre strămoşii noştri, socotiţi incapabili să compună şi să păstreze nişte cuvinte simple ca apă, soare, pământ, oaie, cioban, grâu, vacă, bou, cal şi ca atare am scris cărţile pe care vreau să vi le prezint pe blogul Editura Solif.

Geţii erau elita tracilor, pentru că ei erau cei mai bravi şi mai drepţi dintre traci, după Herodot.

Geţii cei Mari, adică massageţii cum scrie în Wikipedia, aveau 2000 de cuvinte româneşti, dintre care 1000 de etimon latin şi 350 de etimon bulgaro-slav, fără să fi întâlnit niciun roman sau slav, deoarece au plecat din “România” în urmă cu peste 2500 de ani.

Dacii erau geţi. Citţi cartea Suntem români de peste 2500 de ani, de Dr.Lucian Iosif Cueşdean, Ed.Solif,Buc

Cu deosebită stimă, Dr.Lucian Iosif Cueşdean.


Articol în ziarul Libertatea: “În Asia, 80.000.000 de oameni vorbesc limba română”! (http://solif.wordpress.com/2010/05/27/articol-in-ziarul-libertatea-in-asia-80-000-000-de-oameni-vorbesc-limba-romana/)

Lucian Cueşdean: “Limba punjabi, din India, are 2.000 de cuvinte curat româneşti, iar multe altele seamănă foarte mult cu ale noastre. Asta pentru că ei sunt urmaşii unui trib getic, ca şi noi, deşi distanţa dintre români şi punjabi este de 4.500 de kilometri”.

Noi am învăţat la şcoală că daco-geţii ar fi fost o ramură a neamului tracic, care trăia exclusiv în Dacia, pe actualul teritoriu al României şi care vorbea o limbă diferită de latină. Imperiul Roman a cucerit Dacia, iar daco-geţii ar fi renunţat parţial la limba lor pentru a învăţa vorbirea cuceritorilor. Din combinaţia acestora ar fi apărut, în timp, româna. După 20 de ani de studiu, dr. Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că această teorie este falsă. Cueşdean spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia, aproape de China şi de India. Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă, este urmaşa unui trib de geţi localizaţi în Asia Centrală cu peste 2.500 de ani în urmă.

Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă asemănătoare cu româna. Dar multe din cuvintele punjabi comune cu româna sunt comune şi cu latina. Problema este că acum 2.500 de ani nu exista Imperiul Roman. Asta înseamnă că geţii vorbeau o limbă “latină” mult înainte de expansiunea romană.

file:///C:/DOCUME%7E1/Admin/LOCALS%7E1/Temp/msohtml1/01/clip_image001.jpg (http://www.libertatea.ro/usr/thumbs/thumb_900_x_554_4412-256475-ivvpaper_texture_2_by_insan_stock.jpg)

Războinicii geţi au urmaşi în India

“Am pornit de la informaţiile legate de marele trib al masageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în Evagrius Scholasticus, scris în secolul VI d.Hr. şi tradus în formula Ecclesiastical History de către E. Walford în 1846, din care citez: «Actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor.

În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats». Am plecat pe urmele acestei populaţii, Marii Jats. Chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi. Deci, geţii au trăit cândva în Punjabi. De reţinut: neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, după cum spune geograful antic Strabon (60 î.Hr.-26 d.Hr.), adică de la Carpaţi până în centrul Asiei”, ne-a spus Lucian Cueşdean.



Dacă geţii au stăpânit teritorii din Europa până în Asia, dacă populaţia punjabi este o urmaşă a acestora, iar românii sunt, la rândul lor, urmaşi ai geţilor, dr. Cueşdean a fost curios să vadă dacă există vreo legătură lingvistică între noi şi ei, comparând cuvintele din cele două limbi.

“După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă «latină» înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina. Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul dacoroman a fost unul fratricid.

Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spune Cueşdean.

file:///C:/DOCUME%7E1/Admin/LOCALS%7E1/Temp/msohtml1/01/clip_image004.jpg (http://solif.files.wordpress.com/2010/05/thumb_303_x_806_4412-256481-untitled3.jpg)A studiat 20 de ani problema masageţilor. Lucian Cueşdean are 70 de ani şi şi-a dat doctoratul în ştiinţe medicale. Înainte de 1989 a lucrat câţiva ani în Libia, fost teritoriu al Imperiului Roman. Acolo a început să caute explicaţii pentru faptul că dacii au renunţat la limba lor în favoarea latinei, iar libienii nu. În 1990, studiind toată istoriografia legată de geţi, a ajuns la datele despre masageţi, care l-au condus la urmaşii lor, populaţia punjabi.


Herodot a scris despre masageţii din Asia

Primele atestări ale tribului masageţilor în Asia le găsim la Herodot: “Caucazul formează barierea parţilor (neam scitic – n.r.) dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere imensă (Asia Centrală, în apropiere de China – n.r.), care se pierde în depărtare; această câmpie mare o ocupau masageţii, în contra cărora avea Cirus poftă să pornească cu armata”. Cirus, regele perşilor, chiar a pornit împotriva masageţilor conduşi de regele Tamyris, dar armata sa a fost nimicită, iar Cirus, decapitat.

file:///C:/DOCUME%7E1/Admin/LOCALS%7E1/Temp/msohtml1/01/clip_image005.jpg (http://solif.files.wordpress.com/2010/05/tomyris.jpg)- De fapt, regele persan Cyrus a fost ucis de către o femeie, regina massageţilor Tomyris, ce a învins groapa istoriei (uitarea) prin parabola oferită atunci cand a pus capul regelui persan într-un vas cu sânge. -

Ceea ce spune dr. Cueşdean se poate verifica pe internet. Pentru lămurire, propunem un exerciţiu: cititorul poate alege cuvântul în română, îi dă căutare pe dicţionarul online în engleză, iar din engleză îl traduce, tot prin internet, în limba punjabi. Nu putem da toate cele 2.000 de cuvinte comune. Vom arăta câteva dintre cele pe care le credeam de origine latină. O să observaţi că sunetele sunt aproape identice, iar înţelesurile sunt absolut la fel. La o privire mai atentă pare un fel de aromână.

Sorin Golea



Romanian, oldest european language – new developments (http://solif.wordpress.com/2010/05/20/romanian-oldest-european-language-new-developments/)

A lot of scientists, linguists, archaeologists, historians etc. are considering that 8,500 years ago, Romania was the heart of the old European civilization. The new archaeological discoveries from Tartaria, (Romania), showed up written plates older than the Sumerian ones. More and more researches and studies converged to the conclusion that the Europeans are originated in a single place, the lower Danube basin. Down there, at Schela and Cladova in Romania have been discovered proves of the first European agricultural activities which appear to be even older than 10,000 years.

Out of 60 scientifically works which are covering this domain, 30 of them localize the primitive origins of the man-kind in Europe, where 24 of them are localizing this origin in the actual Romania, (Carpathian- Danubian area); 10 are indicating western Siberia, 5 Jutland and/or actual Germany room, 4 for Russia, 4 for some Asian territories, 1 for actual France area and all these recognisied despite against the huge pride of those nations.

Jean Carpantier, Guido Manselli, Marco Merlini, Gordon Childe, Marija Gimbutas, Yannick Rialland, M. Riehmschneider, Louis de la Valle Poussin, Olaf Hoekman, John Mandis, William Schiller, Raymond Dart, Lucian Cuesdean, Sbierea, A. Deac, George Denis, Mattie M.E., N. Densuseanu, B.P. Hajdeu, P Bosch, W. Kocka, Vladimir Gheorghiev, H. Henchen, B.V. Gornung, V Melinger, E. Michelet, A. Mozinski, W. Porzig, A. Sahmanov, Hugo Schmidt, W. Tomaschek, F.N. Tretiacov are among the huge number of specialists which consider Romania the place of otehr Europeans origines and Romanian the oldest language in Europe, older even than Sanskrit.

According to the researchers and scientists, the Latin comes from the old Romanian (or Thracian) and not vice versa. The so called “slave” words are in fact pure Romanian words. The so called vulgar Latin is in fact old Romanian, or Thracian language, according to the same sources…

The arguments sustaining the theories from above are very numerous and I don’t want to go into them so deeply as long as the forum is and has to remain one languages dedicated, to.

In the limits of the language, please allow me to present a list of just a few (out of thousands of words), which are very similar/ even identical in Romanian and Sanskrit:

Romanian

numerals : unu, doi, trei, patru, cinci, sase, sapte…100=suta

Sanskrit

numerals: unu, dvi, tri, ciatru, penci, sas, saptan…100 = satan

then Romanian Sanskrit

acasa acasha (at home)

acu acu (now)

lup lup ( wolf)

a iubi (considered slave) iub (love)

frate vrate (brother)

camera camera (room)

limba lamba (tongue)

nepot napat (neffew)

mandru mandra (proud)

lupta lupta (fight)

pandur pandur (infanterist)

nevasta navasti (wife)

prieten prietema (friend)

pranz prans (lunch time)

Ruman Ramana (Romanian)

saptamana saptnahan (week)

struguri strughuri (grapes)

vale vale (valley)

vadana vadana (widow)

a zambi dzambaiami (to smile)

umbra dumbra (shadow)

om om (man-kind)

dusman dusman (enemy)

a invata invati (to study)

a crapa crapaiami (to break something)

naiba naiba (evil)

apa apa (water) and not AQUA like in Latin. It looks like aqua came from apa and not the other way around…

and so on for more than thousand situations…

According to M. Gimbutas, the confusion Roman (Romanian as in original language) = Roman (ancient Rom citizen), is generated by the fact that Romans and Romanians have been the same nation, the same people. The Dacians/Thracians and Romans have been twins. The illiterate peasants called Romanians, Ruman and not Roman. Why do they call so? Because RU-MANI, RA-MANI, RO-MANI, API, APULI, DACI and MAN-DA , VAL-AH are all synonyms expressing the person from the river banc or from the river valley. APII could be found under the form of mez-APPI in the ancient Italy, under he same name as the APPULI Dacians. APU-GLIA, (or Glia Romanilor in Romanian – Romanian land) can be found with this meaning only in Romanian (Glia= land)

In the Southern side of Italian “booth” exists the first neolitical site of Italy and it is called MOL-feta. The name itself has Romanian names, according to Guido A. Manselli: MOL-tzam (popular Thank you), MUL-tumire (satisfaction), na-MOL (mud); MOL-dova (province and river in Romania, Za-MOL-xis, Dacian divinity. Manselli said that this archaeological sit is 7,000 years old and has a balcanic feature.

What do you say about these new (for me – although the theory appears to be known for long time – it has been said that Vatican preserves some secrets about the origins of us all – information obtained in the moment of St Sofia church devastation, in Constantinople, when the churches separation took place).

Rudiger


Româna, limba vechii Europe (http://solif.wordpress.com/2010/05/07/r/)


Un alt punct de vedere asupra etimologiei lexicului românesc.

Moto.

„Limba este tezaurul cel mai de preţ pe care îl moştenesc copiii de la părinţii lor, depozitul sacru lăsat de generaţii trecute şi care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc. Ea este carte de nobleţe, testimoniul de naţionalitate al unui neam, semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume, lanţul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se numi fraţi, altarul împrejurul căruia toţi se adună cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament, unii către alţii.” Vasile Alecsandri

Româna este de sorginte autohtonă.
Românii şi-au construit singuri cuvintele într-un mod particular, specific.
Graiul românesc cuprinde cea mai veche latină şi cea mai veche slavonă, înainte de a exista Roma şi migraţiile slavilor.
Limba românilor este ancestrală şi începe cu sunetele din natură, ce alcătuiesc un fond de peste 350 de onomatopee şi de peste 350 de cuvinte primare cu compunere onomatopeică, din care derivă alte peste 1500 înţelese numai de către ei, precum, târr, poc, hurduc, a târâi, a pocni, a hurduca.
Româna Onomatopeică, precede epoca neolitică şi stă la originea sistemului european de comunicare sonoră, axat pe limbajul morfemelor româneşti.

Bazinul Dunării de Jos este locul primului neolitic european, care nu poate fi conceput fără o limbă conţinând toţi termenii definind cuceririle experienţei umane ale epocii.

Aceştia persistă până în zilele noastre, cu ajustări eufonice în simfonia limbilor moderne, precum:

GREBLA apucă (GREB, în engleză), ZGÂMBOI (BOI, în engleză), GARDUL apără, păstrează (GARDĂ, GUARD, GARDE, în franceză), GURA mânâncă (ÎN-GUR-GÎT-EAZĂ, ingurgitează, este GURMANDĂ, REGURGITEAZĂ, în franceză), BĂIAT (BET, în punjabi), SEACĂ (SOCA, în punjabi), JUNE (JUAN, în punjabi), PANDUR (PANDERU, în punjabi), NUNTĂ (NEUNDA, în punjabi), etc.

Aici este sediul primului popor de agricultori din Europa, care nu a abandonat niciodată România, păstrând, de aproximativ 10.000 de ani, „o limbă unitară”, pe un teritoriu vast, ramificată din Pirinei până în Punjabi, prin cei care au emigrat, încă din preistorie, pe căile urmate de această civilizaţie, ce se ştie că în Europa a plecat iniţial de la est spre vest şi nu invers, iar în Siberia şi India dinspre Europa spre Asia, nu invers.

Onomatopeea „genuină”, cu sunetul Î, Â, păstrată numai în limba română, este cea care a condus la un sistem de comunicare numit limbajul morfemelor stem, un tipar specific al cuvintelor româneşti, indiferent de etimoanele presupuse.
Morfemele stem româneşti compun sonor şi noţiuni europene.
Fiecare cuvânt românesc, prin aglutinarea de morfeme stem, un fel de rădăcini de cuvânt, cuprinde o descriere metaforică a noţiunii, copiată de “străini”, cu mici deformări sonore.

Cuvintele româneşti sunt scrise în diverse variante ale sanscritei, cu aproximativ 1000 de ani înainte de a fi scrisă greaca sau latina, pentru că atât iranienii sciţi, cât şi hinduşii vedici, sunt plecaţi din „România”.

La rândul lor, atât grecii, cât şi romanii, au plecat tot dintre „români”, pentru că „România” este un mare centru de antropogeneză europeană, dinainte şi de după glaciaţiunea Wűrm, aspect argumentat şi de “românul” de 42.000 de ani din Peştera cu oase din Banat, primul european contemporan.

Se cunosc doar două arealuri de vieţuire umană în timpul glaciaţiunii şi anume unul vestic din Pirinei plus Grimaldi şi altul în Carpaţi.

Cel vestic a dispărut fără urmă în contemporaneitate, rămânând doar cel din Carpaţi, ca depozitar al întregului bagaj genetic european, ce se ştie că a fost refăcut din Bazinul Inferior al Dunării.

Româna produce impresia unei limbi „de strânsură”, pentru că, lexemele ei se găsesc, mai mult sau mai puţin stâlcite, în toate limbile europene, dând această falsă percepţie, dar compunerea metaforică a lor se menţine doar în dulcele grai românesc, care a precedat sanscrita.

Un exemplu extrem de ilustrativ este NOAPTE.

O simplă schimbare a lui P în C duce de la latinescul românesc NOAPTE la sanscritul „NOACTA”, din care derivă NACT, în germană, NOX, NOCTIS în latină, NOCI în rusă, NAIT în engleză, NUI în franceză, copii sonore ale lui NOAPTE, sau dacă vreţi NACTA.
Pe cuvântul NOAPTE eu disting o însumare de morfeme stem ce pot descrie două înţelesuri metaforice ale conceptului noţiunii de NOAPTE, în română:
1.-noaptea întrerupe ziua şi 2.-noaptea se repetă periodic.

1.-Fiecare noapte este o (NOUĂ) ru-PTU-ră a zilei.

2.-Fiecare NOAP-te este un fenomen periodic, precum NĂP-ârlitul sau recolta de NAP-i.

Morfemul stem N*P exprimă periodicitatea fenomenului de NĂP-ârlire, periodicitatea recoltării NAP-ilor, inclusiv periodicitatea apariţiei soarelui şi zilei, el, NAP, fiind numele “luminii periodice”, SOARE, ZIUĂ, pe teritoriul vecin Ungaria, de origine necunoscută, absent în ugro-finică, dar prezent ca “NAP-te”, în România.
T*(D*) este un morfem stem, codificat, „foc, lumină”=ar-DE, TĂ-ciune, s-TE-le (S-vezi-DA, în rusă), * fiind un simbol ce înlocuieşte în morfem sunetul vocalic, format chiar şi de un triftong, producând o codificare a morfemelor comune a două sau mai multor cuvinte din acelaşi domeniu ori sferă semantică.
N*P+T*=periodicitate N*P a luminii T*= NOAP+TE.
Pe copiile cuvântului noapte nu veţi putea grefa niciun fel de concept al noţiunii de noapte, oricâtă fantezie a-ţi pune la bătaie.
Morfemele stem sunt rădăcini de cuvânt, codificate: o rădăcină NOA şi o rădăcină PTE=NOA+PTE;NOA derivă din cuvântul NOU şi PTE din cuvântul ru-PTU-ră.
NOU este NAI, în germană, NUOVO, în latină, NOVAIA, în rusă, “NIU” în engleză, “NUVEL”, în franceză şi NAU în masa-getă.

Ni se spune că NOU am învăţat de la Impăratul Traian, dar ruşii de unde au învăţat NOVAIA (nou)?
NOU este acreditat ca etimon latin, dar el există şi la masageţii din Punjabi.

El face parte din limbajul colocvial şi nu avea cum să ajungă la ruşi, fără un contact direct cu romanii, de cel putin 165 de ani, ca la noi, aspect ce lipseşte din istorie. Ei sunt amplasaţi pe fostele teritorii Daco-Getice recunoscute ca atare de către istorici, iar Daco-Geţii sunt strămoşii oficiali ai românilor.

Ru-PTU-ră e RU-PTU-RE, în franceză, RU-MPERE, în latină (a deschide, cu efort, drum de trecere), RU-HNUTI, în rusă, B-RO-KEN, în engleză şi germană.
Toate conţin morfemul R*-, de fapt o onomatopee ce asociază sunetul onomatopeic RRU fenomenului fizic al ruperii unui lemn, dar numai cuvintele românilor şi francezilor conţin morfemul PT*-, ce exprimă îndepărtarea de ceva, cu apropierea concomitentă de altceva, descrierea metaforică, a vizualizării imaginii fenomenului însuşi de ruptură.

A RUPE este un cuvânt din limbajul colocvial românesc şi nu a fost importat din Franţa de către paşoptiştii români pentru a compune cuvântul NOA-PTE.

În română există morfemul stem N* = “înnoire” = NA-şte-re, NOU.

În română există morfemul stem PT* = apropiere – înepărtare = pie-PTĂ- na-re, ru-PTU-ră, a se în-dre-PTA.
N*+PT*=metafora NOA+PTE.

Cum de nu am învăţat de la romanii împăratului Traian cuvinte prin care se descriu aspecte specifice civilizaţiei Romei de atunci, precum SUTĂ, CĂRĂMIDĂ, ZID, CLĂDIRE, POD, DRUM, MĂSLINE , fără etimon latin şi am “învăţat” APĂ, AER, SOARE, cu etimon latin, pentru elemente ale naturii, pe care nu le-au adus ostaşii lui, spre deosebire de LEGIUNI, COHORTE cu CENTURIONI, CASTRE, URBE, MUNICIPIUM, VICUS, ARENE, făcute de ei, la noi, dar absente în româna colocvială.

Aspectul contravine unei logici elementare.

Latina românilor, cu APĂ, AER, SOARE, ELEMENTE ALE NATURII, etc, este mai veche decât Roma însăşi.

Românescul SUTĂ este atestat în sanscrită cu 1000 de ani înainte de latinescul roman CENTUM (SEnTUm), ca şi latinul românesc SOARE, înainte de latinescul Romei SOL, -lis.

Schimbarea lui P în C duce nu numai de la românescul NOAPTE la indo-europeanul “primar” “NACTA”, dar şi de la românescul latin APA la latinescul Romei “ACUA”, de la românescul latin PATRU la latinescul Romei “CATRO”, precum şi la rusescul CETÂRE.

Românii de rând nu ştiu că prima agricultură europeană, prima ceramică (după glaciaţiunea Wűrm), prima ceramică pictată, prima reţea de apă şi canalizare, primele oraşe sistematizate şi prima scriere, au apărut în „România”.

Ei nu ştiu nimica despre strămoşii lor Masa-Geţi ori Sciţi şi nici că strămoşii lor Iler-Geţi, Indi-Geţi şi Apii, au existat în Spania, înainte ca romanii să fi pus vreodată piciorul în Peninsula Iberică.

Român este acela care îşi are originea în România şi vorbeşte româna, ca limbă maternă, indiferent sub ce nume este cunoscut.

Plecând de la “amănunte” de genul acestora, împreună cu studiul lexical a peste patru mii de cuvinte primare din fondul colocvial românesc, comparate cu peste 10 limbi de circulatie curentă, dimpreună cu descoperirea a 2000 de cuvinte arhaice româneşti, 1000 cu etimon latin, 350 cu etimon bulgaro-slav, 175 turco-maghiare, 200 cu etimoane diverse, 200 cu etimon necunoscut sau albanez, vorbite azi de urmaşii masageţilor în Punjabi, se poate înţelege de ce Româna a fost prima limbă a Europei Vechi.

Dr. Lucian Iosif Cueşdean

mariusTut
25-07-2010, 14:38
Dacă lumea actuală nu consideră impotant să-ţi cunoşti trecutul istoric, să-l iscodească măcar din pură curiozitate!

file:///C:/DOCUME%7E1/Admin/LOCALS%7E1/Temp/msohtml1/01/clip_image002.gif (http://solif.files.wordpress.com/2010/07/new-picture-1.png)

După peste zece ani de studiu zilnic am finalizat cartea Romanian, the first language of Europe, observând că oficialii români nu sunt interesaţi nici cu spatele de cartea Româna, limba vechii Europe.

Există argumente solide în sprijinul acestei teme ce nu pot fi evaluate corect fără a citi cu atenţie textul de aproximativ 200 de pagini, în română şi în engleză, plus tabelele cu 2000 de cuvinte arhaice româneşti duse de geţi în Punjabi, India, 1000 având etimon latin, cuprinse în cartea: Senzaţional! Suntem români de peste 2500 de ani.

În indo-europeană sau sanscrită există doar forma românească a latinei; AQUA, SOL, CENTUM lipsesc.

APĂ, SUARE, SUTĂ există fără putinţă de tăgadă.

Geţii vorbeau tot atât de latineşte ca şi noi, în ciuda argumentelor neogramarienilor, care cu legile sunetului inventate de ei, domină lingvistica contemporană implementând nişte falsuri, conform cărora APA şi SOARE se trag din AQUA, SOL –lis, etc.

Geţii Vechii civilizaţii danubiene sunt cei care au intrat în India, ca “indo-europeni” şi tot ei au intrat în cizma italică cu limba lor “latină” cu tot, fasonată apoi de către poeţii Romei.

Latinitatea limbii române este mai veche decât Roma cu 1000 de ani, pentru că sanscrita conţine cuvintele originale româneşti.

“Slavonitatea” limbii române este mai veche decât apariţia oricăror slavi, pentru că sanscrita conţine cuvintele originale româneşti ale aşa zisului “fond slavon”.

Indo-europeana este limba geţilor emigraţi în India, din Civilizaţia Dunării de Jos.

Lumea vorbea şi în neolitic, desigur cu un bogat fond onomatopeic.

Româna Onomatopeică este cea mai veche limbă europeană, mai veche de neolitic, pentru că “România” este un spaţiu de antropogeneză europeană, cu schelete vechi de 42.000 de ani şi depozitara întregului fond genetic european de dinainte de ultima glaciaţiune, Wűrm, de vreme ce splendida civilizaţie occidentală, din Pirinei plus Grimaldi, din cursul ei, a dispărut fără urme, persistând în contemporaneitate doar cea răsăriteană, din Carpaţi.

Curios că unii români nu cred ceea ce eu demonstrez, asa cum “ardeleanul nu crede” că o girafă poate avea un gât aşa de lung.

Eu sunt tot ardelean, născut la Ruşii-Munţi (de fapt Râu şi Munţi).

Am constatat că avem o părere greşită despre strămoşii noştri, socotiţi incapabili să compună şi să păstreze nişte cuvinte simple ca apă, soare, pământ, oaie, cioban, grâu, vacă, bou, cal şi ca atare am scris cărţile pe care vreau să vi le prezint pe blogul Editura Solif.

Geţii erau elita tracilor, pentru că ei erau cei mai bravi şi mai drepţi dintre traci, după Herodot.

Geţii cei Mari, adică massageţii cum scrie în Wikipedia, aveau 2000 de cuvinte româneşti, dintre care 1000 de etimon latin şi 350 de etimon bulgaro-slav, fără să fi întâlnit niciun roman sau slav, deoarece au plecat din “România” în urmă cu peste 2500 de ani.

Dacii erau geţi. Citţi cartea Suntem români de peste 2500 de ani, de Dr.Lucian Iosif Cueşdean, Ed.Solif,Buc

Cu deosebită stimă, Dr.Lucian Iosif Cueşdean.


Articol în ziarul Libertatea: “În Asia, 80.000.000 de oameni vorbesc limba română”! (http://solif.wordpress.com/2010/05/27/articol-in-ziarul-libertatea-in-asia-80-000-000-de-oameni-vorbesc-limba-romana/)

Lucian Cueşdean: “Limba punjabi, din India, are 2.000 de cuvinte curat româneşti, iar multe altele seamănă foarte mult cu ale noastre. Asta pentru că ei sunt urmaşii unui trib getic, ca şi noi, deşi distanţa dintre români şi punjabi este de 4.500 de kilometri”.

Noi am învăţat la şcoală că daco-geţii ar fi fost o ramură a neamului tracic, care trăia exclusiv în Dacia, pe actualul teritoriu al României şi care vorbea o limbă diferită de latină. Imperiul Roman a cucerit Dacia, iar daco-geţii ar fi renunţat parţial la limba lor pentru a învăţa vorbirea cuceritorilor. Din combinaţia acestora ar fi apărut, în timp, româna. După 20 de ani de studiu, dr. Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că această teorie este falsă. Cueşdean spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia, aproape de China şi de India. Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă, este urmaşa unui trib de geţi localizaţi în Asia Centrală cu peste 2.500 de ani în urmă.

Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă asemănătoare cu româna. Dar multe din cuvintele punjabi comune cu româna sunt comune şi cu latina. Problema este că acum 2.500 de ani nu exista Imperiul Roman. Asta înseamnă că geţii vorbeau o limbă “latină” mult înainte de expansiunea romană.

file:///C:/DOCUME%7E1/Admin/LOCALS%7E1/Temp/msohtml1/01/clip_image001.jpg (http://www.libertatea.ro/usr/thumbs/thumb_900_x_554_4412-256475-ivvpaper_texture_2_by_insan_stock.jpg)

Războinicii geţi au urmaşi în India

“Am pornit de la informaţiile legate de marele trib al masageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în Evagrius Scholasticus, scris în secolul VI d.Hr. şi tradus în formula Ecclesiastical History de către E. Walford în 1846, din care citez: «Actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor.

În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats». Am plecat pe urmele acestei populaţii, Marii Jats. Chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi. Deci, geţii au trăit cândva în Punjabi. De reţinut: neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, după cum spune geograful antic Strabon (60 î.Hr.-26 d.Hr.), adică de la Carpaţi până în centrul Asiei”, ne-a spus Lucian Cueşdean.



Dacă geţii au stăpânit teritorii din Europa până în Asia, dacă populaţia punjabi este o urmaşă a acestora, iar românii sunt, la rândul lor, urmaşi ai geţilor, dr. Cueşdean a fost curios să vadă dacă există vreo legătură lingvistică între noi şi ei, comparând cuvintele din cele două limbi.

“După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă «latină» înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina. Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul dacoroman a fost unul fratricid.

Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spune Cueşdean.

file:///C:/DOCUME%7E1/Admin/LOCALS%7E1/Temp/msohtml1/01/clip_image004.jpg (http://solif.files.wordpress.com/2010/05/thumb_303_x_806_4412-256481-untitled3.jpg)A studiat 20 de ani problema masageţilor. Lucian Cueşdean are 70 de ani şi şi-a dat doctoratul în ştiinţe medicale. Înainte de 1989 a lucrat câţiva ani în Libia, fost teritoriu al Imperiului Roman. Acolo a început să caute explicaţii pentru faptul că dacii au renunţat la limba lor în favoarea latinei, iar libienii nu. În 1990, studiind toată istoriografia legată de geţi, a ajuns la datele despre masageţi, care l-au condus la urmaşii lor, populaţia punjabi.


Herodot a scris despre masageţii din Asia

Primele atestări ale tribului masageţilor în Asia le găsim la Herodot: “Caucazul formează barierea parţilor (neam scitic – n.r.) dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere imensă (Asia Centrală, în apropiere de China – n.r.), care se pierde în depărtare; această câmpie mare o ocupau masageţii, în contra cărora avea Cirus poftă să pornească cu armata”. Cirus, regele perşilor, chiar a pornit împotriva masageţilor conduşi de regele Tamyris, dar armata sa a fost nimicită, iar Cirus, decapitat.

file:///C:/DOCUME%7E1/Admin/LOCALS%7E1/Temp/msohtml1/01/clip_image005.jpg (http://solif.files.wordpress.com/2010/05/tomyris.jpg)- De fapt, regele persan Cyrus a fost ucis de către o femeie, regina massageţilor Tomyris, ce a învins groapa istoriei (uitarea) prin parabola oferită atunci cand a pus capul regelui persan într-un vas cu sânge. -

Ceea ce spune dr. Cueşdean se poate verifica pe internet. Pentru lămurire, propunem un exerciţiu: cititorul poate alege cuvântul în română, îi dă căutare pe dicţionarul online în engleză, iar din engleză îl traduce, tot prin internet, în limba punjabi. Nu putem da toate cele 2.000 de cuvinte comune. Vom arăta câteva dintre cele pe care le credeam de origine latină. O să observaţi că sunetele sunt aproape identice, iar înţelesurile sunt absolut la fel. La o privire mai atentă pare un fel de aromână.

Sorin Golea



Romanian, oldest european language – new developments (http://solif.wordpress.com/2010/05/20/romanian-oldest-european-language-new-developments/)

A lot of scientists, linguists, archaeologists, historians etc. are considering that 8,500 years ago, Romania was the heart of the old European civilization. The new archaeological discoveries from Tartaria, (Romania), showed up written plates older than the Sumerian ones. More and more researches and studies converged to the conclusion that the Europeans are originated in a single place, the lower Danube basin. Down there, at Schela and Cladova in Romania have been discovered proves of the first European agricultural activities which appear to be even older than 10,000 years.

Out of 60 scientifically works which are covering this domain, 30 of them localize the primitive origins of the man-kind in Europe, where 24 of them are localizing this origin in the actual Romania, (Carpathian- Danubian area); 10 are indicating western Siberia, 5 Jutland and/or actual Germany room, 4 for Russia, 4 for some Asian territories, 1 for actual France area and all these recognisied despite against the huge pride of those nations.

Jean Carpantier, Guido Manselli, Marco Merlini, Gordon Childe, Marija Gimbutas, Yannick Rialland, M. Riehmschneider, Louis de la Valle Poussin, Olaf Hoekman, John Mandis, William Schiller, Raymond Dart, Lucian Cuesdean, Sbierea, A. Deac, George Denis, Mattie M.E., N. Densuseanu, B.P. Hajdeu, P Bosch, W. Kocka, Vladimir Gheorghiev, H. Henchen, B.V. Gornung, V Melinger, E. Michelet, A. Mozinski, W. Porzig, A. Sahmanov, Hugo Schmidt, W. Tomaschek, F.N. Tretiacov are among the huge number of specialists which consider Romania the place of otehr Europeans origines and Romanian the oldest language in Europe, older even than Sanskrit.

According to the researchers and scientists, the Latin comes from the old Romanian (or Thracian) and not vice versa. The so called “slave” words are in fact pure Romanian words. The so called vulgar Latin is in fact old Romanian, or Thracian language, according to the same sources…

The arguments sustaining the theories from above are very numerous and I don’t want to go into them so deeply as long as the forum is and has to remain one languages dedicated, to.

In the limits of the language, please allow me to present a list of just a few (out of thousands of words), which are very similar/ even identical in Romanian and Sanskrit:

Romanian

numerals : unu, doi, trei, patru, cinci, sase, sapte…100=suta

Sanskrit

numerals: unu, dvi, tri, ciatru, penci, sas, saptan…100 = satan

then Romanian Sanskrit

acasa acasha (at home)

acu acu (now)

lup lup ( wolf)

a iubi (considered slave) iub (love)

frate vrate (brother)

camera camera (room)

limba lamba (tongue)

nepot napat (neffew)

mandru mandra (proud)

lupta lupta (fight)

pandur pandur (infanterist)

nevasta navasti (wife)

prieten prietema (friend)

pranz prans (lunch time)

Ruman Ramana (Romanian)

saptamana saptnahan (week)

struguri strughuri (grapes)

vale vale (valley)

vadana vadana (widow)

a zambi dzambaiami (to smile)

umbra dumbra (shadow)

om om (man-kind)

dusman dusman (enemy)

a invata invati (to study)

a crapa crapaiami (to break something)

naiba naiba (evil)

apa apa (water) and not AQUA like in Latin. It looks like aqua came from apa and not the other way around…

and so on for more than thousand situations…

According to M. Gimbutas, the confusion Roman (Romanian as in original language) = Roman (ancient Rom citizen), is generated by the fact that Romans and Romanians have been the same nation, the same people. The Dacians/Thracians and Romans have been twins. The illiterate peasants called Romanians, Ruman and not Roman. Why do they call so? Because RU-MANI, RA-MANI, RO-MANI, API, APULI, DACI and MAN-DA , VAL-AH are all synonyms expressing the person from the river banc or from the river valley. APII could be found under the form of mez-APPI in the ancient Italy, under he same name as the APPULI Dacians. APU-GLIA, (or Glia Romanilor in Romanian – Romanian land) can be found with this meaning only in Romanian (Glia= land)

In the Southern side of Italian “booth” exists the first neolitical site of Italy and it is called MOL-feta. The name itself has Romanian names, according to Guido A. Manselli: MOL-tzam (popular Thank you), MUL-tumire (satisfaction), na-MOL (mud); MOL-dova (province and river in Romania, Za-MOL-xis, Dacian divinity. Manselli said that this archaeological sit is 7,000 years old and has a balcanic feature.

What do you say about these new (for me – although the theory appears to be known for long time – it has been said that Vatican preserves some secrets about the origins of us all – information obtained in the moment of St Sofia church devastation, in Constantinople, when the churches separation took place).

Rudiger


Româna, limba vechii Europe (http://solif.wordpress.com/2010/05/07/r/)


Un alt punct de vedere asupra etimologiei lexicului românesc.

Moto.

„Limba este tezaurul cel mai de preţ pe care îl moştenesc copiii de la părinţii lor, depozitul sacru lăsat de generaţii trecute şi care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc. Ea este carte de nobleţe, testimoniul de naţionalitate al unui neam, semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume, lanţul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se numi fraţi, altarul împrejurul căruia toţi se adună cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament, unii către alţii.” Vasile Alecsandri

Româna este de sorginte autohtonă.
Românii şi-au construit singuri cuvintele într-un mod particu