PDA

Afiseaza Forumul : Oameni și locuri de odinioară - personaje și personalități, situații, conflicte, urmări



marianav
16-10-2013, 13:46
"Samuraiul" care a aşteptat 30 de ani revocarea ordinului de luptă

Un articol interesant despre un soldat japonez, Hiroo Onoda, care timp de 30 de ani a purtat propriul război în junglele filipineze, refuzând să accepte că cel de-al Doilea Război Mondial s-a terminat demult, singurul lui ţel fiind acela de a respecta până la moarte ordinul superiorului său.

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/321/5106/9796511/4/hiroo-onoda.jpg?width=635&height=552
Hiroo Onoda salutând Japonia


[Relatările despre bravura şi faptele, uneori de-a dreptul incredibile, ale militarilor niponi în timpul ultimului Război Mondial, nu mai sunt demult o noutate. Foarte mulţi dintre aceşti adevăraţi samurai de secol XX, fideli până dincolo de moarte împăratului Ţării Soarelui Răsare, nu au vrut să se predea nici după semnarea actului capitulării Japoniei. Unii dintre ei şi-au continuat lupta singuri, chiar izolaţi de lume, fără să ştie măcar că războiul s-a sfârşit. Nu că asta ar fi contat prea mult pentru nişte moderni războinici niponi, care s-au ridicat deseori la înălţimea iluştrilor lor înaintaşi, celebrii samurai. Hiroo Onoda a fost probabil cel mai redutabil militar din rândurile lor.

Războiul unui singuratic din serviciile secrete

Casa sa cea de toate zilele nu a fost să fie vreun apartament din Tokyo, ci jungla impenetrabilă din Insula Lubang. Nu s-a hrănit cu orez sau sushi, ci a supravieţuit cu nuci de cocos şi banane. Principalii săi duşmani nu au fost celebrii puşcaşi marini americani, ci roiurile nesăţioase de ţânţari. Dar nimic din toate acestea nu l-a făcut să dea măcar un pas înapoi, darămite să capituleze. Acesta a fost şi încă este (în prezent are venerabila vârstă de 90 ani) Hiroo Onoda, locotenent în Armata Imperială Japoneză.
Eroul nonagenar, adevărat recordmen al supravieţuirii în condiţii vitrege, s-a născut pe data de 19 martie 1922 în satul Kamekawa, districtul Kaiso, din prefectura Wakayama. Dacă la doar 17 ani lucra deja ca agent comercial în birourile sucursalei din Wuhan, China, ale companiei comerciale Tajima Yoko, la vârsta de 20 ani făcea parte din Armata Imperială Japoneză. De fapt, Onoda era un războinic înnăscut. La scurt timp de la momentul recrutării, superiorii săi au remarcat calităţile native ale tânărului şi au recomandat înscrierea sa la cursurile de comando ale unităţii "Futamata", din cadrul şcolii militare din Nakano.
Aici a fost instruit în tehnicile şi metodele care ţin de spionajul şi contraspionajul militar, precum şi în tainele războiului de gherilă. Cum Războiul din Pacific era în toi, superiorii săi l-au trimis pe data de 26 decembrie 1944 în îndepărtata insulă Lubang din arhipelagul Filipinelor. Misiunea primită de redutabilul soldat consta în distrugerea pistei de aterizare şi a micului port, ambele obiective fiind construite de Aliaţi. Paradoxal, Onoda şi camarazii săi au primit ordinul expres de a nu se preda sub nicio formă şi mai ales de a nu-şi lua viaţa, ci de a continua să lupte cu orice preţ.
"Îţi este interzis cu desăvârşire să-ţi iei singur viaţa...", scria clar în încheierea ordinului militar primit de Hiroo Onoda în dimineaţa acelei zile de decembrie. Acest ordin, alături de educaţia şi cultura în care a trăi Onoda, aveau să-i schimbe definitiv viaţa.

Din cauza ofiţerilor superiori din grupul său şi a ordinelor de luptă confuze ale acestora, Onoda nu a reuşit să ajungă în timp util pentru a mina pista de aterizare şi portul din insulă. Prin urmare, în luna februarie a anului următor, forţele americane şi filipineze au reuşit să ocupe fără probleme insula. Majoritatea soldaţilor japonezi au fost ucişi în lupte sau au fost luaţi prizonieri. În schimb, calităţile lui Onoda şi-au spus cuvântul: locotenentul a reuşit să scape alături de alţi trei camarazi (soldatul Yuichi Akatsu, caporalul Shoichi Shimada şi fruntaşul Kinshichi Kozuka). Cei 4 niponi rămaşi liberi în jungla ostilă şi-au găsit un refugiu temporat pe un deal, unde au făcut un popas în timpul căruia au jurat să-şi continue lupta.
În perioada când au rămas ascunşi pe dealul împădurit, Onoda şi camarazii săi şi-au continuat lupta de gherilă ucigând peste 30 de filipinezi şi având câteva episoade de luptă cu poliţia. Insula Lubang are dimensiuni mici, circa 30 kilometri lungime şi doar 9 în lăţime.
Cu toate acestea, era o insulă extrem de dificil de străbătut, fiind acoperită cu o vegetaţie tropicală luxuriantă şi impenetrabilă, astfel încât grupul de războinici niponi avea o ascunzătoare excelentă.
Cu toate acestea, războiul se sfârşise, dar soldaţii Maiestăţii sale Imperiale nu aveau de unde să ştie acest lucru.
Au aflat pentru prima dată de capitularea Japoniei în decursul lunii octombrie a anului 1945, când au descoperit un manifest aruncat din avion peste insulă de către americanii care erau conştienţi că în jungla deasă se mai ascundeau militari japonezi care nu ştiau de cursul evenimentelor istorice.
Pe bilet scria clar, în limba japoneză:
"Războiul s-a sfârşit pe data de 15 august 1945. Puteţi coborî din munţi în deplină siguranţă.".
Onoda nu credea. Nu putea să creadă. Nu avea permisiunea să creadă! În sinea sa era convins că totul nu era decât propagandă americană menită să-i facă să se predea.
Peste alte câteva luni, Onoda şi oamenii săi au mai găsit întâmplător un alt manifest paraşutat. De data aceasta, era o copie a unui ordin de predare semnat chiar de către Generalul Tomoyuki Yamashita, Comandant al Corpului de Armată 14.
Nici de data aceasta dârzul locotenent nu s-a lăsat convins, deşi ambele mesaje erau cât se poate de adevărate.

Singur în junglă

Onoda şi cei trei supravieţuitori din subordinea sa şi-au continuat rezistenţa mută, fermi şi credincioşi ordinelor şi educaţiei primite. Au mai trecut astfel patru ani de zile, răstimp în care niponii au învăţat să supravieţuiască în condiţiile dificile din junglă. Doar că, la sfârşitul celor patru ani, Yuki Akatsu a decis că nu mai poate rezista. Într-o noapte şi-a abandonat camarazii şi s-a predat autorităţilor filipineze, fiind trimis imediat în Japonia. După ce s-a predat, a anunţat armata filipineză că trei dintre camarazii săi sunt încă în viaţă, nu ştiau că războiul se sfârşise şi hotărâseră să continue lupta.
În anul 1952, autorităţile filipineze şi nipone au hotărât paraşutarea de mesaje şi fotografii de familie, astfel încât "samuraii" moderni să se convingă, în cele din urmă, că războiul se sfârşise, iar familiile acestora îi aşteptau să se întoarcă cu bine. Onoda a descoperit mesajele, dar din nou era convins că se află în faţa unui truc. A rămas alături de cei doi camarazi, credincios în continuare ordinelor primite. Nu prea mai aveau echipamente, nici provizii, dar supravieţuiau cu ajutorul bananelor şi nucilor de cocos care creşteau din abundenţă pe insulă. Ocazional, reuşeau să fure câte o vită şi atunci se bucurau de un aport binevenit de proteine.
Condiţiile de trai erau însă cu adevărat grele. Temperaturile ridicate şi umiditatea constantă, ploile nesfârşite, asaltul bacteriilor şi, nu în ultimul rând, invaziile şobolanilor, care le atacau bruma de provizii, erau tot mai greu de îndurat. Anii au început să se adune, iar militarii au început să resimtă efectele îmbătrânirii. Cum un rău nu vine niciodată singur, Shoichi Shimada a fost ucis în anul 1954 în urma unui schimb de focuri cu localnicii. Kinshiki Kozuka a avut o soartă asemănătoare, fiind ucis de forţele de poliţie filipineze pe data de 19 octombrie 1972.
Onoda rămăsese complet singur, dar convins în continuare că războiul merita purtat... Nu ştia că trecuseră circa 27 ani de la încheiera păcii între SUA şi Japonia.
În ţara sa natală fusese declarat mort încă din anul 1959; cu toate acestea, existau mulţi japonezi care erau convinşi că dârzul locotenent se afla încă la datorie, undeva, acolo, în adâncul junglei.
Unul dintre aceştia era Norio Suzuki, un student nipon care a început o expediţie pe cont propriu, expediţie-reportaj destinată descoperirii adevărului cu privire la Onoda, devenit deja o legendă în ţara sa.
Expediţia lui Suzuki s-a dovedit a fi încununată de succes. Temerarul student s-a paraşutat în junglă şi, după 4 zile de căutări, l-a întâlnit pe Onoda pe data de 20 februarie 1974. Acesta era ocupat (cu ce altceva?) cu planificarea unor noi raiduri de gherilă şi nu a crezut nicio clipă că războiul se sfârşise cu mulţi ani în urmă, iar Japonia capitulase.
Prin urmare, i-a spus în mod direct lui Suzuki că nu se va preda decât în momentul în care va primi de la un ofiţer superior nipon un ordin în această direcţie. Suzuki s-a întors în Japonia cu fotografii care îl prezentau alături de Hiroo Onoda, iar cazul a explodat instantaneu în mass-media. Autorităţile nipone au reuşit să-l găsească pe comandantul direct al lui Onoda, maiorul Yoshimi Taniguchi, iar acesta s-a urcat de urgenţă la bordul unei aeronave care l-a transportat direct pe Insula Lubang.
Pe data de 9 martie 1974, maiorul Taniguchi l-a întâlnit pe eroul din junglă, căruia i-a confirmat încheierea războiului şi eliberarea sa din ordin.
Onoda şi-a ţinut promisiunea şi nu s-a predat niciodată, ci a aşteptat revocarea ordinului de luptă. I-a predat maiorului puşca de asalt, muniţiile şi grenadele de care mai dispunea.
Trist, s-a despărţit inclusiv de sabie şi chiar de pumnalul dat ca amintire de mama sa în anul 1944.


Supravieţuitorul devenit crescător de vite

Trist, dar mândru că nu se predase inamicului, iar armele sale ajunseseră în custodia unui cadru militar superior japonez, Onoda nu se putea împăca cu felul în care istoria îşi urmase cursul.
După ce s-a convins că Japonia capitulase, bravul locotenent era deopotrivă uluit şi oripilat.
"Cum adică am pierdut războiul? Şi mai ales, cum de am capitulat? Atât de incapabilă a ajuns armata noastră?", continua el să se întrebe mecanic, mult timp după ce ajunsese înapoi în Japonia natală.
Cu toate că a ucis cetăţeni filipinezi şi s-a angajat în schimburi de focuri cu autorităţile acestui stat, Hiroo Onoda a beneficiat de circumstanţe atenunate, iar preşedintele de pe atunci al Filipinelor, Ferdinand Marcos, l-a graţiat fără probleme.
Întors în Japonia, a fost primit ca un adevărat erou, dar sobrul războinic nu a agreat niciodată celebritatea şi flash-urile aparatelor de fotografiat. La insistenţele admiratorilor săi, Onoda a acceptat totuşi să-şi scrie autobiografia intitulată "Nu mă predau: Războiul meu de 30 ani", carte devenită imediat un bestseller în Japonia. Cu toate acestea, Onoda era trist. În opinia sa, Japonia anilor '70 nu era decât o copie palidă a nobilului imperiu în care crescuse. Era profund afectat să vadă pierderea treptată a valorilor tradiţionale japoneze în faţa post-modernismului şi tăvălugului globalizării.
Dezamăgit, a urmat exemplul fratelui său mai mare, Tadao Onoda, care a plecat în Brazilia, unde devenise crescător de vite.
Convertit de la statutul de războinic-supravieţuitor la cel de "cowboy" brazilian, Onoda s-a căsătorit în anul 1976 şi a devenit liderul comunităţii nipone din Terenos, în statul brazilian Mato Grosso do Sul.
După ce a citit în presa japoneză despre o adolescentă care şi-a ucis ambii părinţi în anul 1984, vajnicul militar a fost şocat să vadă nivelul la care ajunsese societatea niponă. Prin urmare, s-a întors în ţară, unde a fondat o şcoală de supravieţuire destinată tinerilor. Intitulată Onoda Shizen Juku, şcoala s-a bucurat de succes, astfel încât au fost deschise sucursale în tot arhipelagul japonez.
Fire generoasă, Onoda a revenit în Insula Lubang în anul 1996, pentru a dona suma de 10.000 $ şcolii locale din insulă.
În prezent, a împlinit venerabila vârstă de 90 ani şi trăieşte circa trei luni pe an în Brazilia. A primit numeroase distincţii şi decoraţii prestigioase, iar viaţa sa a fost ecranizată în mai multe filme şi seriale TV.
Recent, a declarat că-i rămâne pe veci recunoscător maiorului Taniguchi, fără de care ar fi luptat probabil şi în prezent, acolo, în junglele din Lubang, unde a rămas o bună parte din amintirile sale.]

Sursa: http://www.descopera.ro/cultura/9796511-hiroo-onoda-locotenentul-samurai-din-junglele-filipineze

ninette
18-10-2013, 11:17
Am creat un topic nou, un spațiu unde ne putem împărtăși unul altuia diverse informații legate de cele ce au fost, la noi și în lume, fapte, legende, povestiri istorice.

ninette
18-10-2013, 11:29
Povestea palatului blestemat al lui Cuza - http://www.historia.ro (http://www.historia.ro/)
http://www.historia.ro/sites/default/files/imagecache/articol-picture-small/r15_0.jpg

Reşedinţa domnitorului de la Ruginoasa, Iaşi, ascunde drame care i-au avut în prim-plan pe mari boieri şi oameni politici din secolul al XIX-lea. Conacul este restaurat şi poate fi vizitat.
Ascuns de ochii curioşilor după perdeaua de arbori de la marginea drumului dintre Iaşi şi Paşcani, castelul în stil neogotic apare somptuos la capătul aleii care se desfăşoară lin după poarta uriaşă de lemn masiv. Istoria reşedinţei de vară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza din localitatea ieşeană Ruginoasa este, pe cât de frumoasă, pe atât de umbrită de drame, secrete şi poveşti de dragoste tragice. Toate cumulate i-au adus un supranume mai puţin demn.
„Casa domnitorului de la Ruginoasa era cunoscută ca «Ruşinoasa», din cauza amorurilor secrete, ţinute departe de ochii lumii şi de urechile familiei. În plus, se zice că palatul este blestemat pentru că noaptea ar fi bântuit de fantoma unui prinţ care a locuit aici, a lui Dimitri", a spus muzeograful Simona Ionescu, cea care îngrijeşte acum clădirea de patrimoniu.

Vechi de două secole
Soarta spectaculoasă a palatului începe în urmă cu mai bine de două secole. În 1804, logofătul Costache Sturdza, urmaş al celebrei familii boiereşti, a construit conacul după normele de lux ale vremii şi la indicaţiile unor arhitecţi celebri. Mare dregător, membru al Sfatului Domnesc, Costache s-a căsătorit cu Marghioliţa Ghika-Comăneşti, o femeie a cărei frumuseţe răpitoare i-a făcut pe contemporani s-o asemene cu Ileana Cosânzeana. Numai că Marghioliţei i-au fugit ochii după Nicolae Roznovanu, un alt boier influent în epocă, al cărui palat este în prezent sediu al Primăriei Iaşi. Marghioliţa, care locuia în Capitala Moldovei împreună cu Costache, i-a cerut soţului s-o ascundă la Ruginoasa, spunând că este hărţuită de Roznovanu.
Logofătul s-a conformat, a trimis-o la conacul de la ţară, unde a dat-o în grija fiului lui, Săndulache Sturdza. Roznovanu, însă, adună un grup de arnăuţi şi pleacă s-o răpească pe frumoasa soţie a lui Costache. „Urcând scările palatului, arnăuţii au dat peste fiul lui Costache Sturdza, care, cu ultimul pistol, a vrut să apere onoarea domniţei Marghioliţa, mama lui vitregă. Un arnăut a reuşit să-l ucidă cu un cuţit pe Săndulache. Roznovanu a intrat, a luat-o în braţe pe Marghioliţa şi a plecat cu ea", povesteşte învăţătorul Mihai Lupu. Este prima moarte tragică de la Ruginoasa. Atât de tragică, încât logofătul Costache abandonează palatul.

Elena Cuza, nefericită la Ruginoasa
Mulţi ani mai târziu, în 1862, construcţia somptuoasă ajunge, în proprietatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Doamna Elena este cea care l-a locuit aproape permanent, în timp ce soţul era ocupat, la Iaşi sau la Bucureşti, cu treburile statului. De altfel, „Elena Doamna", aşa cum a fost supranumită în epocă, fiind foarte iubită de supuşi, s-a ocupat de mobilarea şi îngrijirea domeniului aferent palatului. Istoricii povestesc însă că Elena Cuza n-a fost fericită la Ruginoasa. Ştia de sfârşitul tragic al Sturdzeştilor şi a luat totul ca o fatalitate, mai ales că în prima noapte de când s-a mutat a auzit cântând cucuveaua.
În singurată, doamna se ocupă de educaţia celor doi fii ai domnitorului, Dimitri şi Alexandru, pe care Cuza i-a avut din relaţia nelegitimă cu Maria Obrenovici, descendentă a familie Balş. Alexandru Ioan Cuza trecea rar pe la reşedinţa sa din Ruginoasa. Domnitorul revine la Ruginoasa în septembrie 1864, atunci când promulgă şi pune în practică Reforma Agrară. Plecat în exil în 1866, după a fost nevoit să abdice, Cuza moare în mai 1873 la Heidelberg, în Germania. După două săptămâni, Elena Doamna aduce rămăşiţele soţului la Ruginoasa, fiind înmormântate în curtea bisericii din spatele palatului. Legenda spune că de la moartea domnitorului şi până să fie îngropat, clopotul bisericii a bătut încontinuu, un semn al respectului şi iubirii de care se bucura printre supuşi.

Nenorociri una după alta
Blestemul castelului a persistat şi după moartea domnitorului. Fiul cel mic al lui Cuza, Dimitri, se îndrăgosteşte de una dintre servitoare şi se sinucide în camera sa, după ce Elena Cuza o alungă pe tânără. A doua moarte tragică de la Ruginoasa. Tânărul este înmormântat tot în curtea bisericii, în stânga tatălui său. Celălalt fiu, Alexandru, moare în 1890 în timpul lunii de miere pe care şi-a petrecut-o în Spania cu Maria Moruzzi, proaspăta sa soţie. Răpus de miocardidă severă la doar 23 de ani, fiul cel mare îi lasă toată averea prin testament soţiei sale. În relaţii reci cu nora sa şi lăsată fără niciun drept asupra proprietăţilor, doamna Elena Cuza se retrage la Iaşi, apoi la Piatra Neamţ, unde moare într-o sărăcie lucie.

Idila ruşinoasă
Zidurile Palatului Ruginoasa ascund şi o altă idilă ruşinoasă. Văduva Maria Moruzzi se îndrăgosteşte de tânărul inginer Ionel I.C. Brătianu, venit în zonă să muncească la construcţia căii ferate Iaşi-Paşcani şi luat chiriaş la conac. Nora domnitorului se căsătoreşte, astfel, cu fiul celui care-l determinase pe Cuza să abdice.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ruginoasa s-a situat chiar pe linia frontului, iar palatul a fost afectat. După 1945, conacul a fost trecut în proprietatea CFR. A servit în comunism ca sanatoriu de tuberculoşi, sediu de primărie, CAP sau bibliotecă.
Inaugurat în 1982, Muzeul Memorial „A.I. Cuza" de la Ruginoasa a intrat în proces de restaurare acum trei ani, printr-un proiect finanţat de Ministerul Culturii cu 2,5 milioane de euro. Palatul de la Ruginoasa este singurul monument istoric din Moldova reamenajat întocmai ca pe vremea domnitorului, datorită documentelor lăsate de Elena Cuza şi descoperite în arhivă.

Bijuteria arhitectonică, închisă până în 2013
Inaugurat în 1982, Muzeul Memorial „A.I. Cuza" de la Ruginoasa a intrat în proces de restaurare acum trei ani, printr-un proiect finanţat de Ministerul Culturii cu 2,5 milioane de euro. Chiar dacă lucrările s-au finalizat în toamna anului 2011, muzeul stă cu uşile închise. Palatul de la Ruginoasa este singurul monument istoric din Moldova care poate fi reamenajat întocmai ca pe vremea domnitorului, datorită documentelor lăsate de Elena Cuza şi descoperite în arhivă. Muzeul stă încă închis din cauza lipsei fondurilor pentru achiziţia de noi piese de mobilier şi pentru schimbarea conceptului muzeistic. „Va fi un nou concept muzeistic. La parter vo avea o singură cameră, cu info-touch, cu istoria familiilor care s-au perindat în Palat, iar restul camerelor vor fi mobilate, două camere de oaspeţi, dormitorul copiilor şi camerele servitorilor. Etajul va rămâne la fel, elementul de noutate va fi o cameră cu masă de biliard", a spus muzeograful Simona Ionescu.

ninette
25-10-2013, 10:13
Matia Corvin, românul de pe tronul Ungariei - http://www.historia.ro (http://www.historia.ro/)

În 24 ianuarie 1458 pe Dunărea îngheţată între cele două oraşe Pesta şi Buda peste 15000 de oameni aclamau entuziaşti numele noului rege: Matia, fiul lui Iancu de Hunedoara. Pentru prima dată în istoria regatului Ungariei era ales rege un nobil fără ascendenţă în familiile regale europene. Matia a fost primul rege naţional al Ungariei. Gloria şi renumele tatălui său, românul Iancu de Hunedoara, care a dominat viaţa politică a regatului Ungariei între 1446-1456, au croit ascensiunea politică a lui Matia. Nobilii provinciali l-au aclamat datorită memoriei tatălui său, în timp ce baronii l-au ales cu speranţa că îl vor putea uşor manipula pe adolescentul de 15 ani. Nimeni nu bănuia puternica personalitate a celui căruia i-au încredinţat coroana unuia dintre cele mai mari regate europene de la finele Evului Mediu.

Matia – de la eşafod la tron
După moartea lui Iancu de Hunedoara, proaspăt biruitor asupra turcilor la Belgrad, soarta fiilor săi a fost determinată de ambiţiile politice ale familiei sale în conflict cu regele şi susţinătorii lui. Ladislau, fratele mai mare a lui Matia, în vârstă de 23 ani, a vrut să se impună în fruntea vieţii politice a regatului, sperând să moştenească poziţia dominantă a tatălui său. Pentru a-şi împlini ambiţiile, Ladislau de Hunedoara nu a pregetat să îl asasineze pe contele Ulrich de Cilli, apropiat al regelui, la Belgrad în 9 noiembrie 1456. Apoi l-a luat prizonier pe regele Ladislau al V-lea, l-a dus la Timişoara şi i-a smuls pentru sine demnitatea de căpitan general, pe care o avusese şi tatăl său, precum şi promisiunea că el şi familia sa nu vor fi pedepsiţi pentru asasinat. Planul a fost dejucat prin prefăcătoria regelui, susţinut de majoritatea aristocraţiei oripilată de asasinat. În 14 martie 1457 ambii fii ai lui Iancu de Hunedoara au fost arestaţi la Buda, Ladislau a fost decapitat în piaţa centrală din cetate, iar fratele său Matia, fiind minor (14 ani), a fost iertat. Era cât pe ce să fie decapitat, dar regele Ladislau al V-lea a fost înduplecat de vârsta sa fragedă. Matia a fost dus ca prizonier la Praga, unde şi-a stabilit regele temporar reşedinţa.
Cât timp Matia a fost prizonier la Praga, mama sa şi fratele ei, Mihail Szilágyi, au organizat şi condus o rebeliune împotriva regelui. Nu era ceva nou în regatul Ungariei. După moartea regelui Sigismund de Luxemburg în 1437 au fost dese situaţiile în care facţiuni nobiliare se sustrăgeau autorităţii centrale nemulţumite de pierderea poziţiei în viaţa politică a regatului. Luptele au fost indecise între tabăra Hunedoreştilor şi trupele regale. Vestea morţii regelui la Praga în 23 noiembrie 1457 a oprit confruntarea militară.Ultimele două decenii au fost marcate adesea de anarhie din cauza soluţiilor succesorale la care s-a ajuns. Nobilimea nu mai era atrasă de regi din familia Habsburgilor austrieci sau din cea a Jagellonilor polonezi. Dorea un rege al lor, care să conducă din ţară, nu să rezideze aiurea şi astfel să permită dominaţia uneia sau alteia dintre facţiunile nobiliare. Pentru prima oară în istoria Ungariei s-a pus în discuţie alegerea ca rege a unui nobil al regatului, renunţându-se astfel la practica aducerii unui membru al unei familii regale din Europa. Memoria colectivă păstra încă amintiri despre războaiele civile de la începuturile epocii angevine sau din timpul domniei lui Sigismund de Luxemburg.
Singurul candidat la tron a fost Matia, fiul mai mic al lui Iancu de Hunedoara. Unanimitatea în alegerea sa a fost obţinută atât prin presiunea militară a rudelor sale, conduse de Mihail Szilágyi, cât mai ales datorită prestigiului tatălui său, a cărui amintire era încă vie, ca un lider care a ştiut să stopeze anarhia. Deja au uitat că Iancu acaparase aproape toată puterea politică şi uzurpase pentru sine multe venituri regale. Nobilii erau sătui de război civil.Aristocraţii au crezut că adolescentul de 15 ani, Matia, va fi uşor de manipulat. Unchiul său după mamă, Mihail Szilágyi, şi-a arogat titlul de guvernator pentru cinci ani, iar palatinul Garai, pentru a-şi păstra poziţia dominantă în viaţa politică, a condiţionat sprijinul său de căsătoria fiicei sale cu viitorul rege. Guvernatorul Boemiei, Gheorghe Podiebrad, l-a eliberat din prizonieratul din Praga după ce a obţinut şi el promisiunea că fiica sa îi va deveni soţie. Niciunul dintre cei care sperau să îl controleze pe regele adolescent nu au bănuit ce puternică personalitate are Matia!Matia a fost înscăunat la Buda în 14 februarie 1458 fără coroana Sf. Ştefan, care era de mulţi ani în custodia lui Frederic al III-lea de Habsburg. La câteva săptămâni după ce şi-a ocupat tronul, Matia le-a arătat tuturor adevărata sa personalitate. Un adolescent de 15 ani a preluat în modul cel mai serios posibil frâiele regatului Ungariei. Palatinul Garai a fost înlocuit, a desfiinţat regenţa unchiului său şi, din cauza opoziţiei sale, l-a arestat. A numit în demnităţi oameni fideli. După cum a remarcat un mare istoric maghiar, PálEngel: „Începând de atunci şi până la moarte, nu a mai lăsat din mâini guvernarea ţării. A acţionat cu aceeaşi fermitate, rapiditate şi determinare, atât acasă, cât şi în politica externă. Numai datorită acestor însuşiri a reuşit ca regatul său, care, de la moartea lui Sigismund, trecea dintr-o criză în alta, să devină în câţiva ani, din nou, o mare putere a Europei Centrale.” (PálEngel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, trad. Aurora Moga, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2006, p. 320).

Obiectivele politicii externe a lui Matia în centrul Europei: coroana Boemiei şi cucerirea Austriei
Modelul lui Matia pentru politica externă a fost Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei între 1387-1437). A fost interesat în primul rând să obţină cât mai multe titluri şi coroane şi să îşi extindă autoritatea peste cât mai multe ţări. A sperat chiar să ajungă împărat al Imperiului Romano-german, ca modelul său. În ciuda obstacolelor, şi-a urmat cu consecvenţă proiectele.Biograful său, Antonio Bonfini, a caracterizat foarte plastic politica lui Matia: „spre a putea domni acasă în pace, a stârnit războiul în străinătate” (Ut domi quiete viveret, foris bellum alebat). Armata de mercenari pe care îşi baza puterea militară trebuia să aibă o ocupaţie şi, mai ales, pentru a o fideliza, trebuia să îşi poată completa veniturile din jafuri.Pentru început a fost nevoit să recupereze de la Frederic de Habsburg coroana Sf. Ştefan. În Ungaria era în uz ca să fie recunoscută ca validă doar încoronarea cu coroana atribuită întemeietorului regatului, sfântul rege Ştefan. Coroana a fost sustrasă în 1440 de regina văduvă Elisabeta (fiica lui Sigismund, soţia lui Albert de Habsburg) pentru a opri încoronarea regelui polon Vladislav Jagello în Ungaria în locul lui Ladislau al V-lea, noul ei născut. Astfel coroana Sf. Ştefan a ajuns în custodia lui Frederic III de Habsburg, care ridica şi el pretenţii asupra tronului Ungariei, deşi a ajuns între timp împărat al Sfântului Imperiu Romano-german. În urma tratativelor mediate şi de papa Pius al II-lea, care dorea să pornească o cruciadă antiotomană condusă de regele Ungariei, conflictul s-a aplanat în 1462-1463 şi coroana Sf. Ştefan a ajuns la Matia în schimbul unor concesii pecuniare şi politice.O ţintă pe care a urmărit-o consecvent a fost coroana Boemiei, posibil şi ca răzbunare pentru perioada de arest anterioară înscăunării. Mai ales că acea căsătorie cu fiica regelui ceh a fost de scurtă durată datorită decesului Ecaterinei Podiebrad. Sub pretextul cruciadei împotriva husiţilor din Boemia, sprijinit de papă şi de aristocraţii catolici boemi, Matia, după lupte conduse personal între 1468-1470, a ocupat Moravia şi Silezia, adică cea mai mare parte a regatului Boemiei. În 1471 a intervenit şi Polonia în chestiunea Boemiei, ceea ce a constituit pentru câţiva aristocraţi maghiari, printre care şi fostul educator al regelui Matia, Ioan Vitéz, prilejul să încerce răsturnarea sa de pe tron. Puciul a fost dejucat, iar alianţele polono-austriece anihilate. În cele din urmă prin pacea din 1474 Matia, care stăpânea Moravia, Silezia şi Lausitz, adică cea mai mare parte a teritoriilor supuse coroanei ceheşti, a fost recunoscut ca rege al Boemiei, titlu pe care îl purta şi adversarul său, Vladislav Jagello, care guverna restul regatului.
Neînţelegerile cu Frederic de Habsburg au persistat şi au degenerat într-un război derulat în mai multe etape între 1477 şi 1487. Matia a fost învingător şi a ocupat cea mai mare parte a Austriei de azi, inclusiv Viena, unde a rezidat adesea în ultimii ani de viaţă. L-a obligat pe împăratul Frederic de Habsburg să îl recunoască în calitatea sa de rege al Boemiei, să îi plătească despăgubiri de război şi să îi cedeze Austria de Jos şi Stiria.

Politica antiotomană a lui Matia Corvin
Profitând de criza din Ungaria şi de dificultăţile începutului de domnie ale lui Matia, sultanul Mahomed al II-lea a distrus în câţiva ani sistemul de state-tampon pe care l-a susţinut regele Sigismund de Luxemburg după 1396. După înfrângerea cruciaţilor la Nicopole în 1396 regele Ungariei a înţeles că cea mai bună politică faţă de turci este una defensivă şi a creat un sistem de state-tampon între Regatul Ungariei şi Imperiul Otoman. Potrivit acestui proiect regele Sigismund s-a străduit să aibă în Ţara Românească, Serbia, Bosnia şi Herţegovina principi vasali, care să asigure graniţele sudice ale regatului. Mahomed al II-lea, deşi înfrânt la Belgrad în 1456 de Iancu de Hunedoara, a conştientizat dificultăţile prin care trecea Ungaria şi a profitat. A cucerit treptat Serbia şi a transformat-o în paşalâc în 1459, în 1462 l-a înlocuit pe Vlad Ţepeş în Ţara Românească cu un domn fidel, cu Radu cel Frumos, în 1463 a făcut din Bosnia provincie turcească, iar în 1466 a ocupat Herţegovina.http://www.historia.ro/sites/default/files/u4.jpgReacţia lui Matia a fost lentă. În Ţara Românească nu a intervenit, deşi a adus armata până la Braşov. A preferat să îl aresteze pe Vlad Ţepeş şi a acceptat tacit instalarea lui Radu cel Frumos. A sacrificat idealul cruciadei planificate la Mantova, căreia i s-a raliat şi Vlad Ţepeş, în interesul său şi al regatului. A evitat o confruntare directă, de amploare, cu turcii. De fapt toată politica sa faţă de turci s-a bazat pe evitarea confruntărilor mari. Probabil că a învăţat din eşecurile tatălui său în războaiele cu turcii (Engel Pál, op. cit., p. 322).
În Bosnia a intervenit doar după retragerea sultanului în toamna anului 1463. De remarcat că şi sultanul a evitat confruntarea directă. În vara anului 1464 a încercat să recucerească o parte a Bosniei eliberată de Matia în 1463, dar s-a retras când se apropia oastea maghiară condusă de rege. Probabil că amintirea eşecului de la Belgrad era încă vie.
Discursul antiotoman al lui Matia a fost doar propagandă pentru întreţinerea unei imagini favorabile în Europa şi la Curia papală. Era conştient că nu putea să facă faţă singur turcilor într-o campanie ofensivă, lecţiile de la Nicopole (1396) şi Varna (1444) fiind încă vii în memoria colectivă a nobilimii maghiare. Probabil era conştient că planurile de cruciadă erau doar vorbe frumoase, deoarece principii europeni evitau să se angajeze real pe plan militar împotriva turcilor, fiecare preferând să dea atenţie preocupărilor de acasă şi nu pericolului otoman. După Conciliul de la Florenţa din 1438-1439, în care s-a decis organizarea unei cruciade care să îi scoată pe turci din Europa, s-au desfăşurat campaniile ofensive conduse de Iancu de Hunedoara. Matia nu a uitat că Ungaria a fost aproape singură împotriva turcilor. Prudenţa lui Matia faţă de turci se explică tocmai prin înţelegerea propagandei antiotomane desfăşurate sub egida papalităţii: îndemnuri, planuri, ceva bani şi în rest promisiuni. Interesul regelui era de a păstra integritatea regatului, nu de a periclita siguranţa şi bunăstarea locuitorilor săi.Asupra lui Matia plana bănuiala că ar fi încheiat pace sau un armistiţiu cu turcii, în ciuda declaraţiilor sale propagandistice despre cruciada antiotomană. Începând cu anul 1469 până în 1490 turcii au jefuit de 11 ori Carniolia şi Carintia, provincii habsburgice la care puteau ajunge doar trecând prin Croaţia şi Slavonia, supuse lui Matia. În timpul acestor jafuri otomanii au cruţat teritoriile coroanei maghiare. Cel puţin două delegaţii turceşti au fost în Ungaria în 1465 şi 1468, când se presupune că s-au încheiat tratate secrete de pace sau armistiţiu.
Liniştea de la hotarele maghiaro-otomane a dispărut la sfârşitul anului 1473, când pacea nu a mai fost reînnoită de Mahomed al II-lea. În primăvara anului următor o oaste turcească a jefuit centrul Ungariei, incendiind Oradea şi luând peste 16000 de captivi. Deja nu mai exista cale de întoarcere la vremurile de pace, chiar secretă. Succesiunea evenimentelor sugerează reorientarea turcilor spre planuri europene după succesul lor asupra lui Uzun Hasan în Asia: după victoria asupra turcmenilor nu a mai fost prelungită pacea cu ungurii, iar turcii au jefuit Ungaria. Oare este o simplă coincidenţă că exact în aceeaşi perioadă au degenerat relaţiile lui Ştefan cel Mare cu turcii?Cert este că Matia i-a trimis în ajutor lui Ştefan cel Mare la bătălia de la Vaslui trupe ardelene conduse de voievodul Transilvaniei, Balázs Magyar. Apoi Matia a trecut la ofensivă în Serbia şi a încercat să ocupe cetatea Smederevo, fosta capitală a statului sârb. A reuşit doar cucerirea cetăţii Sabac, o cetate de lemn şi pământ de mai mică importanţă. Însă trubadurii de curte ai lui Matia, în stilul epocii, au cântat acest succes ca pe o victorie fără seamăn asupra turcilor. Deşi în momentul venirii unei oaste conduse personal de Mahomed, Matia se retrăsese, evitând ca de obicei o confruntare decisivă. După campania sultanului în Moldova, pe care nu a cucerit-o, doar a supus-o jafului, cei doi suverani au reluat din nou discuţiile despre pace.Între 1479 şi 1481 s-au consumat alte etape ale războiului dintre turci şi unguri. Otomanii împreună cu românii din Ţara Românească au jefuit Transilvania în toamna anului 1479, dar au fost înfrânţi lângă Orăştie. În paralel turcii au jefuit şi Croaţia. În replică, Matia a intrat în Bosnia până la Sarajevo, iar un căpitan al său a jefuit Serbia. Moartea sultanului Mahomed al II-lea, care pregătea o campanie de represalii în Ungaria, a oprit ascensiunea războiului.
Matia a încheiat în 1483 şi 1488 pace cu sultanul Baiazid al II-lea, ceea ce a stabilizat pentru o vreme graniţa sudică a regatului. În paralel a reformat sistemul de apărare, prin unificarea conducerii militare a frontierei în mâna unui căpitan suprem al părţii de sud, care administra cetăţile sudice de la Belgrad la Turnu Severin şi încasa taxele din 14 comitate pentru acoperirea cheltuielilor militare. Totodată a colonizat mii de familii de sârbi emigraţi din paşalâcul turcesc, acordându-le scutiri de taxe în schimbul slujbei militare.

Relaţiile lui Matia cu Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos: perfidie şi interes
Regii Ungariei au pretins întotdeauna statutul de suzeran asupra domnitorilor români. Revendicau această relaţie de suzeranitate în virtutea stăpânirii maghiare asupra unor părţi ale teritoriilor de la sud şi est de Carpaţi înainte de întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei, când cnezi şi voievozi români plăteau tribut coroanei maghiare. În ciuda perioadelor de independenţă câştigate prin victorii asupra oastei maghiare de Basarab I sau Bogdan I, pretenţiile au fost reiterate ori de câte ori contextul internaţional era defavorabil domnitorilor români.
De la Sigismund de Luxemburg regele Matia a învăţat să promoveze sistemul dublei suzeranităţi asupra statelor vecine în perioadele de pace sau armistiţiu cu turcii. Acest sistem s-a aplicat asupra Ţării Româneşti şi mai târziu asupra Moldovei, deoarece celelalte state balcanice au fost transformate de turci în paşalâc. Acest regim al dublei suzeranităţi, aplicat pentru prima oară în jur de 1429-1430, consta în plata tributului de către domnitorul român faţă de turci şi recunoaşterea în paralel a regelui maghiar ca suzeran al său.
Vlad Ţepeş a ajuns pe tron cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara înainte de bătălia de la Belgrad, dar curând după moartea protectorului său a acceptat plata tributului către turci. În condiţiile planificării cruciadei la Mantova şi sub presiunea morală a transformării Serbiei în paşalâc, Vlad Ţepeş a denunţat suzeranitatea otomană şi a încetat plata tributului având încredere în sprijinul suzeranului său, regele Matia. În acest context a desfăşurat campania de jaf din sudul Dunării în iarna anului 1461-1462, când a omorât peste 24000 de turci, a căror evidenţă într-un registru împreună cu steaguri capturate le-a trimis în capitala Ungariei în martie 1462. Acţiunea domnitorului român a fost dealtfel singura acţiune serioasă împotriva turcilor în cadrul cruciadei proclamate la Mantova.
Matia a mobilizat armata maghiară şi a ajuns până la Braşov, e drept că după ce Vlad Ţepeş dăduse lupte cu turcii şi moldovenii lui Ştefan cel Mare. Punerea pe tron a lui Radu cel Frumos de către sultan i-a retras lui Vlad Ţepeş sprijinul boierilor munteni, fără de care lupta era imposibilă. Cu speranţa unei revanşe cu ajutorul lui Matia, domnitorul român a venit la Braşov. Pentru un rege pentru care perfidia era o armă politică, atitudinea lui Matia era firească în discursul politic al epocii. Au plănuit oficial trecerea armatei maghiare peste munţi în Ţara Românească, în timp ce Matia cu saşii braşoveni organizau arestarea lui Vlad Ţepeş. Între timp mesajele sosite de la Radu cel Frumos, domnul pus de sultan, erau suficient de liniştitoare pentru Matia ca să evite o confruntare directă. Graniţa sudică a Transilvaniei era ferită de pericolul imediat al unei expediţii de jaf otomane. În aceste condiţii Vlad Ţepeş a fost arestat sub acuzaţia unei trădări şi a fost închis la Visegrad peste un deceniu. După ce s-a căsătorit cu o verişoară a lui Matia şi a adoptat religia catolică a fost eliberat şi a luptat ca şi căpitan în oastea maghiară împotriva turcilor în zona Serbiei şi Dalmaţiei. În 1476 pentru scurt timp a fost pus din nou pe tron pentru a asigura graniţa otomană, dar fără sprijinul boierilor nu a rezistat şi a fost asasinat de români.Desigur că din perspectivă românească perfidia lui Matia este de acuzat, însă nu trebuie să uităm că interesele regelui maghiar erau mai mari decât planurile viteazului nostru voievod. Chiar dacă încă nu a apărut într-un text politic scris, ideea „scopul scuză mijloacele” era deja un dicton la curtea regilor Europei şi, cu atât mai mult, la Matia. Analizând întreaga politică antiotomană a lui Matia se observă că el a evitat o confruntare de amploare, învăţând lecţia războaielor anterioare.Cel puţin până în momentul acutizării relaţiilor dintre unguri şi turci la finele anului 1473 putem presupune că relaţiile lui Radu cel Frumos cu Matia au fost ca de obicei în perioadele de pace dintre cele două puteri, adică domnitorul român a plătit tribut turcilor, dar l-a recunoscut suzeran şi pe regele maghiar.

Relaţiile lui Matia cu Ştefan cel Mare: tensiune şi conflict
Chestiunea este mult mai complexă, dar trebuie analizată fără părtinire şi fără discursul patriotic generalizat în istoriografia română. În primul rând trebuie să acceptăm că Matia ridica pretenţii de suzeran în virtutea exercitării acestui drept de către antecesorii săi în diverse perioade. Nu mai mult decât tatăl său, Iancu de Hunedoara, a fost cel care a restaurat suzeranitatea maghiară asupra Moldovei în 1448, prin susţinerea pe tron a lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare. Dintre toate faptele de arme pentru care a fost lăudat Iancu de către regele Ladislau al V-lea readucerea Moldovei şi Ţării Româneşti la ascultare faţă de coroana Ungariei este cea mai lăudată în documente. Aceasta arată că Iancu se mândrea cu acest succes politic şi, din corespondenţa cu polonii, este evident că Matia a conştientizat meritele tatălui său şi în acest domeniu al politicii externe (A. Veress, Acta et epistolae relationum Transylvaniae Hungariyeque cum Moldavia et Valachia, I, Budapest, 1914, nr. 5, p. 6). Matia a moştenit o atitudine de suzeran faţă de Ştefan cel Mare de la tatăl său, care a fost suzeranul lui Bogdan al II-lea.Chiar dacă Ştefan cel Mare a jurat să fie vasal regelui Poloniei în 1459 şi plătea tribut turcilor, relaţiile dintre el şi regele maghiar nu au fost de la bun început încordate. Dovadă este un document din 1462, în care Ştefan este menţionat ca şi contribuabil printre cei care dădeau bani pentru strângerea sumei de 80000 florini ce trebuia plătită lui Frederic de Habsburg pentru coroana Sf. Ştefan. (Şt. S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare, Putna, 2005, p. 44).
Raporturile dintre cei doi au devenit acute în momentul în care Ştefan cel Mare a cucerit cetatea Chilia. Acolo se afla din timpul lui Iancu de Hunedoara o garnizoană maghiară. Nu se ştie exact cum această cetate a ajuns în stăpânirea lui Vlad Ţepeş, iar de la el în cea a succesorului său, Radu cel Frumos. În 1467, când Matia a venit în Transilvania ca să înăbuşe o răscoală a saşilor şi a nobililor ardeleni din cauza unui nou sistem de impozitare, campania a fost prelungită împotriva lui Ştefan cel Mare. Succesul lui Ştefan cel Mare la Baia a fost un moment cheie în domnia lui: a reuşit să lichideze opoziţia boierilor săi şi a impus respectul regelui Matia, care era cât pe ce să moară în acea ambuscadă nocturnă. Cel puţin pentru o vreme regele maghiar nu a mai ridicat pretenţii asupra Moldovei.
Situaţia s-a schimbat în 1474. Probabil că iniţial a fost doar o promisiune de vasalitate şi astfel se explică sprijinul dat de Matia în lupta de la Vaslui din ianuarie 1475, când voievodul Transilvaniei Balázs Magyar a condus oastea maghiară trimisă în ajutorul domnului Moldovei.
Sub presiunea pericolului unui atac de amploare din partea otomană, Ştefan cel Mare a acceptat să presteze jurământul de omagiu şi astfel să devină vasalul lui Matia. Sunt cel puţin trei documente care atestă prestarea omagiului de către Ştefan cel Mare faţă de Matia: o scrisoare a lui Ştefan din 12 iulie 1475, în care recunoaşte că domnii Moldovei au fost supuşi regilor Ungariei şi, ca atare, el. Ştefan, făgăduieşte credinţă veşnică; scrisoarea regelui Matia din 12 iulie 1475, în care acceptă supunerea Moldovei şi un raport al solilor regelui Matia despre solia lor în Moldova şi primirea jurământului lui Ştefan cel Mare.În ciuda acestor dovezi scrise, istoricii români refuză să admită relaţia de vasalitate a lui Ştefan cel Mare faţă de Matia, regele Ungariei. Vasalitatea este caracteristica esenţială a Evului Mediu. Acceptarea de către istoricii români a acestei realităţi istorice nu îi scade cu nimic meritele domnitorului moldovean.Merită discutat un episod al relaţiilor internaţionale din 1484 pentru a înţelege corect mecanismele care guvernau aceste raporturi politice în epoca medievală. În 1483 Ungaria a încheiat pace pe cinci ani cu Poarta. Imediat ce Baiazid al II-lea a ocupat cele două cetăţi moldovene – Chilia şi Cetatea Albă în 1484, Matia a trimis un emisar la sultan ameninţându-l cu război deoarece a încălcat tratatul de pace prin atacarea Moldovei. Replica sultanului a fost promptă: l-a invitat pe regele Matia să citească tratatul, în care nu era nicio clauză referitoare la protecţia Moldovei! Dar a promis că se va limita doar la cele două cetăţi şi satele din jur. Matia l-a luat la socoteală pe arhiepiscopul de Esztergom, cel care a condus tratativele din partea Ungariei cu ocazia semnării tratatului cu turcii. Deoarece acesta nu a inserat în tratat niciun paragraf referitor la Moldova şi Ţara Românească a fost aspru pedepsit de rege: arhiepiscopul, cea mai înaltă faţă bisericească din Ungaria, a fost arestat şi închis până la moartea lui Matia în 1490. În viitoarele tratate dintre Ungaria si Poartă întotdeauna s-au introdus clauze referitoare la protecţia Moldovei şi Ţării Româneşti. Atunci, în 1484, Matia a mobilizat oastea maghiară la Oradea doar pentru o demonstraţie de forţă.
Nemulţumit de implicarea lui Matia în recuperarea efectivă a celor două cetăţi moldovene, Ştefan cel Mare a prestat personal omagiul faţă de regele polonez, rupând vasalitatea faţă de Ungaria. Sprijinul polonez a fost ineficient şi, în cele din urmă Ştefan a revenit la relaţia de vasalitate faţă de Matia. Cu medierea Ungariei şi Veneţiei, Moldova a încheiat pace cu turcii în 1487 în schimbul unui tribut.
Ştefan cel Mare a primit de la Matia două feude în Transilvania: cetatea Ciceu cu circa 70 de sate şi Cetatea de Baltă cu 12 sate. Cu cele circa 80 de sate Ştefan a devenit astfel cel mai mare proprietar din Transilvania. Data donaţiei este incertă, cei mai mulţi istorici avansând o dată după 1485. Conform unor revendicări ale foştilor proprietari ai acelor domenii, cel puţin Cetatea de Baltă a fost dăruită în 1476. Tradiţia de la curtea maghiară consemna la mijlocul secolului al XVI-lea că cele două domenii au fost date în compensaţie pentru pierderea celor două cetăţi ocupate de turci, adică după 1484. Regii Ungariei au mai dăruit şi altădată principilor vecini vasali domenii: de exemplu despoţii sârbi au stăpânit zeci de sate, câteva oraşe şi cetăţi, domnii Ţării Româneşti au stăpânit Ţara Făgăraşului şi Amlaşului etc.
Dreptul de proprietate asupra acelor feude a fost deplin, Ştefan completându-le cu cumpărări de sate. Urmaşii săi, până la Petru Rareş, au moştenit acele domenii. Pe domeniul Ciceului, la Vad, Ştefan a înfiinţat o episcopie pentru românii ortodocşi de pe stăpânirea sa transilvană, pentru a-i scoate astfel de sub jurisdicţia Mitropoliei Feleacului, care se formase ca urmare a adoptării Unirii de la Florenţa.Ca fapt divers, prin 1517 unii juni nobili din Ungaria se străduiau să obţină mâna unei nepoate a lui Ştefan (în document apare greşit ca fiică) prin intermediul intrigantului arhiepiscop Toma Bakóczi în speranţa că cele două domenii vor constitui zestrea fetei (Arhivele Naţionale Maghiare, DL 38738). Singurul izvor păstrat nu ne oferă şi alte informaţii despre acea prea frumoasă fată (pulcherimina), nepoata voievodului transilvănean Bartolomeu Dragfi şi a lui Ştefan cel Mare.

Renaşterea din epoca lui Matia Corvin – o enigmă a istoriei culturii
Sub influenţa mentorului său spiritual, Ioan Vitéz, Matia a iubit cărţile şi arta. Ştia mai multe limbi străine – germana, ceha, italiana şi foarte bine latina. Citea foarte mult. Uneori purta discuţii elevate de filosofie la masa lui cu umaniştii de care se înconjurase. A sprijinit orice tânăr care era orientat spre cunoaştere şi învăţătură, nu doar fii de aristocraţi, ca Nicolae Báthory, dar şi fii de târgoveţi ca Petru Várdai sau simpli ţărani ca Toma Bakóczi.A adus la Buda un astronom, pe Johannes Regiomontanus, care a construit un observator pentru Matia, a făcut calcule şi tabele astronomice şi a realizat instrumente astronomice pentru rege.Cea mai renumită activitate culturală a lui Matia a fost Bibliotheca Corviniana. Încă de la începuturile domniei a colecţionat manuscrise. Mereu a cumpărat cărţi noi, a făcut schimb de manuscrise cu colecţionarii şi anticarii italieni. A avut chiar şi un atelier propriu cu vreo 30 de copişti. La sfârşitul domniei biblioteca lui Matia cuprindea în jur de 2000 de manuscrise şi numeroase incunabile, fiind a doua ca mărime în Europa acelor vremuri, după biblioteca Vaticanului. Nicolaus Olahus povesteşte la mijlocul secolului al XVI-lea că biblioteca era împărţită în două săli ale palatului regal din Buda, una pentru manuscrisele greceşti, cealaltă pentru cele latineşti.
Imediat după moartea lui Matia renumita lui bibliotecă a început să piardă lucrări datorită ignoranţei urmaşilor săi la tron. Vladislav II Jagello şi Ludovic Jagello au dăruit manuscrise din Bibliotheca Corviniana delegaţiilor străine care vizitaseră palatul regal din Buda. Ce a mai rămas a fost distrus de turci, care au incendiat palatul regal în 1541. Înainte de incendiu o parte a bibliotecii a fost dusă de turci la Istanbul. În 1877 sultanul Abdul Hamil a returnat Ungariei un număr de 35 de manuscrise corvine. Din renumita Bibliotheca Corviniana se cunosc azi 216 manuscrise păstrate în diverse biblioteci din lume.Manuscrisele şi incunabulele din biblioteca lui Matia cuprindeau lucrări literare, filosofice, teologice, de istorie, medicină, ştiinţele naturii etc. Practic aici se afla aproape tot ceea ce reprezenta nivelul cunoaşterii în a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Biblioteca lui Matia a impresionat iubitorii de cărţi şi a fost un model. Lorenzo de Medici a fost influenţat de biblioteca lui Matia şi a început să adune şi el cărţi şi să formeze o valoroasă colecţie de manuscrise greceşti şi latineştiNu doar dimensiunea impresionantă a bibliotecii, ci şi operele de artă pe care le-a patronat, mai ales construcţiile sau extinderea unor palate, precum şi protejarea la curte a unor umanişti italieni, arată dimensiunea culturală a marelui rege.Pasiunea pentru cultură a regelui Matia contrasta cu ignoranţa şi analfabetismul majorităţii absolute a nobilimii şi aristocraţiei maghiare, care nici măcar să se iscălească nu ştia. Nobilii analfabeţi făceau mereu glume pe seama lui Nicolae Báthory, un tânăr protejat de rege, pe care îl vedeau tot timpul cu o carte în mână.Este remarcabilă caracterizarea mecenatului renascentist al lui Matia făcută de istoricul Pál Engel: „curtea renascentistă a lui Matia a fost o insulă mică în mijlocul oceanului unei culturi străine: iniţiativa deosebită a unei personalităţi extraordinare care nu avea nimic în comun cu nivelul cultural al elitei şi mai puţin cu al ţării, asupra cărora nici nu a avut vreo influenţă.” (Pál Engel, op. cit., p. 339). Acelaşi autor consideră Renaşterea din epoca lui Matia drept „o enigmă a istoriei culturii, a cărei explicaţie nu o putem căuta decât în personalitatea deosebită a regelui.” (ibidem, p. 337).

Originea românească a lui Matia
Matia Corvin a fost fiul mai mic al lui Iancu de Hunedoara. Acesta a fost fiul românului Voicu, care în 1409 a primit de la regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, moşia Hunedoara. Despre originile familiei lui Voicu istoricii discută cel puţin două ipoteze: imigranţi din Ţara Românească sau originari din mediul românesc din Ţara Haţegului. Voicu a fost căsătorit cu o româncă din familia Mursinai. Deci ambii părinţi ai lui Iancu au fost români.
Până în 1439 Iancu de Hunedoara apare în documente sub numele Ioan Românul (Iohannes Olah). Cronicarii epocii, inclusiv Antonio Bonfini la finele domniei lui Matia, scriau fără rezerve despre originea românească a lui Iancu de Hunedoara (A.A. Rusu, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea sa. Studii, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, p. 23-24). După ce Iancu a devenit cunoscut în viaţa politică a regatului în locul etniconului Oláh s-a folosit ca nume de familie moşia de origine, Hunedoara (Hunyadi). De obicei moşia de reşedinţă a devenit nume de familie pentru nobili.Iancu a fost căsătorit cu Elisabeta Szilágyi, cu o unguroaică. În epoca respectivă nu conta originea etnică, ci averea şi poziţia socială. Toţi nobilii erau locuitori ai regatului Ungariei, cu drepturi şi şanse egale în ascensiunea politică în epoca respectivă. Din rândul nobililor români s-au ridicat mulţi, mai ales în secolul al XV-lea, în funcţii publice importante.Pentru nobilii care l-au ales pe Matia ca rege al Ungariei nu a contat originea românească a lui Matia. Era nobil ca şi ei, adică regnicolar (cetăţean). Inamicii au încercat să îi minimizeze rolul prin invocarea peiorativă a originii româneşti. De exemplu Frederic de Habsburg, cu care s-a aflat mereu în conflict, îi reproşa că nu era originar dintr-o familie regală, ci era născut dintr-un tată român (natus a Valacho patre). Puţinii nobili care îndrăzneau să facă glume pe seama puternicului rege îi vor fi dat porecla „crăişorul românilor”.Matia nu se ferea de originea sa românească. Problema originii sale a devenit spinoasă doar în momentul în care a vrut să se recăsătorească cu cineva dintr-o familie regală. Atunci i se reproşa că nu are origini regale şi i se refuza mâna prinţeselor curtate. Pentru a răspunde criticilor că nu se trăgea din sânge regal, a invocat originea romană a românilor. Probabil că la el era o conştientizare a originii romane a românilor datorită lecturilor sale. În orice caz nu îi erau străine ruinele dace şi romane din apropierea reşedinţei din Hunedoara. Umaniştii italieni care au fost întreţinuţi la curtea sa regală au scris în versuri sau proză despre originea romană a românilor şi au lăudat originea romană a lui Matia (A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 66-72). Frecvenţa cu care umaniştii de la curtea lui Matia invocă originea romană a românilor arată că aceasta era un subiect discutat destul de des în palatul regal din Buda. Producţiile literare şi istoriografice în care umaniştii italieni au invocat originea romană a românilor sunt mai numeroase în jurul curţii renascentiste a lui Matia Corvin. Astfel Matia a jucat un rol foarte important în susţinerea originii romane a românilor în literatura şi istoriografia epocii, care a generat preluări succesive de către alţi autori care au citit producţiile generate în jurul lui Matia.
Era la modă în epocă fabricarea unor genealogii care duceau uneori până la Adam şi Eva. În consonanţă cu spiritul epocii, pentru a răspunde caselor regale care îi reproşau că nu are sânge albastru, la curtea lui Matia s-a conceput o legendă despre originea lui Matia într-o veche familie nobilă romană Corvina, ai căror urmaşi au venit din Ţara Românească în Transilvania în timpul lui Sigismund de Luxemburg. Astfel s-a explicat şi prezenţa corbului pe stema Hunedoreştilor. Începând cu Antonio Bonfini şi Pietro Ransano, care au promovat această „legendă” a originii aristocratice romane a lui Matia, s-a folosit numele Corvinus (corb) alături de Matia. De aceea astăzi se foloseşte mai mult numele Matia Corvin, doar ungurii preferând numele Matia de Hunedoara (Hunyádi).

Moştenirea lui Matia Corvinhttp://www.historia.ro/sites/default/files/u7.jpg
În perioada lui Matia regatul Ungariei a cunoscut un avânt economic fără precedent. S-a dezvoltat extracţia aurului şi argintului, s-a extins creşterea bovinelor care erau vândute pe pieţele externe, iar din producţia viticolă o parte se exporta. S-au dezvoltat târgurile, pentru prima oară manifestându-se fenomenul de migraţie de la sate la târguri, istoricii folosind termenul de „urbanizare rurală” pentru acest proces.La moartea lui Matia Ungaria îşi exercita autoritatea din centrul Austriei de azi până în Transilvania, din Silezia până la Belgrad şi Marea Adriatică. Ba mai mult domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, îl recunoştea ca vasal. Probabil în aceleaşi raporturi se afla şi cu domnul Ţării Româneşti.Pe plan internaţional Matia s-a impus în faţa unor inamici puternici ca Habsburgii austrieci şi Jagellonii polonezi. Ambasadele sale au cutreierat toată Europa, numele lui era cunoscut şi respectat la toate curţile europene. Umaniştii îl lăudau pretutindeni pentru mecenatul său în cultură.Soarta i-a creat însă o mare problemă acasă: nu a avut moştenitori legali, care să îi asigure succesiunea. În ciuda presiunilor pe care le-a făcut asupra nobilimii ca fiul său nelegitim, Ioan Corvin, să îi fie recunoscut succesor, după moartea lui Matia aristocraţia a vrut să înlăture dominaţia familiei Hunedoreştilor. Ţara cunoscuse un avânt economic deosebit, de mult nu a mai fost anarhie în regat, iar capii nobilimii declarau că s-au săturat de tiranie, după cum calificau domnia lui Matia după decesul regelui. În aceste condiţii au preferat să îl aducă pe tron pe Vladislav II Jagello, despre care se spunea că putea fi manipulat.La puţin timp după moartea lui Matia habsburgii au recuperat teritoriile austriece stăpânite de acesta. La fel în câteva săptămâni Boemia s-a reîntregit şi stările boeme au refuzat să plătească Ungariei suma de 400000 de florini conform înţelegerilor anterioare. Practic Ungaria s-a restrâns la vechile ei hotare.În perioada Jagellonilor (1490-1526) Ungaria a intrat treptat într-o criză structurală. Aristocraţia nu mai dorea o domnie autoritară şi au preferat controlul excesiv al autorităţii regale. Dominând viaţa politică, marea nobilime a uzurpat o mare parte a averilor micii nobilimi, dispărând astfel baza socială a armatei regale. Pauperizarea micii nobilimi a avut două consecinţe majore: participarea ei la răscoala din 1514 şi, mai important, a dus la eşecul militar al Ungariei la Mohács în 1526.Pentru români, Matia a lăsat cel puţin două importante moşteniri. Creaţiile literare şi istoriografice generate la curtea sa despre originea romană a românilor au fost preluate în epocile următoare şi au jucat un rol important în geneza teoriei continuităţii. Mesajul lansat de Matia prin umaniştii săi a fost un model pentru liderii mişcării naţionale a românilor din Transilvania: românii sunt urmaşii romanilor, deci au origini nobile. Tot corifeii mişcării naţionale a românilor ardeleni au conştientizat rolul jucat de Matia Corvin, de Iancu de Hunedoara şi de alţi mari români în viaţa politică a Ungariei medievale şi au invocat modelul lor politic, susţinând că în epoca medievală românii au beneficiat de drepturi politice, dar le-au fost uzurpate de unguri în epoca principatului. Originea românească a lui Matia şi locul său în Panteonul românilor nu au fost niciodată contestate de românii ardeleni angajaţi în lupta de emancipare politică în secolele XVIII-XIX.

De ce românii trebuie să fie mândri că Matia a fost regele Ungariei?
Matia a fost rege al Ungariei, deci a fost şi regele românilor din Transilvania şi restul regatului, din Maramureş până în Banat sau Croaţia. Nu degeaba se spunea în epocă, mai mult sau mai puţin peiorativ, că Matia era „crăişorul valahilor”. Această poreclă reflectă o conştientizare de către românii din regatul Ungariei a originii comune româneşti. Şi sigur era o mândrie a românilor că din sângele lor românesc cineva a ajuns pe treapta cea mai de sus a ierarhiei sociale şi politice din regat: tatăl, Iancu, a ajuns guvernator, iar fiul, Matia, a fost rege.Istoricii maghiari laudă domnia şi personalitatea lui Matia Corvin. Dimensiunea europeană a politicii sale externe, excentricitatea preocupărilor sale culturale într-o epocă a ignoranţei şi a analfabetismului, stabilitatea politică a regatului în cei 32 de ani de domnie în contrast cu perioadele de anarhie, orice caracteristică a domniei îl impune pe Matia Corvin printre cei mai mari şi importanţi regi ai Ungariei medievale. Din păcate majoritatea istoricilor maghiari refuză să discute despre originea românească a lui Matia pentru că îi deranjează. Obişnuiţi să scrie despre românii din Ungaria doar ca iobagi şi păstori, ei uită că din mijlocul românilor s-au ridicat personalităţi politice importante, ca Balc şi Drag (nepoţii lui Dragoş, întemeietorul Moldovei şi strămoşii familiei Dragfi), Iancu de Hunedoara, Matia Corvin, Nicolaus Olahus, Ştefan Josika şi alţii. Ba mai mult, e probabil ruşinos pentru o istoriografie maghiară care exagerează mereu, în spiritul cronicii lui Thuróczy (care scria de genul „ungurii depăşesc cu mult celelalte popoare în vitejie şi virtuţi militare”) importanţa ungurilor în istoria universală, uitând caracterul cosmopolit al Regatului medieval al Ungariei. Cum să recunoască istoricii maghiari că un român, Matia Corvin, a fost mai cult şi mai citit decât toată aristocraţia maghiară la un loc? De aceea ei mereu vor insista că Matia Corvin a fost ungur, a fost regele ungurilor.Perfect adevărat, Matia a fost regele ungurilor. Dar în aceeaşi măsură în care a fost şi regele românilor, al croaţilor, al slovacilor sau rusinilor din regatul Ungariei. Fiecare naţionalitate componentă a regatului Ungariei şi-l poate revendica. Noi românii avem însă un argument în plus pentru a-l revendica pe Matia şi pentru istoria românilor: originea sa românească!Păcat că istoricii români nu promovează imaginea lui Matia Corvin. Pus în contrast cu Ştefan cel Mare sau Vlad Ţepeş, Matia este prezentat doar ca un ungur cuceritor, fără să fie înţeleasă corect poziţia sa ca rege al Ungariei şi importanţa originii sale româneşti.Astăzi, dacă un urmaş al unui emigrant român stabilit în America sau aiurea face o mare descoperire ştiinţifică sau ajunge o mare personalitate, obişnuim să ne lăudăm cu originea sa românească şi presa este plină de titluri de genul: un român lucrează pentru Casa Albă, un român la Hollywood, un român la NASA etc. Ori, şi mai amuzant, citim prin cărţile româneşti că un român din Sibiu a inventat în secolul al XVI-lea racheta cu explozie în trepte, uitându-se că acel inventator era sas, deci şi-l revendică şi germanii, ba chiar şi ungurii. Atunci de ce nu putem depăşi clişeele şi refuzăm să îl asumăm pe Matia Corvin în Panteonul istoriei Românilor, la fel cum am făcut cu tatăl său, Iancu de Hunedoara?
Este mai mult decât necesară o monografie a lui Matia Corvin scrisă în limba română pentru publicul român. O istorie corectă, scrisă fără părtinire, care să arate cititorului dimensiunea şi importanţa lui Matia Corvin în istoria Românilor şi în istoria universală, care să trezească în fiecare român mândria că un român a fost regele Ungariei. Şi, de ce nu, atunci când uită, să le putem aminti conaţionalilor şi vecinilor unguri că un român a fost cel mai mare rege al Ungariei: Matia Corvin.
Matia Corvin aparţine în aceeaşi măsură atât Panteonului ungurilor, cât şi Panteonului românilor. Matia trebuie să fie prezent în manualele noastre de istorie, copii după tablouri cu chipul său trebuie să împodobească şcolile româneşti, la fel ca cele ale lui Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Noi, românii, trebuie să ne mândrim cu Matia Corvin, regele român al Ungariei!

autor: Dr. Marius Diaconescu, lector universitar,Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti

ionv
27-10-2013, 21:56
http://melidonium.com/2012/08/20/capela-sixtina-a-ortodoxiei-romanesti-biserica-din-draganescu-picturile-profetice-ale-parintelui-arsenie-boca/

ninette
27-10-2013, 22:17
http://melidonium.com/2012/08/20/capela-sixtina-a-ortodoxiei-romanesti-biserica-din-draganescu-picturile-profetice-ale-parintelui-arsenie-boca/
Un material amplu și valoros, într-o o publicație pe care nu o știam; cred că nu numai eu o voi ”răsfoi” de acum înainte. Mulțumim, te mai așteptăm ... cât de des poți!

ionv
27-10-2013, 22:53
Un material amplu și valoros, într-o o publicație pe care nu o știam; cred că nu numai eu o voi ”răsfoi” de acum înainte. Mulțumim, te mai așteptăm ... cât de des poți!
O întâmplare fericită a făcut să descopăr această publicație,care se încăpățânează, parcă, să demonstreze că se întâmplă și lucruri frumoase în țară.
Știam că la Roman cultura e la ea acasă. Nu aveam, însă (până acum) informații din actualitate.

Val-Vartej
28-10-2013, 05:20
... 3 milioane de pagini scanate de carte romaneasca !!!

http://www.dacoromanica.ro/

Intrati in “Domenii” si veti gasi ce cautati. De exemplu numai la "Istorie-Geografie " veti gasi aproape 2000 de titluri de carte, dar si alte documente, fisiere audio- video samd.

http://www.dacoromanica.ro/

In 2011, ca urmare a celui mai ambitios proiect de digitizare la nivel national, Biblioteca Metropolitana Bucuresti a lansat dacoromanica.ro, cea mai importanta biblioteca digitala romaneasca accesibila gratuit pe internet, oferind utilizatorilor trei milioane de pagini de carte scanate.

Portalul DacoRomanica ofera acces la documente tiparite, fisiere audio si video din domenii multiple - economie, societate, religie, literatura, stiinte, istorie, geografie, filozofie, psihologie, lingvistica, arta, divertisment, tehnica, medicina.

Colectie de documentare BBC free !

http://www.filmedocumentare.com/
http://www.filmedocumentare.com/filme-a-z/

ninette
28-10-2013, 21:54
Cred că este grozav ce ne-ai arătat tu aici ... și mâncător de timp, într-un mod cât se poate de plăcut :ipb_laughing:! Biblioteca digitală zice că este nefuncțională deocamdată, din cauze ce țin de mentenanță. Sper să nu dureze, de mult nu m-am mai rătăcit într-o bibliotecă și abia aștept!

ionv
29-10-2013, 20:36
Articol despre Leonida Lari.
Uităm prea repede! Şi… cine uită nu merită!
http://melidonium.com/2013/10/29/mariana-cristescu-uitam-prea-repede-si-cine-uita-nu-merita/

ninette
30-10-2013, 22:00
10 personalităţi de origine română cu valoare universală - http://www.historia.ro (http://www.historia.ro/)

Având origine română dar o formaţie artistică şi intelectuală cu valenţe universale, personalităţile epocii moderne şi contemporane au contribuit semnificativ la construirea unei imagini pozitive a României în spaţiul occidental. Prezentarea următoare respectă principiul cronologic, fără însă a ierarhiza, realizările acestor personalităţi având o valoare intrinsecă autonomă şi independentă.
1. Dora D’Istria (Elena Ghica) 1828- 1888
Născută la Bucureşti, în sânul prestigioasei familii Ghica, Dora D'Istria a fost pseudonimul sub care a scris Elena Ghica, devenită în urma căsătoriei cu ducele rus Alxandru Koltsov- Massalsky, Elena Koltsova-Massalskaya. A studiat la Dresda, la Viena, la Veneţia şi la Berlin, dedicându-se în cele din urmă scrisului. Dintre lucrările cele mai importante menţionăm Viaţa monastică în biserica răsăriteană (1855, Bruxelles), Femeile în Orient (1859, Zürich), La bordul lacurilor elveţiene (1861, Geneva).
2. Haricleea Darclée (1860-1939)
Haricleea Darclée s-a născut la Brăila, acolo unde în anul 1881 a şi debutat într-un recital de canto. La Paris va fi remarcată de Charles Gounod, care o distribuie în rolul Margaretei din opera sa Faust. Consacrarea mondială va avea loc în anul 1890 la Scala din Milano, cu rolul din Chimene din Le Cide de Massenet. În anul 1921, soprana a fost una dintre susţinătoarele creării Operei române din Bucureşti, regele Carol I acordându-i premiul “Bene Merente clasa I”.
3. Elena Văcărescu (1864-1947)
Fiică a diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, Elena Văcărescu s-a născut la Bucureşti în anul 1864. Începând cu anul 1895 se stabileşte în Franţa, acolo unde va începe să scrie şi să publice traduceri în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Minulescu, Blaga, Topârceanu, Goga dar şi lucrări proprii. Începând cu anul 1925 a devenit membră a Academiei Române. Între lucrările ei se disting Chants d'Aurore(Cântecele zorilor) (1886), L'âme sereine (Cu inima senină) (1896), Lueurs et Flammes (Licăriri și văpăi) (1903), Le Jardin passioné (Grădina dorului) (1908), La Dormeuse éveillée (Visând cu ochii deschiși) (1914).
4. Constantin Brâncuşi (1876-1957)
Născut într-o familie cu şase copii din Hobiţa, Gorj, Constantin Brâncuşi a urmat Școala de Arte şi Meserii în Craiova(1894-1898) , în anul 1902 venind la Bucureşti unde va absolvi Şcoala de Belle-Arte. Îşi va continua studiile la prestigioasa şcoală pariziană École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde va fi admis în anul 1905. Cele mai importante lucrări, parte a patrimoniului universal sunt Sărutul, Poarta Sărutului, Păsări măiestre, Muza adormită, Domnişoara Poganz, Coloana ifinitului, Masa tăcerii.
5. George Enescu (1881-1955)
S-a născut la Liveni, în judeţul Botoşani. A studiat la Conservatorul din Viena între anii1888-1894, continuând la Conservatorul din Paris între anii 1895-1899. Admirat de către regina Elisabeta- Carmen Sylva, va fi adesea invitat să susţină concerte la palatul Peleş din Sinaia. Cele mai importante compoziţii ale sale datează de la începutul secolului XX, acum fiind compuse cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), Simfonie (1905) şi Șapte cântece pe versurile lui Clément Marot(1908). Între anii 1921-1931 a compus opera monumentală Oedip, care a avut premiera la Paris în anul 1936, bucurându-se de succes de la primareprezentaţie. A murit la Paris în anul 1955.
6. Martha Bibescu (1889-1973)
Fiica Smarandei Mavrocordat şi a lui Ion. N. Lahovary, căsătorită în anul 1905 cu prinţul George Valentin Bibescu, aceasta va publica prima sa carte, Les Huits Paradise în Franţa, la întoarcerea dintr-o călătorie în Persia. Premiată de către Academia Franceză, această lucrare va deschide seria unei activităţi literare şi publicistice impresionanate, incluzând proză, eseuri, biografii istorice, versuri sau note de călătorii în limba franceză. Opera sa extinsă include lucrări ca Izvor, țara sălciilor(1923), Papagalul verde(1923), Destinul lordului Thomson(1927), La bal cu M. Proust(1928), Viața unei prietenii (1951-1957), Confesorul și poeții(1970).
7. Elvira Popescu (1894-1993)
Elvira Popescu a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, fiind apoi angajată a Teatrului Naţional. A fondat Teatrul Mic şi Excelsior alături de actorii Ion Manolescu şi Ion Iancovescu. Louis Verneuil, unul dintre cei mai populari autori de vodeviluri ai momentului a angajat-o în anul 1923 la teatrul De La Michodiére din Paris, fiind primită cu ovaţii de către critica franceză. Alături de piesele lui Louis Verneuil, a mai fost distribuită şi în creaţiile lui Henry Bernstein, André Roussinşi Sacha Guitry. A menţinut un salon în apartamentul său, frecventat de unele dintre personalităţile marcante ale lumii literare, politice, artistice sau financiare, personalităţi precum André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardinsau Valéry Giscard d'Estaing participând la întâlniri.
8. Mircea Eliade (1907-1986)
Mircea Eliade s-a născut la Bucureşti, tatăl său schimbându-şi numele de familie din Eremia în Eliade în semn de admiraţie pentru activitatea lui Ion Heliade Rădulescu. A făcut studii de filozofie, fiind unul dintre discipolii profesorului Nae Ionescu. Îşi va completa formaţia profesională la Calcutta, studiind limba sanscrită şi tehnicile yoga cu profesorul Dasgupta. Întors în ţară îşi termină studiile de doctorat printr-o teză despre yoga, în paralel publicând lucrări literare. Din anul 1957 s-a stabilit la Chicago acolo unde a ocupat postul de profesor la Catedra de Istoria Religiilor. Vasta sa operă cuprinde lucrări şi studii de specialitate dedicate istoriei religiilor, lucrări literare, memorialistică, jurnale.
9. Eugen Ionescu (1909-1994)
S-a născut în anul 1909 la Slatina, de la vîrsta de 4 ani până în anul 1924 locuind în Franţa. Întors în ţară va studia în cadrul Facultăţii de Litere din Bucureşti, după absolvire dedicându-se unei cariere didactice. În anul 1938 a obţinut o bursă la Paris, în anii războiului lucrând ca ataşat cultural al guvernului Antonescu pe lângă regimul de la Vichy. Îşi va scrie teza de doctorat în această perioadă, având ca titlu"Tema morții și a păcatului în poezia franceză", deşi nu o va susţine niciodată. Cele mai importante piese dramatice încadrate în ceea ce critica a numit teatrul absurdului sunt Cântăreața cheală(1950), Scaunele(1952), Rinocerii (1959), Regele moare (1962), Pietonul văzduhului (1963), Setea și foamea(1966), Delir în doi (1967), Omul cu valize (1975), Călătorie în lumea morților (1980).
10. Emil Cioran (1911-1995)
Născut în comuna Răşinari, lângă Sibiu, Emil Cioran va urma cursurile Facultăţii de filozofie din Bucureşti, fiind student al lui Ion Vianu şi al lui Nae Ionescu. În anul 1933 va obţine o bursă care îi va permite să îşi continue studiile la Berlin, patru ani mai târziu obţinând o altă bursă la Paris. În anul 1940 va părăsi România pentru totdeauna, stabilindu-se la Paris, din acel moment scriind şi publicând doar în limba franceză. Dintre lucrările cele mai importante menţionămTratat de descompunere (1949), Silogismele amărăciunii (1952), Ispita de a exista (1956), Istorie și utopia (1960), Căderea în timp (1964),Demiurgul cel rău (1969), Despre neajunsul de a te fi născut (1973), Sfârtecare), Eseurile (1979).

ionv
31-10-2013, 00:20
Un loc de frunte îl ocupă și Virginia Zeani.
Iată câteva opinii.
http://www.leonardociampa.com/Zeani.html
http://www.curierulnational.ro/Specializat/2003-02-15/Virginia+Zeani,+intre+marile+personalitati+ale+Ame ricii

ninette
31-10-2013, 19:37
Frumos scris despre doamna Zeani!
Mie îmi place și Ionel Fernic! Când locuiam în Iași, în anii 80, îl ascultam pe postul Radio Iași... era o emisiune muzicală, târziu, în serile de joi - spre rușinea mea, i-am uitat numele. Dar prezentatorul, Grigore Ilisei, sensibil la frumos, un suflet de artist, ne dădea șansa să discutăm și să solicităm; Ionel Fernic era cel mai des printre ”cerințele” mele! Să ne amintim, așadar:
"Iubesc femeia
Blonda sau bruna
Cat e femeie.
A vietii cheie...".

Un frumos articol, în Formula As

http://www.formula-as.ro/2011/984/galeria-celebritatilor-91/vanatorul-de-vise-ionel-fernic-14157

mihapred
02-11-2013, 17:02
10 personalităţi de origine română cu valoare universală - http://www.historia.ro (http://www.historia.ro/)


Având origine română dar o formaţie artistică şi intelectuală cu valenţe universale, personalităţile epocii moderne şi contemporane au contribuit semnificativ la construirea unei imagini pozitive a României în spaţiul occidental. Prezentarea următoare respectă principiul cronologic, fără însă a ierarhiza, realizările acestor personalităţi având o valoare intrinsecă autonomă şi independentă.
1. Dora D’Istria (Elena Ghica) 1828- 1888
Născută la Bucureşti, în sânul prestigioasei familii Ghica, Dora D'Istria a fost pseudonimul sub care a scris Elena Ghica, devenită în urma căsătoriei cu ducele rus Alxandru Koltsov- Massalsky, Elena Koltsova-Massalskaya. A studiat la Dresda, la Viena, la Veneţia şi la Berlin, dedicându-se în cele din urmă scrisului. Dintre lucrările cele mai importante menţionăm Viaţa monastică în biserica răsăriteană (1855, Bruxelles), Femeile în Orient (1859, Zürich), La bordul lacurilor elveţiene (1861, Geneva).
2. Haricleea Darclée (1860-1939)
Haricleea Darclée s-a născut la Brăila, acolo unde în anul 1881 a şi debutat într-un recital de canto. La Paris va fi remarcată de Charles Gounod, care o distribuie în rolul Margaretei din opera sa Faust. Consacrarea mondială va avea loc în anul 1890 la Scala din Milano, cu rolul din Chimene din Le Cide de Massenet. În anul 1921, soprana a fost una dintre susţinătoarele creării Operei române din Bucureşti, regele Carol I acordându-i premiul “Bene Merente clasa I”.
3. Elena Văcărescu (1864-1947)
Fiică a diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu, Elena Văcărescu s-a născut la Bucureşti în anul 1864. Începând cu anul 1895 se stabileşte în Franţa, acolo unde va începe să scrie şi să publice traduceri în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Minulescu, Blaga, Topârceanu, Goga dar şi lucrări proprii. Începând cu anul 1925 a devenit membră a Academiei Române. Între lucrările ei se disting Chants d'Aurore(Cântecele zorilor) (1886), L'âme sereine (Cu inima senină) (1896), Lueurs et Flammes (Licăriri și văpăi) (1903), Le Jardin passioné (Grădina dorului) (1908), La Dormeuse éveillée (Visând cu ochii deschiși) (1914).
4. Constantin Brâncuşi (1876-1957)
Născut într-o familie cu şase copii din Hobiţa, Gorj, Constantin Brâncuşi a urmat Școala de Arte şi Meserii în Craiova(1894-1898) , în anul 1902 venind la Bucureşti unde va absolvi Şcoala de Belle-Arte. Îşi va continua studiile la prestigioasa şcoală pariziană École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde va fi admis în anul 1905. Cele mai importante lucrări, parte a patrimoniului universal sunt Sărutul, Poarta Sărutului, Păsări măiestre, Muza adormită, Domnişoara Poganz, Coloana ifinitului, Masa tăcerii.
5. George Enescu (1881-1955)
S-a născut la Liveni, în judeţul Botoşani. A studiat la Conservatorul din Viena între anii1888-1894, continuând la Conservatorul din Paris între anii 1895-1899. Admirat de către regina Elisabeta- Carmen Sylva, va fi adesea invitat să susţină concerte la palatul Peleş din Sinaia. Cele mai importante compoziţii ale sale datează de la începutul secolului XX, acum fiind compuse cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), Simfonie (1905) şi Șapte cântece pe versurile lui Clément Marot(1908). Între anii 1921-1931 a compus opera monumentală Oedip, care a avut premiera la Paris în anul 1936, bucurându-se de succes de la primareprezentaţie. A murit la Paris în anul 1955.
6. Martha Bibescu (1889-1973)
Fiica Smarandei Mavrocordat şi a lui Ion. N. Lahovary, căsătorită în anul 1905 cu prinţul George Valentin Bibescu, aceasta va publica prima sa carte, Les Huits Paradise în Franţa, la întoarcerea dintr-o călătorie în Persia. Premiată de către Academia Franceză, această lucrare va deschide seria unei activităţi literare şi publicistice impresionanate, incluzând proză, eseuri, biografii istorice, versuri sau note de călătorii în limba franceză. Opera sa extinsă include lucrări ca Izvor, țara sălciilor(1923), Papagalul verde(1923), Destinul lordului Thomson(1927), La bal cu M. Proust(1928), Viața unei prietenii (1951-1957), Confesorul și poeții(1970).
7. Elvira Popescu (1894-1993)
Elvira Popescu a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, fiind apoi angajată a Teatrului Naţional. A fondat Teatrul Mic şi Excelsior alături de actorii Ion Manolescu şi Ion Iancovescu. Louis Verneuil, unul dintre cei mai populari autori de vodeviluri ai momentului a angajat-o în anul 1923 la teatrul De La Michodiére din Paris, fiind primită cu ovaţii de către critica franceză. Alături de piesele lui Louis Verneuil, a mai fost distribuită şi în creaţiile lui Henry Bernstein, André Roussinşi Sacha Guitry. A menţinut un salon în apartamentul său, frecventat de unele dintre personalităţile marcante ale lumii literare, politice, artistice sau financiare, personalităţi precum André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardinsau Valéry Giscard d'Estaing participând la întâlniri.
8. Mircea Eliade (1907-1986)
Mircea Eliade s-a născut la Bucureşti, tatăl său schimbându-şi numele de familie din Eremia în Eliade în semn de admiraţie pentru activitatea lui Ion Heliade Rădulescu. A făcut studii de filozofie, fiind unul dintre discipolii profesorului Nae Ionescu. Îşi va completa formaţia profesională la Calcutta, studiind limba sanscrită şi tehnicile yoga cu profesorul Dasgupta. Întors în ţară îşi termină studiile de doctorat printr-o teză despre yoga, în paralel publicând lucrări literare. Din anul 1957 s-a stabilit la Chicago acolo unde a ocupat postul de profesor la Catedra de Istoria Religiilor. Vasta sa operă cuprinde lucrări şi studii de specialitate dedicate istoriei religiilor, lucrări literare, memorialistică, jurnale.
9. Eugen Ionescu (1909-1994)
S-a născut în anul 1909 la Slatina, de la vîrsta de 4 ani până în anul 1924 locuind în Franţa. Întors în ţară va studia în cadrul Facultăţii de Litere din Bucureşti, după absolvire dedicându-se unei cariere didactice. În anul 1938 a obţinut o bursă la Paris, în anii războiului lucrând ca ataşat cultural al guvernului Antonescu pe lângă regimul de la Vichy. Îşi va scrie teza de doctorat în această perioadă, având ca titlu"Tema morții și a păcatului în poezia franceză", deşi nu o va susţine niciodată. Cele mai importante piese dramatice încadrate în ceea ce critica a numit teatrul absurdului sunt Cântăreața cheală(1950), Scaunele(1952), Rinocerii (1959), Regele moare (1962), Pietonul văzduhului (1963), Setea și foamea(1966), Delir în doi (1967), Omul cu valize (1975), Călătorie în lumea morților (1980).
10. Emil Cioran (1911-1995)
Născut în comuna Răşinari, lângă Sibiu, Emil Cioran va urma cursurile Facultăţii de filozofie din Bucureşti, fiind student al lui Ion Vianu şi al lui Nae Ionescu. În anul 1933 va obţine o bursă care îi va permite să îşi continue studiile la Berlin, patru ani mai târziu obţinând o altă bursă la Paris. În anul 1940 va părăsi România pentru totdeauna, stabilindu-se la Paris, din acel moment scriind şi publicând doar în limba franceză. Dintre lucrările cele mai importante menţionămTratat de descompunere (1949), Silogismele amărăciunii (1952), Ispita de a exista (1956), Istorie și utopia (1960), Căderea în timp (1964),Demiurgul cel rău (1969), Despre neajunsul de a te fi născut (1973), Sfârtecare), Eseurile (1979).










Sa nu-i uitam pe:



Henry Coanda

Fascinat de miracolul vântului, a reuşit primul zbor aeroactiv din lume, cu un avion construit integral de el şi propulsat de un motoreactor. A construit numeroase avioane cunoscute sub numele de Bristol-Coandă şi a descoperit efectul Coandă, cu aplicaţii în multe domenii.

Smaranda Brăescu

A fost prima femeie pilot din România, prima femeie paraşutist cu brevet din România, campioană europeană la paraşutism (1931) şi campioană mondială. În 1932 Smaranda Brăescu bătea recordul mondial deţinut de un american, cu saltul de la 7.233 m. Acest record înregistrat în Sacramento, SUA, a fost neegalat timp de 20 de ani.


Ana Aslan

Este femeia care ”a dat o palmă bătrâneţii”, inventatoarea medicamentelor Gerovital H3 şi Aslavital. A descoperit formula-minune care a încetinit îmbătrânirea a peste 30 de şefi de state, de la Kennedy, de Gaulle, Tito, până la soţii Ceauşescu şi Gorbaciov.


Ion Popescu Gopo este cel care ”a recreat” omul si omenirea ... pe 16 mm.

ninette
02-11-2013, 17:24
Așa cum știm, topurile sunt alcătuite cu destulă subiectivitate, Mihaela! De obicei am rețineri ... poate cele din muzică să le fi urmărit în tinerețe :ipb_bigsmile:.
Sunt sigură că fiecare are propriul top, care este în continuă îmbunătățire; important este să ne amintim!

mihapred
02-11-2013, 17:52
Așa cum știm, topurile sunt alcătuite cu destulă subiectivitate, Mihaela! De obicei am rețineri ... poate cele din muzică să le fi urmărit în tinerețe :ipb_bigsmile:.
Sunt sigură că fiecare are propriul top, care este în continuă îmbunătățire; important este să ne amintim!



Cris, ce ai postat tu nu cred ca este un top. Eu doar mi-am mai amintit de cativa romani plecati dintre noi, dar care ... vor trai mereu... Probabil ca lista noastra (adica a celor ce trec pe-aici) va continua.

ninette
02-11-2013, 17:59
Se poate să nu fie, în mintea mea rămăsese, totuși, primul cuvânt din titlu, pe care eu l-am înlăturat la postare :)

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/top-10-personalitati-origine-romana-valoare-universala

mihapred
02-11-2013, 18:11
Am mers pe urmele tale ... zice ca:

”Prezentarea următoare respectă principiul cronologic, fără însă a ierarhiza, realizările acestor personalităţi având o valoare intrinsecă autonomă şi independentă.”

Deci nu este vorba decat de cronologie, probabil. Eu cred ca ... n-am respectat nicio regula ... ca de obicei ! :ipb_laughing:

ninette
02-11-2013, 21:06
Un OM care ”a fost”, doctor, ministru, de fapt prima femeie ministru, este Florica Bagdasar. Deși sunt vecină cu spitalul care poartă numele renumiților medici Dumitru și Florica Bagdasar, nu am ”scormonit” după ei decât după ce am aflat că au fost socrii scriitorului Saul Bellow. A patra soție a scriitorului a fost Alexandra Bagdasar, matematiciană, specialistă în sisteme dinamice şi teorie ergodică, actualmente soția matematicianului Alberto Calderon.
Saul Bellow descrie în romanul Iarna decanului experiența vizitei sale în București, imediat după cutremurul din 1977, unde rămâne o perioadă, alături de soția sa care își vizita mama, moartea doctoriței Bagdasar, incinerarea acesteia ... vă recomand această carte!

Revenind la Florica Bagdasar, văd că acum sunt mult mai multe materiale pe net decât atunci când am început eu căutările. Iată ce aflăm din http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Florica_Bagdasar:http://enciclopediaromaniei.ro/w/images/thumb/c/c8/Florica_Bagdasar.jpg/160px-Florica_Bagdasar.jpg Florica Bagdasar (n. 1901, Bitolia-Monastiu, Macedonia – d. 19 decembrie 1978, Bucureşti), medic, cercetător în psihiatria infantilă, prima femeie ministru din România.

Biografie

Fiica inginerului constructor Sterie Ciumetti, membru al clasei de mijloc a comunităţii de aromâni, a urmat şcoala primară în Bitolia, după care a plecat la Iaşi şi Roman. În 1925 a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti, an în care începe să lucreze ca medic intern şi extern la „Aşezămintele Brâncoveneşti”. În 1927 se căsătoreşte cu Dumitru Bagdasar cu care va pleca în America pentru specializare.
Lucrează în clinica de neurochirurgie din Boston, iar la reîntoarcerea în ţară intră ca medic secundar la Jimbolia şi Cernăuţi. Din 1934 este colaboratoarea apropiată al soţului ei mai întâi la Spitalul de Urgenţă, apoi, după 1935, la Spitalul Central din Bucureşti. În 1940 a organizat consultaţii ambulatorii şi un pavilion de „cronici” cu 30 de paturi la spitalul din Jimbolia. Consultaţiile se adresau copiilor cu boli grave: encefalopatii cu tetraplegii, craniostenoze şi/sau crize de epilepsie, sechele de meningoencefalite TBC, oligofrenii avansate, lues cerebral congenital etc.
După 23 august 1944, a devenit membră a PCR, activând între 1944 - 1948 în diferite organizaţii de masă „Apărarea Patriotică”, „Uniunea Patrioţilor”, „Uniunea Femeilor Antifasciste din România”, „Uniunea Femeilor Democrate din România”. A făcut parte din delegaţia trimisă la Conferinţa de Pace de la Paris, în august – septembrie 1946, fiind singura femeie dintre cei 73 de membri. În urma decesului soţului ei, în 1946, i s-a încredinţat conducerea Ministerului Sănătăţii, funcţie pe care o deţine până în august 1948, fiind astfel prima femeie ministru din România.
În acelaşi timp, coordona activitatea serviciului de consultaţii la Centrul de Igienă Mintală din Bucureşti şi era conferenţiar la catedra de Psihologia Copilului Normal şi Patologic din Institutul Medico-Farmaceutic. Deputat de Tulcea în Marea Adunare Naţională (1946 - 1951), perioadă în care organizează în judeţ campania pilot contra malariei şi o acţiune de asistenţă pentru copii, regiunea fiind crunt lovită de secetă şi foamete. Din 1953 Florica Bagdasar este îndepărtată de la conducerea Centrului de Igienă Mintală şi din alte funcţii în legătură cu activitatea sa pedagogică prezentată părtinitor într-un articol de fond publicat în „Scânteia”, intitulat Pentru lichidarea deformărilor antiştiinţifice în domeniul pedagogiei, articol ce va fi „prelucrat”, în adunări speciale, la toate şcolile importante şi la spitalele din ţară.
Din octombrie 1957 i se dă funcţia de vicepreşedinte al Crucii Roşii din România, pe care a deţinut-o câţiva ani. Ultimii ani au fost trăiţi, din punct de vedere politic, într-o zona de clar-obscur, tolerată, dar deloc agreată. A fost decorată cu Ordinul Steaua Republicii Populare Române. A murit la Spitalul Elias şi a fost, după dorinţa ei, incinerată. „Eradicarea malariei, (…) o datorăm înaltului spirit de înţelegere şi organizare al doctoriţei Florica Bagdasar” (acad. Mihai Ciucă).


O pagină refăcută și completată, despre Florica Bagdasar, are acum și wikipedia:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Florica_Bagdasar (http://ro.wikipedia.org/wiki/Florica_Bagdasar)

Val-Vartej
04-11-2013, 12:51
Liiceanu Aurora, Patru femei-patru povesti

ninette
07-11-2013, 20:37
Foarte frumos, despre Camus!

http://ro.stiri.yahoo.com/100-de-ani-cu-albert-camus-141025684.html

ninette
12-11-2013, 22:39
Părintele relaţiilor publice şi manipularea maselor într-o democraţie - http://www.historia.ro (http://www.historia.ro/)
Revista Time din anul 1990 l-a plasat în rândul celor mai influente 100 de persoane ale secolului XX, alături de politicieni, scriitori, artişti sau oameni de ştiinţă.
Însă, dacă topul s-ar fi referit la cei care au influenţat secolul trecut fără să aibă o prea mare expunere publică, Eduard Bernays ar fi condus detaşat. Acţionând mereu din umbră, din calitatea de agent de presă; consilier al preşedinţilor americani sau PR al unor corporaţii, acesta a furnizat ideile care au definit într-o mare măsură cadrul de organizare a societăţii contemporane.
http://www.historia.ro/sites/default/files/imagecache/articol-picture-small/images_32.jpg

În S.U.A.,stadiul avansat la care ajunse democraţia în anii '20,precum şi creşterea economică de după primul război mondial,care reuşise să asigure un trai decent la tot mai mulţi cetăţeni, constituiau premisele unei societăţi aproape perfecte.Dar,această situaţie era periculoasă pentru elitele conducătoare,care se temeau de potenţialul de putere pe care îl aveau masele de oameni.Gustave Le Bon afirma în lucrarea sa de referinţă,Psihologia mulţimilor(1895),următoarele:”Mulţimile au îndeplinit întotdeauna în istorie un rol important,niciodată un rol mai însemnat ca astăzi.Acţiunea inconştientă a mulţimilor,substituită acţiunii conştiente a indivizilor,reprezintă una dintre trăsăturile distinctive ale epocii actuale”.Prin urmare,trebuia luat în considerare rolul tot mai important al maselor,sociologul francezrecomandând o studiere a acestui fenomen de către ”legislatori şi oameni de stat”.
”Tânărul Machiavelli al timpurilor noastre”(Scott M. Cutlip,The unseen power:public relations, a history,1994)
Eduard Bernays a realizat un echilibru între ideile lui Gustave Le Bon şi psihanaliza lui Sigmund Freud(unchiul său),inventând domeniul relaţiilor publice,termen atât de folosit în zilele noastre.Metoda lui Freud,bazată pe evidenţierea importanţei proceselor psihice inconştiente a reprezentat punctul de pornire pentru crearea unui mod de manipulare subtilă a maselor în cadrul unei democraţii.Rezultatul a fost unul satisfăcător pentru elitele aflate la conducere:se păstrau aparenţele unei societăţi democratice în care oamenii încă mai credeau că deţin controlul.
Cu secole în urmă,gânditorii iluminişti şi-au dorit o societate în care să triumfe raţiunea prin răspândirea culturii,a ”luminii” în mase.Aceştia făceau apel la idealurile de libertate,de toleranţă şi de emancipare.Oamenii trebuiau să se guverneze singuri şi să ia deciziile fără a fi ghidaţi de o tutelă.”Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al raţiunii”era îndemnul filozofului german Immanuel Kant.Total diferite de iluminism erau concepţiile lui Sigmund Freud şi Eduard Bernays în secolul XX,care considerau că indivizii nu sunt conduşi de gânduri raţionale,ci de dorinţe şi impulsuri primitive şi inconştiente.Ba chiar Bernays merge mai departe şi afirmă că însăşi propaganda reprezintă iluminarea maselor,deoarece aceasta canalizează dorinţele maselor şi le manifestă,fiind o componentă necesară a societăţilor democratice.[1] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftn1)
Pentru ce face vinovat Bernays?Am putea spune că a fost un geniu diabolic,iar comparaţia cu Machiavelli nu este delocexagerată.Stilul nostru de viaţă din prezent se datorează în mare măsură ideilor lui Bernays.Chiar dacă acestea au apărut pe continentul nord-american,au fost fără îndoială aplicate în Europa şi apoi în toate colţurile lumii.Este vorba despre instituirea ordinii sociale şi economice a consumerismului (consumismului) şi,implicit construirea ”sinelui consumator universal,realităţi dominante şi atât de controversate ale prezentului.Trăim o perioadă de criză economică mondială în care consumerismul este condamnat în mod frecvent ca fiind distrugător de resurse,iar o economie care se bazează pe creştere datorită unei societăţi de consum nu mai este percepută ca fiind una sustenabilă.
Născut în anul 1891,în capitala Austro-Ungariei[2] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftn2),Eduard Bernays avea să îşi descopere vocaţia pentru relaţionarea cu publicul în jurul vârstei de 22 de ani,când se dedică jurnalismului,deşi specializarea sa de bază a fost agronomia,studiată la Universitatea Cornell din oraşul Ithaca,statul american New York.Reuşeşteperformanţe notabile din calitatea de coeditor(alături de un fost coleg de studii,Fred Robinson) al revistei Medical Rewiew(publicaţie cu un tiraj de 137000 de exemplare,adresată medicilor americani).Din anul 1913 se implică în campaniile de promovare a unor artişti europeni pe teritoriul S.U.A.(tenorul italian Enrico Caruso şi balerinul rusNijinsky),în calitateade agent de presă al Metropolitan Opera Company.
Un moment important de menţionat,pentru evoluţia ulterioară a conceptului de ”relaţii publice”,este promovarea pe Broadway a piesei de teatru Daddy Long-Lecs(al cărei personaj principal era o fetiţă crescută într-un orfelinat),jucată în repetate rânduri cu casa închisă.Impactul acesteia a fost unul extraordinar în condiţiile în care câteva orfelinate din New York au primit donaţii substanţiale.[3] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftn3) Sensibilizarea publicului a fost rezultatul meticuloasei activităţia lui Eduard Bernays de organizator de show-business-uri şi promovare.Este momentul în care se afirmă calitatea sa fundamentală,aceea de a acţiona cu discreţie,de a fi un ”păpuşar rafinat în spatele culiselor” sau “stăpân invizibil”,cum se autointitula.
Propaganda de război,aplicabilă şi pe timp de pace
Intrarea S.U.A. de partea ANTANTEI în primul război mondial,în aprilie 1917,a adus sfârşitul carierei sale de impresariat artistic.După cum ştim,preşedintele american Woodrow Wilsona avut nevoie de o opinie publică favorabilă implicării S.U.A în război,ţinând cont de izolaţionismul care dominase politica americană de la doctrina lui James Monroe(2 decembrie 1823).În acest scop,a fost înfiinţat Comitetului de Informare Publică (CIP) pentru mobilizarea populaţiei americane la eforturile generale de război.Eduard Bernays şi-a oferit serviciile organismului guvernamental condus de către jurnalistul George Creel.Istoria primei conflagraţii mondiale ne confirmă cât de eficientă a fost propaganda Aliaţilor în Europa,mai ales pentru discreditarea adversarului german;în spatele acesteia aflându-se tocmai acţiunile desfăşurate de către Comitetul unde a activat Eduard Bernays,cu rezultate concreteatât pe teritoriul S.U.A.,cât şi în afara lui.Pentru realizările sale,a fost răsplătit cu onoarea de a fi printre participanţii la Conferinţa de pace de la Paris din anul 1919,fiind în grupul celor 16 reprezentanţi ai CIP care l-au însoţit pe George Creel.
Perioada de după război a fost una prielnică pentru Eduard Bernays,experienţa acumulată în timpul conflictului spunându-şi cuvântul.Aşa cum am arătat anterior,acest Comitet de Informare Publică şi-a atins scopurile iniţiale:pe plan intern-promovarea războiului în presa americană,iar peplan extern-prezentarea americanilor ca fiind salvatori,aducători ai democraţiei pe continentul european;cu un preşedinte Woodrow Wilson portretizat ca ”eliberator al popoarelor”.Pe baza acestui dublu succes propagandistic,Eduard Bernays a realizat că poate să se facă acelaşi tip de persuasiune în masă şi pe timp de pace.
Urmează o perioadă în care acesta îşi va pregăti viitoarele succese,studiind cu mare interes manuscrisul lucrării”Introducere generală în psihanaliză”,primit de la unchiul său Sigmund Freud.Această lucrare l-a ajutat să găsească soluţiile prin care masele din oraşele americane suprapopulate puteau fi controlate,obţinând o imagine de ansamblu a forţelor iraţionale ascunse în interiorul fiinţelor umane.Prin urmare,punctul de pornire în definirea domeniului relaţiilor publice este modul prin care se poate gestiona şi modifica felul cum gândesc şi simt mulţimile de oameni.
În anul 1920 îşi deschide la New York un birou specializat în relaţii publice;urmând ca apoi să facă demersuri pentru impunerea acestui nou domeniu ca disciplină în mediul universitar,ţinând un curs în cadrul Departamentului de Jurnalism al New York University.Astfel,se făceau paşii necesari pentru pătrunderea relaţiilor publice în societatea americană.

http://www.historia.ro/sites/default/files/manipulare.jpg


”Propaganda era un cuvânt rău din cauza folosirii de către germani.Deci,ceea ce am făcut,a fost să încerc să găsesc alte cuvinte-şi astfel am găsit:Consiliul pentru Relaţii Publice”(Eduard Bernays ,1991)[4] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftn4)
Din perspectiva istorică,relaţiile publice au existat dintotdeauna,fapt susţinut şi de Eduard Bernays:"Cele trei elemente fundamentale ale relaţiilor publice sunt practic la fel de vechi ca şi societatea umană: informarea indivizilor, persuadarea lor şi crearea de relaţii între aceştia. Desigur, mijloacele şi metodele s-au schimbat de-a lungul timpului, aşa cum s-a schimbat şi societatea"[5] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftn5).
Originea relaţiilor publice o putem identifica în cadrul civilizaţiilor complexe ale Antichităţii:la babilonieni,egipteni,perşi,romani sau greci.Într-o societate avansată,îşi fac inevitabil apariţia şi instrumentele de comunicare.Cea mai veche scriere literară a umanităţii,Epopeea lui Ghilgameş reprezintă o primă formă de relaţii publice.Poemele epice aveau rolul de a glorifica eroii şi de a evidenţia vitejia lor în lupte şi succesele lor politice.La evrei,erau textele religioase,în timp ce în Egiptul Antic mormintele şi templele reprezentau instrumente de comunicare.La greci şi romani ne apar conturate două forme de opinie publică:agora ateniană şi forumul roman.Un public din ce în ce mai pretenţios trebuia să îi fie captată atenţia-aşa au apărut oratorii:Cicero la romani,Demostene sau Pericle la greci.Totuşi,măestria lui Iulius Caesar în a-şi promova imaginea este neîntrecută:serbările şi jocurile ţinute în onoarea sa sau scrierile cu o largă răspândire în rândul cetăţenilor romani(Războiul galic; Acta Diurna- primul organ de informare publică din istorie) susţin ideea existenţei unor instrumente de comunicare destul de avansate pentru societăţile Antichităţii.
Termenul de opinie publică,în accepţiune modernă,apare în secolele XVII-XVIII,odată cu afirmarea statului-naţiune,în special în Anglia şi Franţa.Însă,nicăieri nu a fost mai instrumentalizat spaţiul public decât în S.U.A,care a prezentat de timpuriu condiţiile necesare dezvoltării relaţiilor publice moderne.Revoluţia americană a însemnat folosirea unui întreg arsenal de tehnici de comunicare,pe care le cunoaştem atât de bine în prezent:”organizaţii care modelează opinia publică, utilizarea diferitelor simboluri, producerea de evenimente înscenate (afacerea ceaiului de la Boston), difuzarea rapidă a propriei versiuni asupra evenimentului,utilizarea a cât mai multe canale de comunicare, campanie susţinută care saturează publicul cu mesaje.”[6] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftn6)Secolele XIX-XX au adus creşterea profesionalismului în domeniul relaţiilor publice.Conform cercetătorilor franceziConstantin Lougovoy si Denis Huisman,societatea americană a acelor vremuri prezenta patru elemente caracteristice dezvoltării acestui domeniu:”opractică anterioară în comunicarea publică;(după cum am arătat);afirmarea unei prese puternice,de mare tiraj;industrializarea,cu impactul ei mobilizator asupra mediului social-economic şi derularea unei experienţe politice specifice.”[7] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftn7)După cum se observă,Eduard Bernays avea deja în anii '20 un teren propice pentru impunerea ideilor sale.
Aşa cum am afirmat în introducerea articolului,o democraţie în care masele aveau o putere tot mai mare,era considerată ca fiind una periculoasă pentru elitele aflate în vârful ierarhiei politice şi economice.Acestea s-au aflat într-o situaţie dificilă la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX,când au loc importante mişcări sociale împotriva oligarhiei financiar-economice;dificilă în sensul lipsei unor strategii eficiente de comunicare cu masele.Soluţia optimă găsită a fost recurgerea la dialog cu oponenţii şi abandonarea mijloacelor agresive de represiune,care îşi dovediseră ineficacitatea în condiţiile unei democraţii participative şi existenţei unei prese puternice în America acelor vremuri.
Trebuie menţionat în acest sens cazul industriaşului John D.Rockefeller,deţinător al companiei Standard Oil,care a fost nevoit să apeleze la o campanie de refacere a imaginii sale publice după reprimarea violentă a revoltelor de la minele de cărbune din Ludlow(statul Colorado),petrecuteîn data de 20 aprilie 1914.Această campanie de presă a fost condusă de către jurnalistul Ivy Lee,fiind o reuşită în ceea ce priveşte cosmetizarea informaţiile referitoare la masacrul comis de Garda Naţională Colorado,soldat cu 25 de victime în rândul muncitorilor.În plus,Rockefeller a fost convins să adopte un alt gen de atitudine în relaţia cu muncitorii:efectuarea de vizite în zonele cu exploatări minieresau organizarea de acţiuni publice de caritate.Astfel,se trece la un alt mod de abordare şi gestionare a crizelor.Apar din ce în ce mai multe birouri de publicitate care vizau o informare corectă a publicului.În acest sens,cuvintele lui Ivy Lee sunt memorabile:”Spune adevărul,pentru că mai devreme sau mai târziu publicul va afla oricum.Şi dacă publicului nu-i place ceea ce faci,schimbă-ţi politicile şi adu-le în concordanţă cu ceea ce doresc oamenii.”.
Ivy Ledbetter Lee este precursor al domeniului relaţiilor publice,fiindu-i atribuit statutul de fondator de către mulţi istorici.(a folosit pentru prima oară conceptul de relaţii publice în 1906,cu 15 ani înaintea lui Eduard Bernays).Cert este că cei doi au fost într-o competiţie în perioada interbelică pentru impunerea relaţiilor publice în S.U.A,Eduard Bernays având câştig de cauză.Spre deosebire de Ivy Lee,acesta avea atuul cunoaşterii tehnicilor de psihanaliză,ce îl va ajuta să aducă următoarea inovaţie:schimbarea orientării relaţiilor publice de la informarea publicului,la înţelegerea publicului.[8] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftn8)
Cunoaşterea şi înţelegerea opiniei publice au fost prin urmare obiectivele majore ale cercetării lui Eduard Bernays.Apariţia în anul 1922 a eseului lui Walter Lippman,Opinia publică, a creat o emulaţie pentru acesta,publicând în anul următor o lucrare cu un titlu asemănător:Cristalizarea opiniei publice.Se consideră a fi o reacţie la lucrarea anterior publicată de către politologul american,Eduard Bernays venind cu anumite completări la ideile acestuia,dar nelipsită fiind viziunea sa personală.Spre deosebire de Lippman,acesta se vroia a fi nu numai un analist al spaţiului public,ci şi regizor al acestuia;făcând o diferenţiere clară între a analiza şia forma opinia publică.Prin urmare,relaţiile publice erau definite ca fiind partea practică a procesului de formare a opiniei publice,acea ”muncă din spatele scenei”[9] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftn9).Bernays are o viziune proprie privitoare la ”spectacolul social” ai cărui actori sunt organizaţiile economice sau politice,mass-media şi opinia publică.Continuând pe aceeaşi linie a comparaţiei spaţiului public cu un spectacol de teatru,Walter Lippman afirma în eseul The Phantom Public(1925)următoarele:”Cetăţeanul obişnuit a ajuns să se simtă asemenea unui spectator surd,aflat în rândul din spate,care este nevoit să privească la un spectacol misterios,abia abţinându-se să nu doarmă.Publicul nu face decât,cel mult să aprobe sau să se opună celor care ar putea să ia deciziile”.
Lucrarea Cristalizarea opiniei publice a însemnat pătrunderea masivă a termenului de ”relaţii publice” în literatura de specialitate,catalogată ca fiind o piatră de temelie pentru un nou domeniu.Ulterior,publicarea în anul 1928 a lucrării Propaganda a determinat o popularizare de proporţii a domeniului relaţiilor publice.Este o analiză a modului de manipulare a maselor într-o democraţie,o manipulare realizată de un grup de restrâns de oameni-un guvern invizibil care modelează minţile,formează opiniile şi orientează gusturile cetăţenilor.Începând cu acest an,cartea a apărut tradusă şi în limba română.

Consumerismul-modul prin care oamenilor li s-a dat iluzia că deţin controlul,când de fapt scopul acestuia este transformarea lor din cetăţeni activi,în consumatori pasivi
Odată găsită modalitatea de a controla masele prin exploatarea dorinţelor şi impulsurilor primitive şi inconştiente ale fiecărui individ,nu a fost decât un pas pentru a ajunge la concluzia care a reprezentat baza de pornire pentru construirea ”sinelui consumator universal”:manipularea subconştientului colectiv şi individual aduce profit.Consumerismul a reprezentat o metodă eficientă prin care dorinţele iraţionale ale indivizilor erau satisfăcute,transformându-i de fapt în nişte ”sclavi fericiţi”.Stilul de viaţă standardizat pe care îl observăm în filmele americane şi spre care unii dintre noi tindem,considerându-l ”civilizaţie” este o dovadă că ideile lui Eduard Bernays din urmă cu 85 de ani şi-au atins scopul.
La mijlocul deceniului trei,Eduard Bernays devine din ce în ce mai cunoscut în S.U.A,fiind solicitat pentru colaborare de tot mai multe corporaţii şi instituţii oficiale ale statului american.În 45 de ani de practică în domeniul relaţiilor publice,numărul clienţilor care au apelat la serviciile acestuia se ridica la 435.(Eduard Bernays,Biography of an idea: memoirs of public relations counsel,1965).Activitatea sa şi implicarea în proiecte de mare anvergură au consacrat profesia de PR şi au contribuit la conturarea tehnicilor moderne de publicitate.Printre clienţii celebrii ai lui Eduard Bernays trebuie menţionate corporaţii ca General Motors,Procter & Gamble,Colombia Broadcasting System,Cosmopolitan,Fortune,General Electric,American Tobacco;dar şi clienţi din mediul politic:preşedintele Calvin Coolidge,diferite comisii guvernamentale,U.S. Navy,U.S. Air Force.
Sunt de notorietate ideile furnizare de către Eduard Bernays corporaţiilor americane care căutau cu disperare metode de a-şi extinde piaţa.Principiul a fost unul simplu:crearea unei legături între bunurile oferite de către producători şi dorinţele inconştiente ale consumatorilor.Anii '20 reprezintă afirmarea producţiei de masă flexibile,tendinţă cunoscută sub numele de ”sloanism” de la numele preşedintelui General Motors,Alfred Sloan.Strategia sa,aplicată în industria auto consta în schimbarea periodică a modelelor de automobile ieşite pe piaţă şi atragerea consumatorilor prin ofertele de preţuri.Dacă până atunci produsele erau promovate pentru durabilitate şi funcţionalitate,această strategie era pe aceeaşi lungime de undă cu viziunea lui Bernays:publicitatea nu trebuia să vizeze raţiunea oamenilor,ci dorinţele lor inconştiente.
Subiectele referitoare la contribuţia lui Eduard Bernays la afirmarea acestei culturi consumeriste,în care ”oamenii cumpără ceea ce nu îşi doresc şi îşi satisfac nevoi pe care nu le au” sunt inepuizabile.În calitatea sa de PR,a fost autorul unor campanii care s-au bucurat de un succes răsunător:popularizarea fumatului în rândul femeilor prin inducerea ideii că ţigările sunt un simbol al independenţei ;promovarea unor modele de automobile prin inserarea de simboluri sexuale în reclame;implementarea micului dejun specific american-ouă cu şuncă;includerea în fiecare locuinţă nouă a rafturilor de cărţi în scopul creşterii vânzărilor pentru librării,sunt doar câteva exemple.

[1] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftnref1)http://www.pr-romania.ro/articole/istoria-relatiilor-publice/864-bernays-inventatorul-pr-ului.html, (http://www.pr-romania.ro/articole/istoria-relatiilor-publice/864-bernays-inventatorul-pr-ului.html,articol) articol original: ”PR-Erfinder Bernays”,Der Spiegel,22 nov.2010

[2] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftnref2) Notă:Ulterior,familia Bernays a emigrat în America,în anul 1892.

[3] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftnref3) MODELELE ISTORICE ALE RELATIILOR PUBLICE,autor Assistant Prof. Dr. Eugeniu NISTOR,p.81http://www.upm.ro/cci/volCCI_II/Pages%20from%20Volum_texteCCI2-8.pdf

[4] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftnref4)http://www.filmedocumentare.com/secolul-sinelui-freud-pr-ul-controlul-mintii/ Film documentar din anul 2002,”Secolul Sinelui”,episodul 1:Maşinide fericire.

[5] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftnref5)http://www.pr-romania.ro/articole/istoria-relatiilor-publice.html Scurt istoric al relaţiilor publice.

[6] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftnref6)http://www.comunicare.codoban.ro/Relatii%20Publice.pdf Comunicare,comunicare publică şi relaţii publice,p 2

[7] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftnref7) Idem 3,p 74

[8] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftnref8) Idem 6,p 3

[9] (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/parintele-relatiilor-publice-manipularea-maselor-intr-o-democratie#_ftnref9) Cristalizarea opiniei publice,Ed.Comunicare.ro,2003,traducere de Florin Paraschiv,studiu introductiv de Remus Pricopie: http://ro.scribd.com/doc/2590801/BERNAYS-EDWARD-L-Cristalizarea-opiniei-publice

ninette
15-11-2013, 23:40
Cum au schimbat România cei mai deştepţi bărbaţi din istorie: Gogu Constantinescu a inventat primul schimbător de viteze, Augustin Maior a revoluţionat telefonia modernă

De-a lungul istoriei, România a dat lumii întregi personalităţi de seamă, bărbaţi importanţi care au reuşit să-şi imprime numele pe harta mondială a celebrităţii. Fie că a fost vorba despre scriitori, inventatori sau oameni politici, românii s-ar remarcat în toată lumea.

Articolul complet: http://adevarul.ro/cultura/istorie/romania-barbati-gogu-constantinescu-1_5284be91c7b855ff56f4ec1d/index.html

ninette
22-11-2013, 18:58
Mareşalul Mannerheim despre ostaşul român: Numai cuvinte de laudă - http://www.historia.ro (http://www.historia.ro/)

http://www.historia.ro/sites/default/files/imagecache/articol-picture-small/Mannerheim.jpg

Carl Gustaf Emil (1867-1951) face parte din galeria de personaje politice, care au marcat hotarator istoria Finlandei. De-a lungul a peste o jumatate de veac, el s-a implicat direct in cele mai importante momente ale emanciparii si afirmarii finlandezilor pe plan european, de la crearea statului modern, apararea independentei sale pana la pregatirea conditiilor in care acesta a devenit unul din cele mai prospere spatii ale continentului.

Parintele patriei
Intr-adevar, dupa ce contribuise, in mod direct, la indepartarea "pericolului rosu", emanat de revolutia bolsevica din 1917, fostul ofiter al armatei tariste (in care ajunsese pana la gradul de general de divizie) preia raspunderea conducerii statului in momentele dificile de dupa declararea independentei, in calitate de regent (1918-1919). Aceeasi raspundere ii va reveni generalului, iar apoi maresalului Mannerheim, in calitate de presedinte al Consiliului National de Aparare (1931) si comandant suprem al armatei, in cursul celor doua confruntari, carora a trebuit sa le faca fatatara sa in "Razboiul de iarna" (1939-1940) si apoi in cel "de continuitate" (1941-1945), in care Finlanda a incercat, cu pretul unor sacrificii, care i-au atras admiratia intregii lumi democratice, sa isi recupereze teritoriul din Carelia care fusese anexat de URSS. in sfarsit, maresalul Mannerheim este ales din nou in functia suprema in stat, aceea de presedinte al republicii, in perioada 1944-1946, hotaratoare pentru lichidarea urmarilor celui de al Doilea Razboi Mondial si afirmarea definitiva a Finlandei ca stat democratic si independent. Dincolo de emfaza unor termeni, se poate afirma ca maresalul Mannerheim a ramas personajul emblematic si providential al Finlandei, un adevarat "parinte al patriei".
A fost firesc ca, de-a lungul unei atat de indelungate cariere politice, maresalul Mannerheim sa se fi aflat in diferite contacte cu Romania, in deosebite contexte politice, de cele mai multe ori dificile atat pentru Romania, cat si pentru Finlanda, sa fi cunoscut personalitati dintara noastra, de la militari la diplomati, pe unii dintre ei apreciindu-i sincer.
"Despre ostasul roman are numai cuvinte de lauda"
Avand in vedere ca Finlanda era integrata Imperiului tarist, in timpul Primului Razboi Mondial, Mannerheim, in calitate de ofiter superior in armata rusa, a comandat diferite unitati ruse sau romano-ruse. La 18 februarie 1915, el primeste comanda celei de a douasprezecea divizii de cavalerie care ia pozitie la Fundul Moldovei. Va fi numit, in 1916, comandant al unei divizii ruse pe frontul dobrogean. intre 11 decembrie 1916 si 7 ianuarie 1917, Mannerheim comanda, pe frontul din Romania, din Muntii Carpati, o mare unitate romano-rusa, "Grupul Vrancea", careia ii apartineau divizia a douasprezecea de cavalerie si o brigada de infanterie, iar, mai tarziu, doua divizii de cavalerie rusesti. Tot din acest grup faceau parte o jumatate de divizie de infanterie si patru regimente de cavalerie romanesti. in calitatea de comandant al acestei mari unitati, ofiterul finlandez s-a prezentat generalului Alexandru Averescu, comandantul armatei a doua romane. Marea unitate comandata de Mannerheim apara Carpatii de trupele inamice stationate in Transilvania, acoperind un front de 55 "verste", si ia parte la sase batalii. La 12 iunie 1917, Mannerheim este numit comandant al corpului de armata de cavalerie VI, cu care ia parte la luptele de pe frontul romanesc, intre 12 iulie si 22 august 1917. La 8 septembrie, este inlocuit la comanda acestei unitati din motive de sanatate (avusese un accident usor de calarie) si trimis la Odesa pentru tratament. La 20 septembrie, generalul Mannerheim este trecut in corpul de rezerva ca "inadecvat pentru conditiile actuale". Dupa revolutia din octombrie, Mannerheim s-a intors in Finlanda.
În Memoriile sale, Mannerheim isi exprima cu sinceritatea proprie militarului de cariera opiniile sale in legatura cu intrarea Romaniei in razboi. Dupa parerea sa, dat fiind ca, in acel moment, Romania dispunea de "de o armata slaba si insuficienta _ slaba atat numeric, cat si ca pregatire si dotare...evolutia evenimentelor a dat in mod convingator dreptate celor care afirmasera ca o Romanie neutra ar fi fost mult mai utila Rusiei". Nu uita insa sa aminteasca ca ..."Marturia formala a recunostintei romanesti s-a manifestat sub forma Ordinului Mihai Viteazul, clasa a III-a. Am parasit cu regret activitatea captivanta din Alpii transilvaneni". Mai tarziu, diplomatul roman Raoul Bossy aminteste ca, intr-o intrevedere din 1934, Mannerheim i-a aratat ca "Despre ostasul roman are numai cuvinte de lauda pentru vitejia si puterea lui de rezistenta... imi vorbeste...cu deosebita prietenie de generalul (mai tarziu maresal) Averescu".
Memoriile maresalului Mannerheim atesta faptul ca, si in perioada urmatoare, el va continua sa urmareasca situatia din Romania in contextul imprejurarilor dificile, in care se afla Finlanda si intreaga Europa: "Atat timp cat a durat Razboiul de iarna, pericolul asupra Turciei si Romaniei - aliati ai Marii Britanii si Frantei - nu era decat teoretic, iar rezistenta finlandezilor le incuraja sa faca front comun".
Un "grand seigneur"
Raoul Bossy, Trimisul Extraordinar si Plenipotentiar in Finlanda in perioada 1934-1936, a fost diplomatul roman, care a avut posibilitatea sa-l cunoasca cel mai bine pe Mannerheim, consemnarile din memoriile sale (Amintiri din viata diplomatica. 1916-1940) prezentand un deosebit interes: "O deosebita placere imi face vizita la maresalul Mannerheim...Foarte "grand seigneur" si om de gust rafinat, are casa plina de obiecte de arta din Extremul-Orient, de pe vremea cand calatorise prin acele parti, fiind insarcinat detar cu o misiune secreta in Tibet". in sfarsit, din pasajele referitoare la imprejurarile legate de incheierea misiunii sale in Finlanda, reiese stima reciproca dintre diplomatul roman si omul politic finlandez, care desigur materializa bunele relatii existente in acea perioada, si mai tarziu, intre cele douatari: "Remit lui Mannerheim cordonul <<Coroana Romaniei>>, ce i-a fost decernat de curand pentru sprijinul acordat organizarii Expozitiei romane /Este vorba de expozitia de arta populara romaneasca deschisa, in 1935, la Helsinki/, si caut sa exprim, in cuvantarea mea, induiosata noastra gratitudine si amintirea frumoasa ce vom pastra intotdeauna Finlandei". Interesant este si continutul discutiei cu Mannerheim, referitoare la viitorul Europei: "Clarvazator ca intotdeauna si bine informat _ viitorul era s-o dovedeasca _ imi spune ca germanii voiesc razboiul..." Emotionanta este scena despartirii, petrecuta la 28 noiembrie 1936: "imi da la plecare fotografia sa cu dedicatie... La debarcader, maresalul Mannerheim in uniforma, cu un urias buchet de trandafiri pentru sotia ministrului Romaniei".
O alta marturie, care denota pretuirea maresalului Mannerheim pentru personalitati dintara noastra este scrisoarea din 21 iulie 1942 adresata lui Barbu Brezianu, cu ocazia aparitiei in acelasi an a primei traduceri integrale a epopeii Kalevala.
"Cele mai calduroase urari".
Arhiva Diplomatica a Ministerului Afacerilor Externe contine o serie de documente referitoare la relatiile maresalului Mannerheim cu Romania, in calitatea sa de comandant suprem al armatei Finlandei in perioada celui de al Doilea Razboi Mondial. La 1 noiembrie 1941, regele Mihai semneaza decretul de decorare a lui Carl Gustaf Emil Mannerheim cu ordinul militar "Mihai Viteazul". Cu ocazia inmanarii acestui ordin, la 21 decembrie, Mannerheim transmite sefului misiunii diplomatice romane "omagiile sale si a vorbit cu mare admiratiune despre armata romana si despre Romania pentru care a facut cele mai calduroase urari". La randul sau, la 6 mai 1942, Mannerheim remite partii romane propuneri pentru decorarea unor ofiteri si soldati finlandezi de catre statul roman, iar, la 17 ianuarie 1943, adreseaza maresalului Ion Antonescu o scrisoare referitoare la probleme de interes comun pentru cele douatari in contextul luptei pentru independenta si suveranitate; este elogiat spiritul de sacrificiu al natiunii romane in lupta impotriva inamicului comun.
De un deosebit interes este relatarea atasatului militar roman la Helsinki, Radu Dinulescu, in legatura cu unele idei exprimate de Mannerheim, cu ocazia intrevederii din in 1942 care denota un remarcabil simt politic: "imi face impresia ca multi oameni mizeaza prea mult pe interesul pe care l-ar putea avea America de a aranja conflictele de frontiera dintre Uniunea Sovietica sitarile limitrofe ei. Dumneata crezi ca americanii lupta pentru asemenea probleme atat de secundare pentru ei? America urmareste obiective mondiale cu interese raspandite pe tot globul si nu o intereseaza prea mult daca Uniunea Sovietica va avea frontierele ei de Apus cu 200 km mai spre Vest sau mai spre Est. Daca pentru Finlanda si Romania acesti 200 km au o importanta vitala, pentru americani acesta este un detaliu".

Flori la mormantul lui Mannerheim
Desi maresalul Mannerheim iese de pe scena politica in 1946, cand demisioneaza din functia de presedinte al Finlandei, se mai manifesta unele reverberatii ale relatiilor sale cu Romania. Cu ocazia vizitei sale in Finlanda din 1968 (31 martie - 5 aprilie), delegatia romana condusa de premierul Ion Gheorghe Maurer, din care facea parte si ministrul de Externe Corneliu Manescu, depune o coroana de flori la mormantul marelui om politic finlandez, ceea ce, potrivit unui raport al Ambasadei romane la Helsinki, va face ca o serie de personalitati din Ministerul de Externe finlandez, de la presedintia republicii, jurnalisti, scriitori sa isi exprime "admiratia si recunostinta". in aprecierea unor personalitati politice si a mediilor finlandeze, prin acest gest romanii "s-au dovedit si de aceasta data buni cunoscatori ai sentimentelor poporului finlandez, sentimente pe care stiu sa le respecte". Delegatia romana fusese singura dintr-un stat socialist, care depusese o coroana de flori la mormantul maresalului finlandez, ceea ce va starni protestele presei comuniste din Finlanda si ale partii sovietice, exprimate atat la Helsinki, cat si la Moscova.
Exponate romanesti in "Muzeul Mannerheim"
Printre miile de obiecte si documente din "Muzeul Mannerheim" din Helsinki, deschis in casa in care acesta a locuit o buna perioada a existentei sale, se afla si o serie de exponate, care amintesc relatiile cu Romania.
Astfel, alaturi de foarte numeroasele ordine si medalii, primite de Mannerheim, este expusa si decoratia "Ordinului Mihai Viteazu" care i-a fost atribuita de catre regele Mihai I, in 1941.
Un exponat cu adevarat surprinzator este cheia cetatii Hotinului, despre care ne da informatii Raoul Bossy, in relatarea din memoriile sale in care descrie prima intalnire cu Mannerheim: "imi arata o cheie a cetatii Hotinului, ajunsa in posesia sa si pe care imi spune ca se gandeste sa o dea, prin mijlocirea mea, Statului roman, stapanitorul de azi al Hotinului (de fapt, nu va da urmare acestui gand, avand scrupule de constiinta - dupa cum imi va marturisi ulterior - de a parea ca ia parte, fie chiar numai simbolic, la pierderea unei cetati atarului pe care il slujise). Totusi imi va permite s-o fotografiez pentru comunicarea mea la Academia Romana, in 1937: Urme romanesti la Miaza-Noapte". in aceasta lucrare, Bossy ofera o descriere mai detaliata a obiectului: "...Cheia este de bronz aurit si poarta urmatoarea inscriptiune /in limba rusa/: pe una din fete - <<Cetatea Hotinului>>, iar pe cealalta fata <<Intrarea mare>>. Pare a fi mai mult o cheie simbolica, in genul acelora cari se remiteau suveranilor sau comandantilor de ostiri". Este probabil ca Mannerheim sa fi intrat in posesia acestei chei cu ocazia trecerii sale prin zona in care se afla cetatea Hotinului, in cursul Primului Razboi Mondial. in tot cazul, faptul ca acest obiect se bucura de o deosebita pretuire din partea lui Mannerheim reiese din faptul ca el se afla in sala, in care se afla alte cadouri primite din partea unor suverani, personalitati politice si militare de prim rang.
Desigur, este de amintit faptul ca in biblioteca muzeului se afla un exemplar al traducerii in romaneste a Memoriilor maresalului Carl Gustav Mannerheim, aparut in 2003, la Bucuresti, la Editura Militara, care a fost oferit institutiei de Ambasada Romaniei in Finlanda.
in perioada in care am indeplinit functia de consilier cultural al Ambasadei Romaniei in Finlanda, am avut bucuria de a spori fondul romanesc din "Muzeul Manneeheim" prin donarea unei copii a scrisorii de multumire adresata de Mannerheim, la 21 iulie 1942, autorului primei traduceri a epopeii Kalevala in limba romana, Barbu Brezianu, pe care ne-a pus-o la dispozitie regretatul carturar: "Impresionat de amabila Dumneavoastra atentie, va transmit multumiri calduroase si va felicit pentru frumoasa reusita de traducator destinata sa stranga legaturile finlandezo-romane".


Poate fi așa, deși se pare că părerea mareșalului a fost fundamentată pe ceea ce i s-a povestit despre ”vitejia si puterea de rezistenta” a ostașilor români! Așa s-a ajuns ca acum, când avem militari în teatre de operații, unii mor, alții sunt mutilați groaznic, să avem singura armată din lume ai cărei militari NU prezintă simptome de stres posttraumatic la întoarcerea din misiune, conform declarațiilor ”psihologilor” militari!!!

mihapred
26-11-2013, 22:00
http://image.stirileprotv.ro/media/images/600x375/Nov2013/61424771.jpg

Azi a plecat printre ingeri compozitorul Temistocle Popa...

Temistocle Popa (pseudonimul artistic al lui Mistocli Popa. 27 iunie 1921, Galați - 26 noiembrie 2013, București[1]) a fost un compozitor, instrumentist (flaut, saxofon) și actor de film român.

Laureat cu Premiul Festivalului de la Mamaia, cu Premiul ACIN pentru muzică de film (Un oaspete la cină); în anul 2004 a primit Ordinul Național Serviciu Contencios, în grad de Cavaler; a debutat cu melodia „Vântule din zarea albastră”, iar dintre compozițiile sale mai cunoscute pot fi menționionate „Gabriela”, „În rândul patru”, „În târgul moșilor”, „Mereu cânta o serenadă”, „Trecea fanfara militară”, ”Cu cine semeni dumneata?”.

La 20 octombrie 2011 s-a lansat cartea biografică dedicată compozitorului.

Era căsătorit cu actrița Cornelia Teodosiu și locuia în București.

Este creatorul muzicii pentru filmele Veronica, Veronica se întoarce, Mama si altele.
(Sursa:Wikipedia)


http://youtu.be/Sud6vmZwZ6c

Multumim, maestre!

marianav
26-11-2013, 23:54
309370...a compus şi această melodie superbă:


http://www.youtube.com/watch?v=5FHhDlIM0OU

şi să-l ascultăm pe maestru:


http://www.youtube.com/watch?v=63O_fnSFOss

ionv
02-12-2013, 21:16
Citat din articolul Melchisedec Ştefănescu – simbol al demnităţii şi prestigiului Ortodoxiei româneşti
Revista Melidonium, 2 decembrie 2013

„Episcopul Melchisedec, în calitatea sa de istoric al culturii noastre vechi, calitate ce prima, aşa cum am văzut, în ochii confratelui de breaslă şi colegului de Academie B. P. Hasdeu, a fost autorul a două studii care l-au transformat într-un adevărat deschizător de drumuri, nu numai la noi, ci pe plan universal. A fost al doilea autor, după Episcopul Macarie al Tambovului, al unei lucrări de referinţă despre cel mai important scriitor al literaturii bulgare vechi alături de patriarhul Eftimie, Grigorie Ţamblac. Lucrarea sa este şi astăzi universal cunoscută şi citată, după 128 de ani de la prezentarea ei în trei şedinţe ale Academiei Române, în 1884. Ea s-a tipărit concomitent în Memoriile Academiei, în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie” şi în „Biserica Ortodoxă Română”.
http://melidonium.com/2013/12/02/melchisedec-stefanescu-simbol-al-demnitatii-si-prestigiului-ortodoxiei-romanesti/

ninette
14-01-2014, 20:23
Frumos trebuie să fi fost!

Cafenele de altădată. Terasa Oteteleșanu - http://istoriiregasite.wordpress.com (http://istoriiregasite.wordpress.com/)http://istoriiregasite.files.wordpress.com/2013/10/terasa-otetelesanu.jpg?w=620„Afumătoarea de vorbe“ Evocând lumea artiştilor şi relaţiile mult mai strânse dintre scriitori în primul deceniu al secolului XX, Tudor Arghezi remarca, prin 1942, că ceea ce contribuia atunci la păstrarea armoniei dintre corifeii literelor româneşti era „un sentiment de solidaritate mai sincer, care înrudea, în politeţea literară, pe confraţii din şcoli antagoniste, toleranţi în atitudinile extreme, unii faţă de alţii, dar cred că, în mare măsură, şi locaşul simpatic şi larg al cafenelei unde se întâlneau“. Socotit el însuşi un „stâlp al cafenelei“ – încerca să-l concureze chiar, în această direcţie, pe Ion Minulescu -, Arghezi făcea referire expresă la „Terasa Oteteleşeanu“ devenită, timp de câţiva ani înainte de primul război mondial, „Academia liberă a scriitorilor“. Poetul deplângea dispariţia ei în favoarea a ceea ce el numea „mausoleul cu cripte suprapuse al marelui palat al telefoanelor“.Într-adevăr, prin 1930-1931, dispărea sub loviturile târnăcoapelor Primăriei Bucureştilor ceea ce fusese mai întâi vestita casă a familiei Oteteleşeanu şi apoi „afumătoarea de vorbe“ – Terasa, ocupând, într-o clasificare aproximativă a etapelor parcurse de boema literară bucureşteană, un binemeritat loc al treilea, după alte localuri asemănătoare – Fialkowski şi Kübler.Pentru a ajunge însă la sfârşitul primului deceniu al secolului XX, când a început funcţioneze „Academia de la Terasă”, cum mai era supranumit localul, să zăbovim o clipă asupra istoriei spectaculoase, dar şi romantice a clădirii în care şi-a desfăşurat activitatea.
Fosta şi noua soţie în aceeaşi curteCasele aflate pe Podul Mogoşoaiei, Calea Victoriei de astăzi, acolo unde există acum Teatrul de revistă „Constantin Tănase” şi Palatul Telefoanelor, au aparţinut, până în anul 1876, vornicului Iancu Oteteleşeanu şi celei de-a doua soţii a lui, Elena Oteteleşeanu, născută Filipescu. Se căsătorise cu ea în 1861, din dragoste, o iubire venită pentru el cam târziu şi, tocmai de aceea poate, mai cu năbădăi. Lucru şi mai neobişnuit, împreună cu cei doi, nu în aceeaşi casă, dar în aceeaşi curte, continua să vieţuiască fosta soţie a vornicului, Safta Oteteleşeanu, născută Câmpineanu, care, ne spune Gheorghe Crutzescu în a sa lucrare, Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi, „în fiecare zi de la Dumnezeu venea să-l vază, vedea de casa lui, de lucrurile lui şi îl îngrijea dacă era bolnav…, căci Safta şi cu Elena se împăcaseră în faţa Icoanei Maicii Preciste, la Sărindar, şi de atunci au trăit în prietenie şi întru dragostea lor pentru acelaşi bărbat“.
„Locul de întâlnire cel mai ales din Bucureşti şi din toată ţara” Reşedinţa Oteteleşenilor a rămas în epocă şi în memoria posterităţii ca un loc emblematic pentru Capitala celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX. Era „locul de întâlnire cel mai ales din Bucureşti şi din toată ţara” al înaltei noastre societăţi, renumit prin petrecerile şi balurile organizate aici timp de aproape trei decenii. Erau vestite strălucirea, bunul gust, conversaţiile interesante şi spumoase şi, nu în ultimul rând, solicitudinea şi bonomia gazdelor. Antrenul era asigurat de muzica orchestrei conduse de vestitul Ludovic Wiest. Reuniunile din saloanele casei Oteteleşeanu şi-au avut chiar şi cronicarul lor fidel, timp de un sfert de veac, în persoana lui Mişu Văcărescu-Claymoor.
Toate lucrurile frumoase au un sfârşit Dar cum toate lucrurile frumoase au un sfârşit, aşa s-a întâmplat şi cu primitoarea casă Oteteleşeanu. Încet-încet s-a stins, odată cu moartea lui Iancu Oteteleşeanu, la 8 mai 1876, şi apoi cu cea a Elenei Oteteleşeanu, survenită la 4 decembrie 1888, după ce un timp continuase, de una singură, să fie o exemplară amfitrioană. Cei doi neavând urmaşi, prin testament casa a rămas moştenire lui Ioan Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei Regale care, la rândul său, a donat-o Academiei Române. Mobilele, covoarele, goblenurile Oteteleşenilor au fost scoase la mezat, vânzându-se ca pâinea caldă. Din 1889 şi până către sfârşitul secolului XIX, casa este închiriată Cercului Regal, devenit apoi Clubul Regal, nu de mult înfiinţat. Încăperile sunt reamenajate, redistribuite corespunzător nevoilor clubului. Rămân intacte sala de bal, biblioteca şi biroul fost al lui Iancu Oteteleşeanu, salonul galben unde primea Elena Oteteleşeanu şi sera.http://istoriiregasite.files.wordpress.com/2013/10/terasa-otetelesanu-pictura-de-camil-ressu.jpg?w=300&h=240 (http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/10/20/cafenele-de-altadata-terasa-oteteleseanu/terasa-otetelesanu-pictura-de-camil-ressu/)
După 1900, casele Oteteleşeanu sunt date cu chirie unor restauratori, dintre care primul a fost un anume Mihai Stere (după unele surse documentare numele său real era Mihai Sterescu). Lui îi revine meritul de a fi fost primul antreprenor şi creatorul „Terasei Oteteleşeanu”, cafeneaua despre care s-a scris şi s-a vorbit poate cel mai mult, dat fiind renumele ce i l-a creat prezenţa acolo a vârfurilor literaturii române din acea perioadă, ca şi a multor reprezentanţi vestiţi ai artelor plastice din ţara noastră. Pe unii dintre ei i-a imortalizat pe pânză Camil Ressu, în compoziţia pe care a intitulat-o sugestiv Academia de la Terasă sau Cafeneaua Oteteleşeanu. În tablou apar, aşezaţi la aşa-zisa „masă a scriitorilor”, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Corneliu Moldovanu, pictorii Alexandru Szathmari şi Iosif Iser, precum şi compozitorul Alfonso Castaldi. Însuşi Iser i-a surprins în desenele sale pe unii dintre celebrii frecventatori ai Terasei.
Un patron antipaticDespre antreprenorul Terasei ştim extrem de puţine lucruri. Descrierea pe care i-o face lui şi localului unul dintre cei care frecventau cafeneaua Oteteleşeanu, scriitorul Victor Eftimiu, nu este deloc măgulitoare. „Bietul Mihai Stere, patronul… era un om destul de antipatic” – ne spune autorulCocoşului negru. Şi tot el adaugă: „Consumaţia şi curăţenia localului lăsau de dorit, iar pianola n. n.] enerva discuţiile, exaspera vocile şi sporea tristeţea localului de culoare castanie, cu mese nude şi tărâţe pe podea”.Dar ce spaţiu ocupa cafeneaua Oteteleşeanu? Ne-o precizează acelaşi Victor Eftimiu: „…Terasa se rezuma în prima sală, pe dreapta. În această încăpere, cea mai puţin vastă, era casa, două, trei mese de patru persoane şi două mese mari, una în dosul uşii, alta mai în fund, lângă uşa ce da în sala cu pianola. Avea şi canapea de piele“.Victor Eftimiu îşi aminteşte cu neplăcere de existenţa pianolei automate „instalată în încăperea obscură de alături şi care, pentru zece bani, cânta La Arme a lui Castaldi”, ca şi de faptul că femeia care păzea uşa „nu iubea tăcerea“, drept care făcea să funcţioneze pianola. Scriitorul mărturiseşte că a surprins-o, nu o dată, „introducând fatidicul gologan, când liniştea se prelungea, şi delectându-se la sunetele celebrului marş, care a trecut Dunărea cu entuziasm şi s-a întors cu holera …“ (referire la participarea României, în 1913, la al doilea război balcanic).
O terasă de succes Descrierea cea mai precisă, mai completă şi mai sugestivă a atmosferei „Academiei de la Terasă“ aparţine însă pictoriţei Claudia Millian, obişnuită a Terasei, alături de soţul ei, poetul Ion Minulescu. S-o urmăm în ambianţa cafenelei şi a celor prezenţi acolo.Mai romantică, ea adaugă spaţiului ocupat de „Academia liberă a scriitorilor“ – denumirea îi aparţine – şi „grădina ei pavată cu pietriş, populată cu mese de fier şi cu chelneri în bluze albe, admiratori ai visătorilor cu lavaliera în vânt şi cu verva înflăcărată“. Tot de la Claudia Millian aflăm că, din fericire, Terasa nu avea orchestră sau altfel de muzică, cum nu avea nici băutură. Doar în serile liniştite de vară, din spatele clădirii, unde funcţiona grădina Teatrului de operetă, răzbateau „fâşii de melodii plutitoare în aer, care se prelingeau de la teatrul din spate, unde Leonard desfăta publicul şi mai ales femeile, cu operetele lui Strauss şi Kalman“.În grădina de vară, numită tot Oteteleşeanu, îşi prezenta spectacolele trupa de operetă condusă de C. A. Grigoriu, el însuşi cântăreţ de operă şi operetă.Cel care dădea savoare şi însufleţea serile Terasei era Ion Minulescu, tânăr, plin de entuziasm, întotdeauna corect îmbrăcat şi nedespărţindu-se de accesoriile de îmbrăcăminte socotite de el obligatorii – pălăria, mănuşile şi bastonul. În jurul lui se aflau, în fiecare seară, tinerii din “grupul nostru“. Iată-l apărând pe cel mai orgolios poet al boemei literare, Alexandru-Theodor-Maria Stamatiad; „expansiv şi melancolic în acelaşi timp, avea veşnic o carte subsoară, fie că venea la Terasă, fie că pleca la Universitate“. La masa aşezată mai în fundul localului îl vedem „sobru şi cu maturitate precoce” pe poetul Corneliu Moldovanu, care „nu-şi Iăuda scrisul, dar păstra în atitudine o superioritate de profesor“, comportament motivat poate şi de poziţia pe care a ocupat-o multă vreme, aceea de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români.În sala de consumaţie intră „cel mai distrat om care ne ieşise vreodată în cale“, adică poetul neoclasic Dimitrie Nanu, reprezentând „o tovărăşie simpatică, prin ciudăţeniile ei“. Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, A. Mândru, Mihail Sorbul, doctorul Costică Nanu, un frate al său, aflaţi şi ei acolo, ca şi Ion Minulescu, îşi dispută „prezenţa poetului Nanu la masa lor“. De o bunătate nefirească, Dimitrie Nanu, apariţie inocentă în atmosfera de multe ori diabolică a Terasei, „credea omenirea bună ca în Biblie… plutea în abstract abia simţind duritatea materiei şi luciditatea realităţilor”, fapt ce făcea ca pe seama lui să circule tot felul de poveşti, adevărate, deşi neverosimile.
Ciudata poveste a unui paltonCea mai teribilă, trecută în anecdotică, este cea a paltonului cumpărat poetului de chiar fratele său, medicul. Obiectul, uitat de Dimitrie Nanu cine ştie pe unde, a fost găsit, dar şi purtat, de un alt confrate în ale scrisului. Întâlnindu-l pe noul „posesor“ al paltonului său, cu candoarea-i caracteristică, Dimitrie Nanu îl felicită pentru alegerea făcută în cumpărarea numitului obiect de vestimentaţie, fară să-şi dea seama că, de fapt, acesta îi aparţinuse cândva.Iată că, în cafenea îşi fac aparitia poeţii Oreste, „sfios ca o fecioară“, George Stratulat, „cu preocupări de colecţionar în embrion”, şi Eustaţiu Măciucescu, „cititor de literatură şi iubitor de poezie“, care toată viaţa a fost casierul Societăţii Scriitorilor Români, renumită prin aceea că „poseda proprietăţi fără venituri şi membri fără cotizaţie”. Deşi nu este scriitor, el are „un dar de povestitor avizat“. Persoană cultivată, „contribuia cu prezenţa lui la animarea întâlnirilor noastre, sfătos la vorbă şi frumos la chip”.În grupul artiştilor plastici prezenţi la Terasă alături de scriitori este rumoare. Pictorii Camil Ressu, Iosif Iser, Jean Steriadi, Niculae Dărăscu, Alexandru Szathmari, Cecilia Cuţescu, Francisc Şirato, caricaturistul epocii, Petrescu-Găină, precum şi sculptorii Dimitrie Paciurea, Fritz Storck şi Oscar Spathe.
Ardelenii, mai retraşi La altă masă, retraşi, ba chiar sfioşi, îi recunoaştem pe Ioan Slavici „cuvântătorul sfătos”, pe Octavian Goga, „cântăreţul cu ochii albaştri ca cerul Carpaţilor”, pe Ilarie Chendi, cu “ochii scânteietori de inteligenţă şi răscoliri“, contrastând cu Emil Isac „cu înfăţişarea lui placidă, cu o cuminte seninătate interioară“, Şt. O. Iosif, care, împreună cu Liviu Rebreanu „cu privirea aţintită asupra dramei celor urgisiţi şi umili, blond ca un lan de grâu în plin soare” reprezentau şi ei “Ardealul gânditor, idealul istoric şi înfrăţirea neamului de grai românesc“.
Coşbuc alungat de un chelner Lor li se va alătura, pentru un timp, şi George Coşbuc. Acesta, potrivit unei anecdote de largă circulaţie, păţise ruşinea de a fi fost alungat de la Terasă de un chelner care nu-l recunoscuse, pe motiv că s-a aşezat, fară să aibă dreptul, la „masa scriitorilor“.Şi, ca în fiecare seară, printre scriitorii şi artiştii plastici veniţi la obişnuita întrunire de la Terasă este prezentă şi Violeta, „o admiratoare a scrisului“, o fată tânără şi frumoasă, „vivandieră a clanului, muză şi prietenă” care „nu era una din «necredincioasele boeme», fiindcă cu statomicie, apărând «visul», ea a rămas credincioasă Terasei”.Mai sunt prezenţi şi doi „intelectuali necreatori“, originali, fiecare în felul lui putând întruchipa „tipuri“ de Comedie Umană. Este vorba de Iorgu Metaxa, „avocat fără pasiune“, şi de Aurel Braţu – „profesor fără entuziasm, fiindcă amândoi, cu un discernământ tăios, judecau la rece alcătuirea superficială a profesiunii lor“.
Sfârşit Despărţindu-ne de această lume a „Academiei de la Terasă”, dispărută acum, dar atât de bine surprinsă de fina observatoare care a fost Claudia Millian, mai precizăm că existenţa Cafenelei Oteteleşeanu a fost destul de scurtă. Practic, ea a funcţionat din plin doar trei-patru ani, începând din 1910 şi până în preajma primului război mondial. Activitatea ei „literară“ s-a reluat şi după 1918, dar mult mai palid şi nesemnificativ, poate şi pentru că o parte din cei care au animat-o au pierit pe front, ori în alte circumstanţe, iar ceilalţi şi-au deplasat preferinţele către alte cafenele unde a funcţionat boema literară, precum „Capşa“, „Café de la Paix“, iar mai târziu, „Corso“.Ceea ce au început să facă trecerea timpului şi uitarea, a fost desăvârşit „într-o primăvară grea de tragedii municipale”, cum scrie inspirat Victor Eftimiu, când a fost dărâmată casa Oteteleşeanu, păstrătoare a amintirii atâtor glorii artistice din urmă cu un veac.

marianav
29-04-2014, 08:59
Papa Ioan Paul al II-lea, „atletul lui Dumnezeu”, cel care a contribuit la prăbuşirea comunismului

http://es.gaudiumpress.org/resource/view?&image=105569&size=2

Polonezul Ioan Paul al II-lea, charismatic, de nezdruncinat în privinţa moralităţii, conservator şi modern totodată, care a fost canonizat pe 27 aprilie de papa Francisc, a contribuit la prăbuşirea comunismului, a călătorit pe toate continentele, era adulat şi era supranumit "atletul lui Dumnezeu".

Acest papă, care a domnit aproape 27 de ani, a ocupat un loc important pe scena internaţională: exprimându-şi în toate colţurile lumii poziţia despre drepturile omului, prin contactele sale cu tinerii, Karol Wojtyla, care era fotografiat la schi sau în piscină, a întruchipat o imagine de forţă, de modernitate, de vigoare, informează AFP. Prin el, Biserica catolică a ţinut prima pagină a presei internaţionale, iar catolicii s-au simţit mai siguri pe ei înşişi.

Viaţa lui seamănă cu un roman. Născut pe 18 mai 1920, la Wadowice, în sudul Poloniei, rămas orfan de mamă la vârsta de 9 ani şi crescut de un tată care era ofiţer de carieră, Karol Wojtyla a fost marcat de copilăria sa privată de prezenţa maternă şi şi-a dedicat întreaga viaţă Fecioarei Maria, modelul mamei şi al soţiei. Crucea va ocupa şi ea un loc central în spiritul său.

În timpul teribilei ocupaţii naziste din Polonia, a jucat într-o trupă de teatru, s-a înscris într-un seminar clandestin şi a lucrat într-o uzină. A format tineri, s-a îndrăgostit. Pasionat de teatru, a renunţat la scenă pentru o pasiune mai mare: credinţa în Dumnezeu.

Pe 1 noiembrie 1946, a devenit preot. Atunci când a fost ales în fruntea Bisericii catolice, în 1978, primul papă slav avea vârsta de 58 de ani.

Foarte repede, a favorizat contactul direct cu mulţimea. Poliglot, filosof, nu a ezitat niciodată să se întâlnească cu reprezentanţi au culturii.

Vaticanul era prea mic pentru el. A crescut numărul călătoriilor papale, din savana africană până în Anzii Cordilieri, din Manhattan şi până în mahalalele din Rio de Janeiro, a ştiut să facă gesturi puternice pentru cei care se simţeau excluşi şi a întărit sentimentul de universalitate a Bisericii.

Charisma sa era evidentă chiar şi în ţările musulmane. Pasionat de teatru în tinereţe, şi-a păstrat un acut simţ al publicului. Ştia să predice atât contra situaţiilor sociale injuste, cât şi împotriva Mafiei.

Presa l-a numit "globe-trotterul Evangheliei", "atletul lui Dumnezeu". A înfiinţat Zilele mondiale ale tineretului (JMJ), care adună milioane de tineri, dovedind o intituiţie sclipitoare, mai ales după scăderea numărului de credincioşi catolici de după Conciliu.

Pe 13 mai 1981, extremistul turc Mehmet Ali Agca l-a rănit grav, împuşcându-l cu trei focuri de armă, în piaţa Sf. Petru. A scăpat cu viaţă şi a atribuit supravieţuirea sa bunătăţii Fecioarei Maria. A ieşit din această gravă cumpănă mai popular ca niciodată.

Declinul său fizic a început mult mai târziu, în 1994. Maladia Parkinson şi-a îndeplinit în cele din urmă misiunea ei lentă.

Lumea întreagă îi urmărea agonia, pasiunea creştină trăită cu mult curaj, în direct, în 2005.

Viaţa lui a urmărit parcursul istoriei. Karol Wojtyla a rezistat în faţa a două regimuri totalitare - nazismul şi stalinismul - şi a contribuit la victoria mişcării "Solidaritatea" în Polonia şi la prăbuşirea Zidului Berlinului , marcând prăbuşirea comunismului pe Bătrânul Continent. Acelaşi simţ al istoriei l-a condus spre penitenţă pentru răul făcut de creştini, mai ales faţă de evrei. Acele penitenţe au fost uneori rău înţelese de Biserică.

A luptat şi contra capitalismului neînfrânat, criticând roadele acestuia: hedonismul şi relativismul.

Angajamentele acestui om al păcii nu au fost toate încununate cu succes. S-a opus, în van, intervenţiei americane în Irak în 2003. A părut, uneori, că i-a menajat pe dictatori, decepţionându-i pe unii dintre admiratorii săi.

Greu de inclus într-o categorie, a fost întotdeauna deschis în faţa problemelor economice, dialogului cu islamul, cu iudaismul. A inaugurat întâlnirile interreligioase de la Assisi.

În paralel, a întărit linia conservatoare a Bisericii despre familie, moralitate, sexualitate. Această doctrină strictă, directă, i-a adus mulţi inamici, dar şi o popularitate în rândul altora.

Condamnarea contracepţiei şi a folosirii prezervativului în epoca epidemiei de SIDA a creat între el şi mulţi credincioşi catolici o prăpastie de neîncredere.

Apărarea Bisericii, lipsa lui de determinare în faţa abuzurilor pedofile i-au fost şi ele reproşate. Temându-se de calomniile serviciilor secrete comuniste, a refuzat să asculte acuzaţiile aduse mexicanului Martial Maciel, fondatorul Legionarilor lui Hristos, corupt şi pedofil.

Un punct de fricţiune a apărut şi în America Latină, după o punere la punct foarte dură a "teologiei eliberării", ale cărei deparaje marxiste erau suportate foarte greu de papă.

"Era un om al certitudinilor, nu al dubiilor, dar şi un mistic care avea picioarele pe pământ", a declarat despre el unul dintre colaboratorii săi apropiaţi, cardinalul Giovanni Battista Re.

Prelatul italian a subliniat faptul că papa Ioan Paul al II-lea îşi găsea energia în rugăciune, chiar şi în timp ce călătorea. El spunea că marile decizii se iau "în genunchi".

În 1989, Ioan Paul al II-lea l-a primit la Vatican pe fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov cu aceste cuvinte: "M-am pregătit pentru această întâlnire rugându-mă pentru dumneavoastră".

Papa Ioan Paul al II-lea a murit pe 2 aprilie 2005, la vârsta de 84 de ani.

Sursa:http://www.descopera.ro/cultura/12534263-cine-a-fost-papa-ioan-paul-al-ii-lea-tot-ce-trebuie-sa-stii-despre-atletul-lui-dumnezeu-care-a-contribuit-la-prabusirea-comunismului

marianav
29-04-2014, 14:03
Vizita Maiestăţii Sale , Regina Maria a României - prima vizită în America a unui „cap încoronat”

Regina Maria rămâne una dintre cele mai iubite femei din istoria României, cu o activitate complexă, care a ajutat-o să devină o figură emblematică pentru români și nu numai.

Dacă în anul 2014 România nu mai este considerată o țară prea puternică în lume, altfel stăteau lucrurile la începutul secolului al XX-lea, când conducătorii țării erau primiți în statele puternice ale lumii drept niște oameni extrem de valoroși și în uralele a mii de oameni.

În anul 1926, între 18 octombrie și 24 noiembrie, Maiestatea Sa Regina Maria a vizitat Statele Unite ale Americii, unde s-a bucurat de o mare popularitate, iar primirea Sa a fost de-a dreptul fastuoasă, printre zeci de mii de curioși, care s-au înghesuit să vadă o față regală din Europa.

Nepoata reginei Victoria a Marii Britanii a mers în America împreună cu doi dintre copiii săi, principele Nicolae și principesa Ileana, iar vizita sa a fost considerată prima vizită în America a unui „cap încoronat”.

Expressmagazin.ro (http://www.expresmagazin.ro/primirea-spectaculoasa-a-reginei-maria-in-america-istoric-american-regina-maria-a-fost-pentru-%C2%ADscurta-vreme-cea-mai-populara-femeie-din-sua-video-document/)aduce aminte de un pasaj din istoricul Gene Smith, unul dintre cei mai importanti biografi americani, care descrie precis anvergura evenimentului:

„În nebunia anilor ’20, regina Maria a fost, pentru .scurtă vreme, cea mai populară femeie din ţară.” (original: “Queen Marie: In the delirium of the 1920s, she became, for a little while, the most popular woman in the country”, Gene Smith, The American Heritage, Vol. 45, No. 6, October 1994).

Iată filmul cu primirea Reginei:



https://www.youtube.com/watch?v=fA8d-LGsdBs

Sursa:https://ro.celebrity.yahoo.com/video--imagini-rare-cu-maiestatea-sa--regina-maria-a-rom%C3%A2niei-123729946.html

marianav
01-05-2014, 12:55
Este bine de ştiut că Râde iarăşi primavăra, căntecul considerat de mulţi emblemă a perioadei comuniste, a fost compus de fapt de Ciprian Porumbescu în 1880, an în care a şi fost tipărit în Colecţia de Cântece. Tot marele Porumbescu a fost cel care a compus şi versurile.
Cântecul original nu a avut nici o legătură cu sărbătoarea muncitorească. Un cântec de primăvară, cu bucuria renaşterii şi veselia naturii.
70 de ani mai târziu, versurile au fost însă înlocuite.

Articolul de mai jos este destul de explicit în acest sens:

http://constpaladuta.com/?p=4116

marianav
06-05-2014, 17:36
Scrisoarea unui fost sclav, către fostul său stăpân

Sclavagismul a reprezentat o bună perioadă de timp un subiect sensibil, deoarece drepturile sclavilor erau îngrădite, munceau în condiții greu de imaginat și sufereau multe umilințe din partea stăpânilor.

La mijlocul secolului al XIX-lea, sclavii din America au fost eliberați de pe moșii și numiți afroamericani, deși chiar și în prezent sunt tratați de multe ori drept inferiori.

Scrisoarea (http://www.huffingtonpost.com/2012/02/01/in-recently-discovered-le_n_1247288.html) unui sclav către stăpânul său, datată pe 7 august 1865, a uimit o întreagă naţiune. În ea este un răspuns trimis colonelului P. H. Anderson, care îşi rugase fostul sclav să se întoarcă la conac să lucreze pentru el.

https://s.yimg.com/bt/api/res/1.2/Oz8SA4Jtw4b7Zu6QY1xv2g--/YXBwaWQ9eW5ld3M7cT04NTt3PTYzMA--/http://l.yimg.com/os/publish-images/omg/2014-05-06/72cd9bf0-d50f-11e3-b497-d1d162f1ea88_86539344.jpg


Jourdan Anderson îl refuză într-un mod cât se poate de ironic, aducându-i aminte de toate păţaniile de care a avut parte în timpul sclaviei.

„Domnule, am primit scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o şi m-am bucurat că nu aţi uitat de Jourdon şi că vreţi să mă întorc şi să trăiesc alături de dumneavoastră din nou, promiţându-mi că veţi avea grijă de mine mai bine decât oricine altcineva. De cele mai multe ori am avut îndoieli în ceea ce vă priveşte. Am crezut că yankeii v-au spânzurat de mult pentru că aţi ascuns rebeli în casă. Îmi imaginez că nu au auzit niciodată că v-aţi dus la conacul Colonelului Martin ca să ucideţi un soldat al Uniunii care a fost lăsat de către compania sa în grajdurile casei. Deşi aţi tras în mine de două ori înainte de a pleca, nu am vrut să vi se întâmple nici un rău şi sunt bucuros că sunteţi încă în viaţă. Mi-ar plăcea să mă întorc în vechea casă şi să le văd pe domnişoarele Mary şi Martha, pe Allen, Esther, Green şi Lee. Transmiteţi-le dragostea mea şi spuneţi-le că sper să ne reîntâlnim în viaţa de apoi, dacă nu în asta. Aş fi venit să vă vizitez când lucram la spitalul din Nashville, dar mi-a spus un vecin că Henry a jurat că o să mă împuşte la prima ocazie.

Aş vrea să stiu ce înseamnă o şansă mai bună pe care vreţi să mi-o oferiţi. O duc destul de bine aici, câştig 25 de dolari pe lună, plus mâncare şi haine. Aici am o casă confortabilă pentru Mandy (oamenii locului îi spun “doamna Anderson”) şi pentru copii: Milly, Jane şi Grundy, care merg la şcoală şi se descurcă bine. Profesorul spune că Grundy are o minte de preot. Se duc la şcoala de Duminică, iar Mandy şi cu mine mergem la biserică. Suntem trataţi cu bunătate. Câteodată îi mai auzim pe unii spunând “oamenii de culoare erau sclavi în Tennessee”, iar copiii se simt prost când aud asemenea remarci, dar eu le spun că nu era nicio ruşine în Tennessee să spui că aparţii Colonelului Anderson. Aşa cum a fost şi cazul meu, mulţi negri ar fi fost mândri să vă spună “stăpân”. Dacă îmi scrieţi să-mi comunicaţi ce salariu vom avea, atunci voi putea decide dacă ar fi în avantajul meu să mă întorc.

Cât despre libertatea mea pe care îmi spui că o pot avea, asta nu poate fi considerată o promisiune, deoarece mi-am obţinut hârtiile care-mi atestă libertatea în 1864 de la Departamentul din Nashville. Mandy spune că îi este frică să se întoarcă fără certitudinea că ne veţi trata corect şi bine şi astfel am ajuns la concluzia că trebuie să vă testăm sinceritatea cerându-vă să ne daţi salariile care ni le datoraţi pentru toţi anii în care am muncit pentru dumneavoastră. Acest lucru ne-ar face să uităm şi să iertăm ce s-a întâmplat în trecut şi să ne bazăm pe judecata şi prietenia dumneavoastră în viitor. Eu v-am servit cu loialitate pentru 32 de ani şi Mandy pentru 20 de ani. Dacă punem la socoteală 25 de dolari pe lună pentru mine şi doi dolari pe săptămână pentru Mandy, atunci câştigurile noastre ar ajunge la 11.680 de dolari. Dacă adăugăm la asta dobânda pentru tot timpul în care nu ne-aţi plătit şi scăzând banii care i-aţi dat pe haine, trei vizite la doctor pentru mine şi o vizită pentru Mandy atunci când i-a scos un dinte, veţi vedea că dreptatea este de partea noastră să vă cerem aceşti bani.

Vă rog să ne trimiteţi banii prin Adam Express, în grija lui V. Winters, Wsq, Dayon, Ohio. Dacă nu ne plătiţi pentru munca depusă în trecut pentru dumneavoastră, atunci nu avem nici un motiv să credem în promisiunile pe care ni le faceţi. Sperăm că bunul Dumnezeu v-a ajutat să vedeţi răul pe care voi şi strămoşii voştri ni l-aţi făcut nouă şi strămoşilor noştri obligându-ne să muncim pentru voi timp de generaţii fără nici o despăgubire. Aici îmi iau salariul în fiecare seară de sâmbătă, dar în Tennessee nu era nici o zi în care să ne luăm banii, cum nu era nici pentru vaci, nici pentru cai. Sunt sigur că există o zi de judecată pentru cel care nu răsplăteşte munca angajatului său.

Aş dori să menţionaţi în răspunsul dumneavoastră dacă fetele mele, Milly şi Jane, s-ar afla în siguranţă acolo, deoarece s-au făcut fete mari şi frumoase. Ştiţi ce li s-a întâmplat bietelor Mathilda şi Catherine. Mai bine stau aici şi mor de foame decât să-mi văd fetele dezonorate din cauza violenţei şi răutăţii tinerilor stăpâni. De asemenea, vă rog să-mi spuneţi dacă s-au deschis şcoli în zonă pentru copiii de culoare. Marea dorinţă a vieţii mele este să le asigur copiilor mei o educaţie prin care să-şi formeze un caracter virtuos.

Salutaţi-l pe George Hardy din partea mea şi mulţumiţi-i că v-a smuls pistolul din mână atunci când trăgeaţi în mine.

Din partea vechiului dumneavoastră servitor,
Jourdon Anderson.”

sursa:
https://ro.celebrity.yahoo.com/scrisoarea-unui-fost-sclav

Val-Vartej
11-05-2014, 21:46
Românce faimoase

ionv
04-07-2014, 13:54
Interviu cu doamna Zoe Dumitrescu Bușulenga
http://melidonium.com/2014/07/01/o-lume-fara-radacini-este-o-lume-fara-morala-interviu-cu-zoe-dumitrescu-busulenga/

marianav
06-08-2014, 11:18
Viața unui REBEL, Szobi Cseh


http://media.realitatea.ro/multimedia/image/200911/full/sobicsehw_18954600.jpg

Absolvent al Institutului de Educaţie Fizică şi Sport. Conferenţiar Universitar la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Colaborator la peste 150 filme artistice de lung şi scurt metraj în ţară şi străinătate, din care 25 producţii străine sau coproducţii. Promotor al şcolii româneşti de cascadorie. În străinatate, din 1974 a colaborat la realizarea a 38 de filme artistice, în calitate de regizor al secvenţelor de lupte şi cascador. În 1985, la a treia prezenţă la Festivalul de film "Sommer Film Tage" a fost declarat cel mai bun regizor de acţiune şi cel mai bun cascador din Europa (în urma sondajului realizat de revista Bunte). A semnat regia artistică a mai multor cascadorii realizate în deschiderea Campionatului Mondial de Călărie - Obstacole din Olanda în 2001.

A realizat spectacolul de deschidere a Campionatului Mondial de Judo Bucureşti România în 2002. A fost coordonatorul Şcolii de Cascadorie din Germania. Creator al programului Gladiator şi preşedinte al Asociaţiei cu acelaşi nume...
Cu mare putere
Cu acest „bagaj de cunoştinţe” ne-am dus într-o zi a anului 2009 la Centrul Gladiator din Capitală, pentru a-l întâlni pe Szobi Cseh. Nu mai discutasem nici unul dintre noi, până atunci, în mod direct cu el. Doar telefonic. Intenţia era aceea de a realiza un material despre producţiile cinematografice ale anului 1989. Mai precis despre pelicula „Martori dispăruţi”, la care Szobi Cseh figura drept „regizor al scenelor de luptă".
"Ce v-a venit dom'le cu filmul ăsta? Nici nu vreau să îmi aduc aminte de el. Ce, ăsta a fost film?", ne spune Szobi Cseh, pe care l-am găsit la Gladiator în plină activitate. Centrul fiind destinat instruirii, educării şi antrenării copiilor şi tinerilor prin activităţi sportive şi recreative. Şi având drept scop prevenirea delincvenţei juvenile, intervenţia în modelarea şi reabilitarea trăsăturilor psiho-fizice ale copiilor săraci şi cu probleme de integrare socială, printr-o metodă originală, creată chiar de Szobi. În cele din urmă ne-a vorbit despre film şi despre acea perioadă. Am stat la Centru aproape o zi întreagă. Şi nu subiectul pentru care venisem ne-a luat atâta timp. Pentru că Szobi ne-a vorbit repede despre singura „realizare cinematografică” notabilă a anului Revoluţiei – 1989. Personalitatea vulcanică a acestui om, care nu se mai sătura să ne relateze tot felul de „poveşti de viaţă şi cascadorie” prin care a trecut ne-a „ocupat” aproape o zi. Iar acum, când nu mai este, amintirile acelei zile au revenit cu mai mare putere.

Seria Mărgelatu
În „Martori dispăruţi”, Szobi întruchipa un personaj care avea patima jocului cu zarurile. „A fost un film cu o premieră posomorâtă!”, ne-a spus el, şi având în vedere că această peliculă a fost făcută după seria Mărgelatu (1980-1988), e de înţeles. „Nu a mai rupt nimeni gardul în faţă la Cinematograful Patria şi nici miliţienii nu au mai făcut cordoane de ordine, aşa cum s-a întâmplat la premierele celorlalte filme din seria Mărgelatu. Îl consider singurul eşec din viaţa mea în domeniul cinematografic, la un moment dat nu ştiam cum să ies din proiectul ăsta", ne-a mărturisit.
„Dar poate vreţi să ştiţi cum am ajuns să joc în seria filmelor cu Mărgelatu”. La început a fost Vadim Tudor, care, fascinat de personalitatea lui Szobi şi flatat de faptul că îi este permis să îi însoţească pe cascadori la chefurile de după filmări, „l-a propus” lui Eugen Barbu. „Nu m-a propus oricum”, ne-a precizat Szobi cu umor. „Vadim i-a spus lui Eugen Barbu aşa: Patroane, ăsta dărâmă toate popicele, dă-i un rol, că e bun". Şi rolul a venit: Szobi va fi Buză de Iepure în „Mărgelatu”.


După trei apariţii episodice în filmele de acţiune a apărut un susţinător din cadrul Comitetului Central. Se spune că ministrul Culturii şi Învăţământului de atunci, Suzana Gâdea, l-a chemat pe Eugen Barbu la ea şi i-a spus despre Szobi: „Ia uite, ăsta nu e nici cocoşat şi ştie să şi vorbească. Tovarăşu' Barbu, mai daţi-i roluri!". „Cred că fost impresionată de calităţile fizice ale viitorului actor fiindcă vocea, să avem iertare, era a unui actoraş ratat care venea pe bicicletă, punea vocea pentru toţi şi dispărea", ne-a precizat Szobi cu umor.
Fără nicio protecţie
„Dar nu vreţi să vorbim mai bine despre ce fac aici, la Gladiator, sau despre alte „poveşti” din viaţa mea?”. Szobi considera că tinerii şi copii de la Centru pot şi vor să înveţe ceva, cascadoria fiind „o metodă” de a le da un scop în viaţă. „Eu, de exemplu, am făcut şcoala de corecţie! De ce? Spun acuma ce am mai spus: pentru că eram nesupus şi nu suportam nedreptăţile”, ne mai spune Szobi. Care adaugă că în clasa a III-a a reuşit să înveţe alfabetul, în ungureşte însă! „M-am născut la Miercurea Ciuc, în familie de secui. Ştiţi că familia are şi blazon? Un secui cu o sabie şi un cap de ceh în vârful sabiei, şi de aici numele: Szobi Cseh”.
Îl întrebăm cum de a...simţit impulsul să facă aşa ceva, şi anume cascadorie. „Când a venit vremea să dau la facultate am ales Educaţie Fizică. Oricum făceam gimnastică sportivă din clasa a treia, volei, înot...Am luat probele cu 9.45. În anul trei am avut probleme. Cică eram prea înalt! Nu mă mai încadram fizic la atletism. Atunci au venit la institut să caute oameni pentru Circ, pentru trupa Ganea. Aşa am început, în paralel, să lucrez la circ. Am ajuns să fac numere extraordinare de circ. Şi să ştiţi că în ceea ce priveşte cascadoria am făcut multe...invenţii: trambulina elastică, pentru redarea efectului de explozie, tragatoarea, folosită în căderile cu calul, un dispozitiv de aruncare a oamenilor din pozitii statice, cablurile pentru redarea spectaculoasa a efectelor de împuşcături şi explozii...În filmul Dacii am făcut pentru prima oara căzături de la înălţime şi căzături cu calul. În filmul Mihai Viteazul am executat o cădere de la 13 m, fără nicio protecţie la aterizare”...
„Le consider deosebite”
În timp ce povesteşte, puştii din Centru se adună în jurul lui şi ascultă cu mare atenţie. Szobi continuă să relateze, aproape pe nerăsuflate: „În 1976, am căzut de la 37 de metri, cu spatele în jos, la furnalul de la Copşa Mică, mai târziu am sărit de la 80 de metri cu maşina, în Marea Nordului. Dar ţin mult la cascadoriile pe care le făceam când îl jucam pe Buză de Iepure, în filmele cu Margelatu. Să ştiţi că unele dintre ele sunt considerate recorduri mondiale: o săritură prin geam cu calul, o cădere pe spate cu calul într-o prăpastie de peste 70 de metri şi multe altele. Am mai vorbit despre asta, dar ăsta sunt eu, nu pot să nu vorbesc şi să tot vorbesc despre lucrurile pe care le-am făcut, deoarece le consider deosebite”.
Vorbele şi amintirile îi vin amestecat: „Ştiaţi că există sporturi inventate de mine? Cu adaosuri psihologice? Eu sunt convins că jocurile vor schimba oamenii. Mi-ar fi plăcut să mă nasc în Evul Mediu. Pentru că atunci nu trebuia decât onoare, curaj şi înzestrare fizică. Dacă aveai lucrurile acestea îi puteai birui pe cei răi!”.
De multe ori
După ce a murit Eugen Barbu, Szobi a început să scrie scenarii, însă fără succes. Recunoaşte că s-a apucat de băut când a văzut că nu îi iese nimic. „O perioadă nu mi-a mers bine. Dar m-am oprit. M-am oprit pentru că mi-am spus că sunt un învingător, că nu trebuie să mă autodistrug – şi aici vorbim despre comoţiile cerebrale. La un moment dat nu mă mai puteam mişca, şi m-am lăsat de băutură”. Aceasta după ce a avut probleme cu alcoolul „timp de vreo opt ani”. „După ce m-am refăcut din alcoolism mi-a venit ideea acestui proiect cu Centrul destinat instruirii copiilor şi tinerilor prin activităţi. Un proiect care îşi propune să rezolve problema delincvenţei juvenile. Energia rea poate fi direcţionată pozitiv. Eu cred că cei răi pot deveni buni. Pentru că au o mare forţă de luptă. Şi să ştiţi că şi copiii cu handicapuri au reacţionat pozitiv în cadrul proiectului: unii dintre ei când i-am luat nu puteau face nimic, iar acum pot face acrobaţii, au devenit sociabili...”.
Îl întrebăm: „V-a fost vreodată frică de moarte? Atunci când făceaţi cascadorii periculoase...”. „Nu, nu mi-a fost niciodată frică de moarte. Am reuşit să supravieţuiesc: am trecut prin cinci comoţii cerebrale. Ştiţi, obişnuiesc să fac o glumă în ceea ce priveşte moartea: Nu mi-e frică de moarte, dar mă gândesc cu tristeţe la faptul că sigur nu-s gagici pe dincolo şi asta e plictistitor! În cascadorie, am trecut pe lângă moarte. De multe ori. Dar de fiecare dată am devenit mai puternic. Ştiu precis că există Dumnezeu şi nu mi-e frică de nimic”...
Amintirile lui Szobi au curs, în acea zi, tumultuos şi „amestecat”, poate fără o logică anume, dar îndeajuns pentru a ne „umple” o zi. Iar aceea rămâne ziua în care l-am cunoscut pe acest om: complex, la fel de tumultuos şi de „amestecat” precum amintirile şi trăirile sale. Controversat ori nu, Szobi rămâne în primul rând un personaj în felul său, remarcabil şi de neuitat.
sursa :http://www.evz.ro/szobi-czech-material.html

ionv
09-08-2014, 23:34
Doamna Elena, soția lui Petru Rareș
http://melidonium.com/2012/08/06/Doamna-Elena-Rares-sotia-lui-Petru-Rares/

mihapred
10-08-2014, 22:36
O doamna a cinematografiei romanesti: Ecaterina Oproiu

http://static.cinemarx.ro/poze/cache/t33b/persoane/2008/09/Ecaterina_Oproiu.jpg

Ecaterina Oproiu Murgescu s-a nascut in 1930 in comuna Vulcana judetul Arges si este publicist, dramaturg şi critic de film roman de un real talent in "arta condeiului".Intre 1965 - 1989 a fost redactorul sef al singurei reviste de profil din acea vreme " Cinema ". A scris piese de teatru, ce au avut un succes imens la public : " Nu sunt turnul Eifel " pusa chiar de ea in scena la teatru de televiziune ," Cerul instelat deasupra noastra " " Interviu , " 3x8 plus infinitul " in care a abordat teme precum conditia cuplului şi feminismul in general, piese jucate pe scena Teatrului National din Bucuresti de actori de prestigiu ai filmului si teatrului romanesc:Mariana Mihut, Leopoldina Balanuta sau Tamara Buciuceanu Botez etc.A fost colaboratoare a televiziunii prefatand prin prezentarile ei pline de informatii reale, delicatete, sensibilitate si umor filmele ce rulau la emisiunea de mare succes " Telecinemateca ".A realizat si alte emisiuni de Tv " Masa rotunda " , un fel de convorbiri live cu personalitati ale artei si culturii romanesti pe teme diverse, documentarul "Maria sa ,poporul"(1975) sau "Despre film ca document al epocii "(1983) si multe alte interviuri televizate.In 1987 scrie scenariu de film pentru documentarul " Viata, ca o poveste " regizat de Costache Ciubotaru si Alecu Croitoru A scris carti despre actori " Un idol pentru fiecare ", despre familie " Enciclopedia caminului de la A la Z "etc....Dupa 1990 informatiile despre ea sunt nefavorabile ca om (a avut sau nu dosar de colaborare cu securitatea?...a fost informator al securitatii...se lupta cu celebra actrita Clody Bertola pentru revendicarea unui apartament?...este pe drept sau nu membra CNA ?...),dar nu i se pot nega meritele aduse in critica de film, iubirea ei neconditionata a cinematografiei, cunostintele imense acumulate despre vedete, cultura si talentul literar.

ionv
22-03-2015, 20:59
Un erou ( aproape) necunoscut.
Ioan Pelivan.

http://basarabia-bucovina.info/2015/03/12/martirii-basarabiei-ioan-pelivan-ucis-de-ocupantii-bolsevici-ai-romaniei-pentru-ca-a-infaptuit-unirea-1-aprilie-1976-25-ianuarie-1954-fotografii-inedite-documente-cnsas-si-carti-pdf/

ionv
06-04-2015, 19:50
București, 4 aprilie 1944.

,, Era ora 13. Pe cerul senin de primavera huruit, salve de artilerie neasteptate, explozii care ne smulg usile din balamale facand tandari geamurile in locul in care George Enescu isi compunea cvartetul in mi bemol major. Alt cutremur… provicat de aceasta data de nebunia ucigatoare a oamenilor, rastoarna si darama peste tot in jurul nostru, casele peste locatarii lor; porumbeii zboara inebuniti in stralucirea metalica a rachetelor luminoase.
Ultimul racnet al geniului ethnic al secolului…. Progresele civilizatiei! Care intuneca albastrul cerului si acopera soarele.
“Rusii” a fost pe buna dreptate, primul gand al bucurestenilor incremeniti.
“Nu, sunt americanii”’ afirma nepotica mea caci le-a recunoscut aparatele ca o adevarata fica de pilot ce este (Bazu Cantacuzino fiind tatal )ei)...” http://melidonium.ro/2015/04/05/din-insemnarile-printesei-moldave-maria-cantacuzino-enescu/

ionv
06-04-2015, 19:59
București, 4 aprilie 1944.

,, Era ora 13. Pe cerul senin de primavera huruit, salve de artilerie neasteptate, explozii care ne smulg usile din balamale facand tandari geamurile in locul in care George Enescu isi compunea cvartetul in mi bemol major. Alt cutremur… provicat de aceasta data de nebunia ucigatoare a oamenilor, rastoarna si darama peste tot in jurul nostru, casele peste locatarii lor; porumbeii zboara inebuniti in stralucirea metalica a rachetelor luminoase.
Ultimul racnet al geniului ethnic al secolului…. Progresele civilizatiei! Care intuneca albastrul cerului si acopera soarele.
“Rusii” a fost pe buna dreptate, primul gand al bucurestenilor incremeniti.
“Nu, sunt americanii”’ afirma nepotica mea caci le-a recunoscut aparatele ca o adevarata fica de pilot ce este (Bazu Cantacuzino fiind tatal )ei)...” http://melidonium.ro/2015/04/05/din-insemnarile-printesei-moldave-maria-cantacuzino-enescu/

Însemnări ale Prinţesei Maria Cantacuzino-Enescu.

ionv
27-04-2015, 21:03
„ Pe seama lor trăim noi pacea de azi”




http://melidonium.ro/2015/04/27/gheorghe-parlea-pe-seama-lor-traim-noi-pacea-de-azi/

ionv
07-09-2015, 21:58
Mihail Manoilescu, fost ministru de externe al României în perioada Dictatului de la Viena.
,, Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înţeleg nimic… Ochii mei căutau tăietura de la graniţa de vest, pe care cu toţii o aşteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată, şi am înţeles că cuprindea şi Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea, am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărţirea Transilvaniei, am înţeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul”...
http://melidonium.ro/2015/09/07/mihail-manoilescu-ministru-al-afacerilor-straine-al-romaniei-concentrat-la-regimentul-4-artilerie-roman/

ionv
22-11-2015, 21:00
Povești adevărate
Anul 1944, pe vremea când cânepa era pusă la topit.

1.Nemții se retrăgeau. În urma lor, rușii.
Lumea era temătoare. Fiecare purta la el o batistă, o cârpă sau altceva de culoare albă. Ajung în localitate. Sunt încartiruiți în locuințele sătenilor. În multe cazuri erau aceleași clădiri în care locuiseră nemții.
O bunică îngrijea de niște nepoți ( mulți, cel mai mic fiind neavând un an), rămași orfani și de mamă și de tată.
În casa ei vin niște soldați ruși, beți și-i ordonă să dea copiii de pe paturi. Bunica se face că nu pricepe și întreabă ce vor. I se răspunde că ei ( soldații) vor dormi pe paturi, iar bunica și copiii vor dormi pe jos.
Zis și făcut. Noaptea soldații și-au făcut nevoile pe copii.
Cu durere și frică femeia le făcea semne copiilor să tacă.
A doua zi, comandantul a văzut-o pe sărmana femeie plângând și o întrebă de ce.
Femeia i-a spus de ce și soldații au fost bătuți.
2. Aceeași perioada, aceeași bunică, alți soldați.
Cum spuneam, era vremea în care cânepa era pusă la înmuiat și topit într-un pârâu. Femeia le spune nepoților că se duce să vadă de cânepă. Nepoata mai mare( 16-17 ani) , cu toate insistențele bunicii, nu a lăsat-o să plece singură.
Pe drum s-au întâlnit cu 2 soldați ruși ( călare).
Sunt somate. Se opresc. Bătrânei i se ordonă să plece. Femeia nu vrea. Ambii îndreaptă armele spre ea. Pleacă, de frică și se ascunsă într-un lan de porumb.
Copilei i se dă o cămașă soldățească pentru a o spăla în râu. Le spune că apa este murdară. Armele se îndreaptă sprea ea. Se apucă de spălat. Cât a durat spălatul cei doi au descărcat kalașnicoavele în jurul ei, cântând și chiuind. N-au împușcat-o. N-a mai trăit mult.
3. Aceeași vreme, aceeași bunică și caii ruși.
Adunaseră trifoiul în două mari stoguri. Pentru animalele din curte. 20 de cai ruși i-au mâncat într-o noapte un stog.
4.Aceste lucruri mi-au fost povestite de una dintre nepoatele care au îndurat grozăviile. Parcă și acum mai simțea rușinea, spaima și teroarea.

ionv
04-01-2016, 23:40
Despre Tristan Tzara.
http://melidonium.ro/2016/01/04/tristan-tzara-si-simteam-sufletul-tau-curat/

ionv
12-01-2016, 01:13
Domnul Sergiu Celibidache la un pahar de vorbă. Delicat, simplu, respectuos, amabil, șarmant, cu accent de moldovean sadea.
G1qR7ycmBgc

ionv
28-02-2016, 20:33
O poveste cu opinci.
http://www.curentul.net/2014/11/19/cum-a-ajuns-opinca-pe-parlamentul-din-budapesta-in-anul-1919/

Val-Vartej
17-05-2016, 17:16
Urmăriți emisiunea ce l-a avut invitat pe jurnalistul Miron Manega, pentru a afla lucruri cu adevărat inedite despre viața și faptele lui Eminescu. Vă asigur că merită!


http://www.cunoastelumea.ro/ambasadorul-braziliei-i-aa-multumit-lui-eminescu-pentru-cresterea-economica-spectaculoasa-a-tarii-sale/

Vezi si http://daniel-roxin.ro/